Comunismul cu faţă inumană. Mărturii. FAGARAS – VERSANTUL SUDIC (II)

Haiducii Muscelului, grupul Gheorghe Arsenescu – Toma Arnăuṭoiu

Nucleul s-a format la începutul lui 1949 când, în casa lui Gheorghe ṣi a Elisabetei Rizea din Nucṣoara, au depus jurământ Gheorghe Arsenescu, Toma ṣi Petre Arnăuṭoiu, Ioan Chirca. Grupul avea să fie numeros ṣi eterogen din toate punctele de vedere. Erau intelectuali ṣi ṭărani; foṣti liberali, ṭărăniṣti ṣi legionari; bărbaṭi ṣi femei. Presiunile Securităṭii au sporit tensiunile care s-au creat în cadrul grupului ṣi în septembrie 1949 Gheorghe Arsenescu a plecat, ascunzându-se apoi timp de zece ani de unul singur. Avea să fie capturat ṣi apoi executat la Jilava, în 1962. Au mai urmat sciziuni, astfel încât fraṭii Arnăuṭoiu, Maria Plop s-au separat ṣi ei. Aveau să fie prinṣi în mai 1958, împreună cu familia Jubleanu. Constantin Jubleanu, refuzând să se predea, a fost împuṣcat. În procesul care a urmat, 16 oameni au fost condamnaṭi la moarte ṣi executaṭi. Sentinṭe ulterioare ale Tribunalului Militar au condamnat alte 90 de persoane, cu pedepse variabile, pentru legături cu „organizaṭia teroristă”.

Alexandru Marinescu, Nucṣoara, 2000

„În primăvara anului 1949 am fost arestat de Securitate pentru deţinere de armament. Arestarea a durat două-trei luni de zile. […] Pe acest fond, acest fond specific Nucşoarei, adică deţinere de armament, s-a dezvoltat şi câteva luni de zile mai târziu organizaţia de luptă împotriva comunismului. O parte din nucşoreni erau vizaţi de organele de Securitate că deţin arme. Şi chit că marea majoritate a oamenilor le deţineau pentru a-şi apăra vitele sau pentru vânătoare, însă în ceea ce mă priveşte pe mine, pe mine şi pe fratele meu, că amândoi eram stăpânii acestor arme, e adevărat că făceam şi vânătoare, dar ideile noastre erau şi altele […] Grupul de luptă de la Nucşoara nu a fost organizat de nici un partid politic. […] A fost o organizare efectivă şi nemijlocită a colonelului Arsenescu, câmpulungean, colonel în Armata Regală, om cu relaţii suficiente la ora aceea, care a organizat, care a condus, în primele luni de rezistenţă, totul, la Nucşoara. […]

Iniţial, colonelul Arsenescu organizase încă din 1948 pe Valea Dâmboviţei, la Cetăţeni, o altă organizaţie de luptă, dar care spre sfârşitul anului s-a dispersat. Nu au avut acţiuni deosebite, Securitatea încă nu se formase. Colonelul Arsenescu a venit în Bucureşti, unde a cunoscut printre alţii pe învăţătorul Niţu – de fel tot din comuna Petroşani, judeţul Muscel, dar să zic aşa stabilit la Nucşoara unde avea şi proprietăţi – şi împreună au analizat şi posibilitatea aceasta de a crea o organizaţie de luptă. După informaţiile pe care le avea la ora aceea, se părea că 1949 este un an mai de cotitură, se spera că vin americanii, că blocul răsăritean va ceda, se va întâmpla ceva şi trebuia o oarecare pregătire pentru a preveni evenimentele care urmau. Nu a fost să fie aşa. În felul ăsta, Arsenescu pleacă din Bucureşti împreună cu Toma Arnăuţoiu, Toma Arnăuţoiu, de asemenea, ofiţer, locotenent tot în Armata Regală, nucşorean de origine, părinţii lui fiind învăţătorul Iancu Arnăuţoiu din comună, un om destul de bine situat, un om cu judecată şi gândire; au venit la Nucşoara şi aici au început să analizeze posibilităţile acestea a unei organizaţii efective de luptă. […]

Odată veniţi la Nucşoara, colonelul Arsenescu s-a gândit că un sprijin efectiv major l-ar avea din partea unui cetăţean din Nucşoara, Ion Chirca, Nelu Chirca, poreclit în sat Dezertorul care toată viaţa a trăit numai în munte, nu i-a plăcut armata din tinereţe, acum era om în toată firea şi marea majoritate a vieţii lui a dus-o prin munte, nu fugar, ci în lucrări forestiere, era un trăgător excepţional şi un cunoscător tot atât de perfect al tuturor locurilor din munte. L-a contactat şi pe acest Chirca şi văzând că este tocmai ce îi trebuie, şi aşa era, l-a cooptat în organizaţie împreună cu cei doi fii ai lui, Gigi şi Nicu, apropiaţi de vârsta mea. Şi tot în faza de început au mai luat parte la consolidarea sau la constituirea acestui grup de rezistenţă tatăl meu, Virgil Marinescu, învăţător din sat ṣi familia Rizea în casa căreia s-a şi depus jurământul de constituire a organizaţiei, sub autoritatea morală a părintelui Ion Drăgoi din comună. Şi o familie pe care eu o consider o familie de eroi, familia Jubleanu.

Arsenescu a venit pe 27 februarie [1949] la Nucşoara, iar pe la începutul lunii martie trebuie să părăsească efectiv satul – până atunci stătuse în casa lui Petre Arnăuţoiu, fiul familiei Arnăuţoiu, casă situată răzleţ în marginea satului în vârful Strungii, destul de ferit şi fără posibilităţi de a fi supravegheat îndeaproape. Din momentul ăsta, deci din 13 martie grupul pleacă în munţi şi Nelu Chirca deja avea făcute adăposturi în diferite locuri din munte şi de-acum se pune problema unor tabere diferite, grupuri de rezistenţă şi urmăritorii lor, Securitatea.

Pentru început, lucrurile nu sunt atât de grave, dar urmează primele evenimente dure din viaţa organizaţiei noastre. Până la această dată, este vorba de 18/19 iunie, nu a fost [arestat] decât bătrânul Arnăuţoiu, Iancu Arnăuţoiu. În noaptea asta de 18/19 iunie, o noapte ploioasă, plumburie, o parte din grup, adică colonelul Arsenescu cu cei doi fraţi Arnăuţoiu şi cu Benone Milea şi cu Nelu Chirca au venit la casa familiei Arnăuţoiu, casă situată în centrul satului sau aproape de centrul satului, pentru a-şi lua alimente. Doamna Arnăuţoiu, Laurenţia Arnăuţoiu, mama celor doi fraţi, nu era acasă, fugise de-acasă; de ce, pentru că în toată după masa zilei de 18, şiruri interminabile de autocamioane aduceau în Nucşoara un batalion sau două batalioane de armată, nu era încă armată de Securitate, au fost aduse batalioanele de la Câmpulung Muscel, batalioane de vânători de munte care au fost amplasate în partea de nord a comunei. […] Iar Securitatea, ofiţerii de Securitate trebuiau să descindă şi prin forţă la casa familiei Arnăuţoiu unde ştiau că se află o parte din grup.

Lucrurile într-adevăr aşa s-au întâmplat, în zorii zilei de 19 iunie când cei cinci erau încă în casă, au auzit bubuituri prin ferestre, prin uşi, s-au uitat, au văzut că este Securitatea şi au rămas înăuntru să vadă ce se întâmplă mai departe. Casa avea două intrări, o intrare de la stradă, un hol mare care să ia legătura cu intrarea din spate. La un moment dat, intrarea din spate este spartă şi Securitatea năvăleşte înăuntru. Prima uşă – aşa au fost sorţii! – prima uşă care a fost deschisă a fost în camera unde erau trei dintre luptători, Nelu Chirca, Benone Milea şi cu Petre Arnăuţoiu, ceilalţi doi, Arsenescu şi cu Toma Arnăuţoiu fiind în alte camere. Nelu Chirca, […] văzând că uşa cedează a deschis foc, singurul – repet: singurul! – care a tras şi a împuşcat doi securişti care au căzut în holul din faţa camerei. Ceilalţi securişti au fugit, s-au retras şi restul grupului a încercat să iasă pe uşa dinspre stradă. În momentul în care au apărut în stradă – era ora 5 dimineaţa, se lumina de ziuă – în momentul în care au apărut, au primit foc de automat, a fost rănit uşor Toma Arnăuţoiu într-un picior, […] grupul s-a regrupat în casă şi iar revin la Nelu Chirca; văzând că situaţia este gravă şi că viaţa lui este pusă în pericol, a ieşit în curte tot pe intrarea din spate şi a desfăşurat un foc de acoperire. […] Grupul, în condiţiile astea, a luat calea muntelui; în momentul în care a ajuns acolo unde trupele de Vânători de Munte erau deja amplasate cu adăposturile de puşti mitraliere, totul foarte bine organizat, în momentul în care i-au văzut pe luptători, nu au tras. De ce nu a tras, nu ştiu! Nu au tras, i-au lăsat să treacă. Se pare că batalionul de armată care era adus acolo era comandat la ora aceea de maiorul Dumitrache, tot câmpulungean, fost subordonat de-al lui Arsenescu şi care se pare că a dat ordin ca armata să nu tragă.

Grupul trece prin cordonul de armată, deja se instalase panica în rândul armatei. Zvonul că au fost împuşcaţi doi ofiţeri de Securitate a înmuiat, ca să zic aşa, elanul trupelor care erau aduse acolo şi din dispoziţiile superiorilor lor şi a securităţii toată armata asta urma să desfăşoare o acţiune de urmărire în munte la metru pătrat, acţiune care s-a soldat cu numeroase victime în rândul armatei. Grupul de rezistenţă din momentul acesta nu a mai tras nici un foc. Urmărirea a făcut-o armata, timorată fiind din start, aşa ştiindu-se printre altele că rezistenţii sunt trăgători excepţionali, că sunt îmbrăcaţi tot militar lucru care a determinat probabil – spun probabil – dereglări în rândul comandanţilor armatei şi vă daţi seama că în munte, în nesfârşitul ăla de pădure şi de stânci a fost suficient ca două grupe, şi pe un fond de vreme nefavorabilă, ceaţă, ploaie, a fost suficient ca un ostaş fricos în momentul în care vede o altă patrulă să zică „ăia sunt bandiţii„, cum eram numiţi, să deschidă focul. […]

După aceste evenimente, în grup se produce o primă sciziune. […] Toma Arnăuţoiu care fusese militar de meserie şi care se vedea acuma pe planul mai îndepărtat, mâna dreaptă a colonelului Arsenescu fiind Nelu Chirca, s-a simţit lezat în orgoliul lui personal şi au hotărât o primă dezmembrare a grupului. […] Erau maxim 15 luptători, grupul se împarte în două, colonelul Arsenescu rămânând cu familia, cu Chirca şi cu băieţii lui şi cu Popescu şi cu Ciolan, la care se adaugă cred că un fost subordonat a lui Arsenescu, subofiţer, George Mămăligă, zis Titi în cercul nostru de rezistenţă, care rămân pe malul râului Doamnei. […] Iar cei doi fraţi Arnăuţoiu cu Maria Plop şi cu familia Jubleanu trec peste deal, pe valea râului Vâlsan.

Cu acest din urmă grup am luat legătura cu familia mea, în iulie 1949. Cele două grupuri, practic nu aş vrea să se înţeleagă că erau în divergenţă şi se certaseră şi nu ştiu ce. Aceste grupuri se revedeau din timp în timp, fără să-şi fi purtat ranchiună sau duşmănie unul altuia. Dar aşa, ca să încercăm să restrângem relatarea, să vorbesc în continuare de grupul de pe Râului Doamnei, grupul condus efectiv în continuare de colonelul Arsenescu.

În iulie 1949 am luat legătura cu grupul pe partea Râului Doamnei. Iar mai târziu cu câteva zile am fost la primul bordei sau la adăpostul provizoriu pe care îl avea grupul pe valea râului Vâlsan. […] Spre sfârşitul anului 1949, acest luptător deosebit, Nelu Chirca, presupun – este o presupunere! -, rămânând acasă încă trei-patru copii mici, venea iarna, lucrurile din punctul lui de vedere nu se terminau, americanii nu veneau, şi văzându-se într-o situaţie oarecum disperată se pare, se pare că a făcut pact cu diavolul, cu Securitatea. […] Colonelul Arsenescu a realizat că ceva este necurat la mijloc şi din momentul ăsta, fiind sfârşitul lui noiembrie-octombrie 1949, colonelul Arsenescu părăseşte zona şi se duce la altă familie, Marinescu, unde rămâne ascuns. De aici alte şi alte familii, până în 1960 când a fost prins. Din momentul acesta, activitatea colonelului Arsenescu în legătură cu rezistenţa la Nucşoara dispare. […] Grupul Arsenescu de pe valea Râului Doamnei este lichidat, copiii, băieţii lui Nelu Chirca vin acasă, îşi reiau viaţa normală, iar Nelu Chirca nu mai apare, nu mai se ştie nimic. […] Titi Mămăligă se întâlneşte în decembrie 1949 cu grupul de pe râul Vâlsan, adică fraţii Arnăuţoiu şi familia Jubleanu. […]

Eu rămân în grup până spre sfârşitul lunii octombrie 1949, perioadă în care practic nu am avut acţiuni

majore de luptă, Securitatea era puţin debusolată, pierduse oameni, se încercau alte tertipuri, alte metode de contracarare a rezistenţei prin a forma comandouri mult mai periculoase şi mai viclene. În munte am primele crize de apendicită, sunt nevoit în final să plec din grup în noiembrie 1949 şi am mers la fratele meu care era student la medicină în Cluj pentru operaţie. Acolo, în spital, operat fiind am fost prins de Securitate, probabil mă urmăreau, am fost prins de Securitate şi în drumul meu de acum este Securitatea şi puşcăria.

După primele întâlniri cu grupul Arnăuţoiu – Jubleanu, relaţiile erau atât de curate şi de cinstite şi atâta ataşament şi dorinţă de a ajuta, încât grupul a venit în repetate rânduri în casa familiei mele unde au primit alimente, echipament şi aşa mai departe…

La un moment dat, eram în munte cu grupul. De regulă, bordeiele noastre erau săpate în pământ, acoperite la nivelul solului, plante peste bordei, s-au pus un strat de pământ şi înfingeam brazi mai tineri, [era] totalmente mascat. La un moment dat, când eram în afara bordeiului, am auzit clopote de oi de nu ştiu ce şi ne-am retras în bordei. La un moment, un câine a venit şi la noi mai existau resturi de mâncare, oase nu ştiu ce, a venit adulmecând oasele, băgând capul pe locul decupat de deasupra bordeiului, pe unde ieşea fumul şi a început să latre spreriat şi presupunând noi că lătratul câinelui alarmează pe ciobani, a ieşit din bordei Titu Jubleanu ca să vadă ceea ce se întâmplă, de ce a lătrat câinele aşa de speriat. A ieşit din bordei şi le-a spus ciobanilor: „Vedeţi-vă de treabă! Probabil bănuiţi cine suntem noi.„ Ciobanii au spus „Da, da … ştim cine sunteţi dumnevoastră…„, „Vă rog să vă ţineţi gura să nu vorbiţi!„ „Da, da…„ […] Până dimineaţa am plecat cu tot ce aveam acolo la bordei, ne-am mutat în altă parte şi e adevărat la câteva zile Securitatea a fost acolo… Cam asta era modalitatea noastră de a acţiona.”

Mâine veṭi putea citi: Banat, grupul Ion Uṭă. Oamenii lui Ion Banda

„Şeful de post juca două roluri: ṣi cu Miliṭia, dar se punea bun ṣi cu satul”