Ion Paragină, proaspăt absolvent al Facultăṭii de Litere, urmărit ca fost legionar, s-a refugiat în satul natal Crucea de Sus, judeṭul Vrancea. Aici, împreună cu fratele lui Cristea, a format un nucleu de rezistenṭă anticomunistă, având ca mijloc de acṭiune propaganda. Întâlnirea cu Mihai Timaru, tânăr ofiţer deblocat din armată şi refugiat în pădure, precum ṣi declanṣarea terorii colectivizării în sate, au dus la radicalizarea acṭiunilor grupului care în 1949 avea aproximativ 30 de luptători. În octombrie 1949 Ion Paragină ṣi Mihai Timaru, trădaṭi de agenṭi infiltraṭi, au căzut în capcana Securităṭii. În acelaṣi timp, trupele au atacat bordeiele fugarilor, la Câmpuri, ṣi au făcut arestări masive. Dar Cristea Paragină a scăpat; avea să fie prins în 1950 ṣi împuṣcat. Gheorghiṭă Bălan scăpase ṣi el; a organizat răscoala ṭăranilor din 24 iunie 1950. Prins în acelaṣi an, a fost executat la Jilava în 1952. În procesul grupului Paragină din 1950 au fost 64 de inculaṭi, dintre care 25 elevi.
Mihai Timaru stabilit atunci la Ursoiu, Panciu
„Începuse campania de colectivizare; a început o acţiune chiar din asta represivă din partea organelor statului, respectiv Securitatea care deja se
înfiinţase şi sigur că lumea şi locuitorii satelor din regiunea Vrancea erau toţi încrâncenaţi şi dornici să opună rezistenţă împotriva acelora care vor să îi decapiteze. […] Într-o zi, de la Miliţia din Panciu, e trimis acasă la noi acolo – că stăteam la socru-meu cu soţia – e anunţată că să mă prezint la Miliţie ca să dau nişte relaţii în legătură cu activitatea mea ca militar ṣi mi-am dat seama că este o capcană. Şi în noaptea următoare m-a şi căutat Securitatea – asta era în luna martie, a început să dea colţul ierbii – şi m-a căutat acasă şi nu m-a găsit. […] I-am trimis vorbă lui Ion Paragină să ne întâlnim, ca în noaptea următoare… Aveam legătură cu schitul Muşunoaiele care era în apropierea locului de unde erau, în bordeie, grupul de rezistenţă din pădure, […]
La Muşunoaiele era stareţ părintele Evghenie Hulea, un călugăr de o înaltă trăire spirituală. Că aveam deja în grup pe părintele stareţ de lângă Panciu, la Mânăstirea Brazilor, pe părintele Filimon Tudosie care deja făcea parte şi era chiar în grup. Şi-aici ne-am întâlnit, cu parola respectivă. Eu aveam parola Ursoiu şi Ion Paragină avea Tihăraia, aşa îi spunea. Asta era parola noastră, între noi doi care să ne recunoaştem. Şi a venit de acolo şi m-a luat şi m-a dus în grup. Grupul deja era format. Ca măsură de siguranţă erau împărţite în două, „grupul tinerilor„ şi „grupul vârstnicilor„.
Cam câţi erau ca număr?
Erau cam între 25 şi 30 care eram în permanenţă în pădure. Stăteam în bordei, pe Pârâul Porcului, unde a murit Ecaterina Teodoroiu. […] Bordeiele erau făcute de noi… şi ca măsură de siguranţă grupul s-a împărţit în două. La grupul tinerilor, aici era şi Ion Paragină, şeful grupului; cu Cristea Paragină, fratele lui; Gheorghiţă Bălan… Iar dincolo, era ‘nea Gheorghe Mălăcescu; […] Toderiţă Doagă; Moş Filimon, care era primar din Fitioneşti; Ilie Nistor; Vasile Sava, negustor din Panciu. Şi nu era la distanţă prea mare, 150, maximum 200 de metri eram unii de alţii şi aveam în permanenţă legătură unii cu alţii, ca măsură de siguranţă, dacă cade cumva un grup, celălalt să poată să reziste.
După ce m-am văzut acolo în grup, am început şi eu să mă familiarizez cu atmosfera de acolo. Sursa noastră de alimente era la Muşunoaiele, la mânăstire, la părintele Evghenie Hulea; aveam o altă sursă la stâna lui moş Paragină, moş Anton Paragină, care de acolo de unde eram noi, cam la vreun kilometru şi jumătate avea o „căsoaie„, cum îi spune, o stână, şi acolo acolo ne puneam noi şi varză la murat ṣi aṣa mai departe. Şi acolo veneau oameni cu care noi aveam legătură şi la diferite locuri şi puncte ne fixau alimente. Şi mai aveam o legătură la o altă stână de la Verdea, la moş Niculae…[…] Aveam o puşcă-mitralieră, aveam un pistol de buzunar şi grenadă… aveam vreo două grenade – grenade aveam mai multe, fiecare aveam! – însă când plecam într-o misiune sau… ăsta era armamentul. Deci, fiecare din noi aveam armamentul necesar pentru apărarea noastră. Nu aveam armament suficient ca să putem să întreprindem vreo acţiune din asta, [de atac]. […]
În grup se ducea o atmosferă de înaltă trăire spirituală susţinută de părintele Filimon Tudosie, stareţ de la Mânăstirea Brazilor de la Panciu, se ţineau ore de istorie, Ion care era licenţiat, trebuia numai licenţa să şi-o mai ia în Litere şi Filosofie.
Şi sigur că mai contribuiam şi eu cu cunoştinţele mele, nu-i aşa, de istorie militară. […] Ne întâlneam cu ţăranii de la Ţifeşti, Fitioneşti, Păuneşti; ce discutam acolo rămânea între noi, nu le împărtăşeam la toţi, păstram ca măsură de siguranţă. În jurul nostru se ţese o pânză întreagă de păianjen ca să ne poată prinde şi ca să ne lichideze. Întâlnirile astea la care participam, cu ţăranii din toate satele din Vrancea… [aflam că] erau porniţi şi oricând erau puşi să pună mâna pe furci şi pe securi şi pe coase ca să se răscoale împotriva lor. Noi îi domoleam pe ei şi le spuneam: „Fraţilor, nu e momentul!„, adică rolul nostru principal era de a păstra, de a ţine o atmosferă, aşa, de nădejde, să nu cadă lumea în disperare şi în deznădejde. În luna septembrie, când au început deja să cadă frunzele, siguranţa noastră nu mai putea să fie asigurată, pentru că odată cu căderea frunzei sau a zăpezii puteau uşor să [găsească] urmele noastre. Ficeare din noi ne duceam o dată pe lună sau de două ori pe lună, depinde, şi ne întâlneam cu familiile noastre. […]
Şi în timpul ăsta, Ion Paragină este anunţat că vrea să se întâlnească cu el căpitanul Anghel de la Clipiceşti, care era fost ofiţer activ, invalid de război. […] Şi se duce şi se întâlneşte Ion cu el şi [acela] îi spune: „Măi Ioane, am făcut rost de nişte armament, însă uite ce e: am aici băieţii ăştia doi care mi-au fost subalterni mie, subofiţeri, nu ştiu ce, din unitatea în care am luptat eu şi-s urmăriţi, ar vrea şi ei să [stea] în grupul vostru. Ce părere ai?„ […] Şi i-i pune în cârcă lui Ion pe cei doi, pe Vrabie şi Uşurelu, originari de pe la Galaţi, de-acolo, amândoi securişti tineri. Şi ne trezim cu ei la grup. […] De la început, cum i-am văzut pe cei doi, am avut o strângere de inimă şi o bănuială că aici nu e lucru curat. […] Ei s-au plâns şi lui Paragină că eu îi privesc cu… că n-am încredere în ei, nici nu vreau să stau de vorbă cu ei şi întotdeauna, din momentul când ei au apărut, eu numai între patru ochi vorbeam cu Ion.
Şi primesc o veste de la soţia mea că dacă vreau să îmi văd copilul să mă duc, că mă aşteaptă la Crucea de Sus, la părintele Calotă. […] Şi în situaţia asta îl chem pe Ion deoparte, zic: „Măi Ioane, eu mă duc să mă-ntâlnesc cu Lucica şi să-mi văd feciorul. Nu ştie nimeni… nu ştie nimeni, decât tu, Ioane„. Zice: „Măi Mihai, pe ziua de 18 sunt chemat pe dealul Clipiceştiului, la Anghel, la cramă, că ne-a făcut rost de nişte armament, şi eu mă duc cu Vrabie şi tu ar trebui să vii şi tu; să ne-ntâlnim la moara lui Apostoleanu, pe malul Şuşiţei ca să vezi şi tu armamentul şi muniţia, pentru că tu te pricepi, eu nu mă pricep„.
Zic: „Să vedem, Ioane… aştepţi până la ora 12 şi dacă n-oi veni, atunci te duci singur„. […] Codrii se despoiau de frunze, trebuia să ne găsim alt culcuş, să ne punem în siguranţă pentru iernat. Şi erau două păreri: unii să mergem fiecare să iernăm unde-om putea. Altă părere era sa nu ne despărţim, să nu destrămăm grupul. […] După vreo lună de zile după ce au venit cei doi securişti în grupul nostru, Vrabie s-a mai dus, i-a cerut voie lui Paragină să meargă să se întâlnească cu Anghel, să transmită acasă la familiile lui, că chipurile avea legătură cu familia, să le spună că să stea liniştiţi, că ei sunt în siguranţă aici. Dar asta n-a fost altceva decât [că] au pus la cale cursa în care vom cădea în noaptea de 18 octombrie, în toamna anului ’49… Deci Cristea şi cu Gheorghiţă se duc la Gura Lepşei să facă ultimele pregătiri pentru a ne muta acolo; Părintele Filimon pleacă şi el să ia nişte legături, eventual să ierneze acolo, […] Uşurelu nu pleca, nu părăsea deloc, el era atent la toate mişcările care se făceau acolo. […]
În noaptea de 17 octombrie, la ora 11, părintele Calotă mă aştepta la un loc de pe un pârâu care dădea în Şuşiţa şi mă aduce la el acasă şi când intru înăuntru în casă o găsesc pe soţia mea cu copilul în braţe. Când am văzut-o acolo, ne-am îmbrăţişat, nu mai puteam scoate nici un cuvânt nici unul, decât numai lacrimile… […] Nu puteam să stau, pentru că tot Panciul era încercuit şi împânzit de Securitate ṣi zic: să mă duc să mă-ntâlnesc cu Ion. Se strecurase în mine un sentiment aşa, de nelinişte. Şi soţia îmi spune, zice: „Mihai, până acum am fost numai noi doi. Eu nu te-am oprit din drumul tău, dar acum gândeşte-te!„ [….]
Mi-am luat armamentul, preotul Gurică m-a condus până într-un anumit loc şi de acolo am plecat să mă întâlnesc cu Ion Paragină la moara lui Apostoleanu, pe Şuşiţa. De pe malul drept al Şuşiţei se urca un drumeag, o cărăruie mai largă, cu verdeaţă încă acolo, tufişuri dese. Era o noapte înstelată şi era o tăcere de mormânt, auzeai numai cântatul greierilor. Dar parcă simţeam şi că parcă este ceva suflu omenesc pe-acolo, prin tufişurile acelea. Şi când am început să urcăm pe poteca asta spre dealul Clipiceştiului unde-şi avea crama Anghel, Vrabie îi spune lui Ion: „Nea Ioane, dă-mi pistolul„- că fiecare aveam pistolul nostru mitralieră, afară de Vrabie – zice: “…dă-mi pistolul mitralieră să ţi-l duc că l-ai purtat destul, că o fi greu pe urcuşul ăsta!”. Ion zice: „Măi Vrabie, dacă vrei să-l iei, ia-l, na, du-l tu!„ Şi am mers încă oleacă şi zice: „Domnule Timaru, domnule locotenent, zice, daţi-mi şi dumneavoastră pistolul să vi-l duc, că vă e greu!„ Zic: „Măi Vrabie, măi, oaia care nu-şi ştie purta lâna, i-o mănâncă lupii! Eu sunt învăţat, că am avut parte şi într-o parte şi în cealaltă parte să port armă! Ai auzit, Vrabie?„ A înghiţit şi… aşa, a pus o stăpânire pe sufletul meu şi pe mintea mea şi… ştiam, eram convins că ne ducem în marginea unei prăpăstii în care vom cădea.
Am ajuns acolo. Crama, o căsuţă, aşa… nu ne-a ieşit nimeni înainte. Când am intrat în ogradă acolo nici o mişcare, nimeni… în prima cameră se vedea că pâlpîie o lumină aşa, ca un felinar, da’ nimeni! Vrabie intră, deschide uşa la intrare în odaia aceea din mijloc, şi după aceea şi Ion intră şi după aceea îmi face şi mie semn… Şi când am intrat eu, când am pus piciorul, Vrabie îmi dă una în spate să intru şi uşa se închide. Eu sar pe Ion, prima dată sar la Ion, cu securiştii care erau acolo cu pistoale, îl lovesc în cap, iar eu văd că unul – erau vreo doi înăuntru – şi văd că unul… cu pistolul îndreptat spre mine! Eu purtam întotdeauna pistolul mitralieră, îl purtam aşa, legat, agăţat de gât şi pistolul cel mic de buzunar întotdeauna pregătit pentru tragere… Şi în momentul când am intrat, am dat cu ochii de cel din faţa mea – Ion căzuse la pământ – [dădea] să descarce pistolul în mine, atunci trag eu cu pistolul. În colţ era o icoană a Fecioarei Maria cu Iisus Hristos în braţe şi în loc să nimeresc în securist, gloanţele mele intră în icoană şi se prăbuşeşte icoana aceea! În momentul acela simt o lovitură aşa, în cap, mă prăbuşesc şi aud o detunătură şi mă prăbuşesc. Pe urmă încep să ne calce în picioare, să ne lovească ṣi aud o voce… „Opriţi-vă! Vrem să-i ducem vii la Galaţi…„ În momentul acela s-au oprit, s-a făcut lumină, au adus sârmă ghimpată şi au început să ne înfăşoare la mâini şi la picioare, ne-au legat cu sârmă ghimpată. Şi ne-au tras de-acolo, afară ne aştepta duba. În momentul când ne-au scos afară, se auzea – că de văzut nu mai vedeam nimic! – un forfot de lume multă şi voci. Aceeaşi voce care i-a oprit să nu ne mai bată ca să ne ducă vii, zice: „Aruncaţi-i în dubă şi direcţia Focşani!„Şi în această situaţie ne ia şi ne duce… cât a durat nu ştiu, aruncaţi jos acolo în dubă, simţeam sub noi şi în special sub mine, adică şi sub Ion, dar pe mine m-au împuşcat, un cartuş a trecut şi mi-a perforat şi piciorul drept şi piciorul stâng. Lui Ion i-au crăpat creierul…”
Mâine puteṭi citi: Grupul Ion Gavrilă Ogoranu din versantul nordic al Făgăraṣului
„La Bâlea Cabană am oprit toţi turiştii, i-am ţinut acolo, la noi, în pădure…”
