Colonelul Ion Uṭă, membru al Partidului Naṭional Ţărănesc, fusese între 1943-1944 prefectul judeṭului Severin. După instalarea comunismului a intrat în conflict cu autorităṭile care căutau să îl aresteze. În primăvara anului 1947 a plecat în munṭii Banatului împreună cu inginerul Aurel Vernichescu, dar nu au rămas împreună, ci au format grupuri separate. Oamenii colonelului Uṭă erau aproximativ 20 ṣi aveau o foarte bună reṭea de ajutor în satele din vale. Lupta lor avea generalizatul scop de a se pregăti pentru un eventual război americano-sovietic. Trădaṭi, partizanii lui Ion Uṭă au fost atacaṭi în noaptea de 7/8 februarie 1949, iar bilanṭul a fost tragic: ṣase morṭi, inclusiv conducătorul lor, ṣase arestaṭi ṣi doar opt care au scăpat. Aceṣtia s-au regrupat ṣi, unii dintre ei, au reuṣit să se salveze până în 1954. În total, în „lotul Uṭă” aveau să fie 86 de arestaṭi, dintre care 65 ṭărani.
Petre Gherga din Rusca, Severin
„După alegerile din ’46, la Lugoj o fost colonelul Uṭă prefect, că sub Antonescu o pus numai militari ca prefecṭi ṣi subprefecṭi. Pe colonelul Uṭă
ăṣtia l-au urmărit, să-l aresteze. Colonelul o venit aici, în Rusca, pentru că o avut pe unul, Banda Ion, care o fost sergent în Armată, când o făcut armata la Lugoj. Şi el l-o ṭinut minte, colonelul, că are pe unul, Banda, aici. Şi o mers la ăsta, la sălaṣ, în Poiana Ruscăi. […] Dar Securitatea era pe urma lui, ṣtia mereu pe unde trece, că avea informatori. Din Poiana Ruscăi o trecut în Cornereva ṣi i-or pierdut urmele. Securitatea s-o dus la Banda ăsta, că, sigur, cineva o pârât acolo; ăsta când o văzut că vine Securitatea, aṣa, la 5-600 de metri de sălaṣul lui sau „conac„, cum să-i zicem… Ăsta, ce-o făcut: o avut niṣte vase mari de adunat prune, o tras un vas, s-o băgat ṣi o tras vasul peste el. Securitatea o venit… el avea o slugă, un om care era servitor acolo, la sălaṣ, el către servitor – era mai bătrân moṣul ăla care era acolo cu el – o spus că se duce la alt pământ, că mai avea un sălaṣ. Şi o tras vasul peste el; Securitatea când o venit, o întrebat: „Unde-i Banda?…„, moṣul o spus… l-o mai ṣi bătut, l-o bătut rău pe moṣ, o spus: „S-o dus la sălaṣul celălalt„. S-o dus la sălaṣ, ăṣtia, Securitatea când or aflat, or dat foc la sălaṣ. Ăsta, nici n-o mai stat, Banda, ce să facă, n-a mai stat, că-l urmărea Securitatea! Şi sigur că o trebuit să ia codrul…
Dar asta când s-a întâmplat?
Începutul lui ’47. Pe colonel nu l-o prins atuncea; o trecut prin Cornereva s-o dus prin Plugova.
Şi la noi în sat, după alegerile astea din ’46, s-o format un grup condus de un colonel, Biju l-o chemat – el ṭinea o nevastă de aici din sat, nevasta era fiica unui învăṭător -, cu preotul din sat ṣi cu anumiṭi oameni. Şi eram în grup cam vreo 20 de oameni. […] Dormeam la un sălaṣ, aicea, la vreo 3 km de sat… ziua veneam acasă, numai noaptea plecam, toṭi plecam noaptea, că era vorba că noaptea fac arestările, ṣtiṭi, nu ziua.
Arme aveaṭi?
Arme aveam. […] De exemplu, pe mine m-o arestat cu o armă militară, cu un ZB [pe] care o aveam acasă, că nu era la gât la mine, că pe mine m-or arestat din Caransebeṣ… Fiecare avea arma lui, ascunsă la el. Grupul era dotat cu o puṣcă mitralieră. […]
Am stat aṣa, câteva luni de zile, era vara, mai în primăvară, aṣa […] în ’47.
Şi ce gândeaṭi să faceṭi?
Ne gândeam că lumea din ṭara asta ṣi cu americanii, bată-i norocul să-i bată, că de-abia acum or venit în Dobrogea, iaca că au fost aṣteptaṭi ṣi puteau să vină cu roaba, dar n-au venit!.. Că pe posturile de radio […]: „Fraṭi români! Nu vă lăsaṭi!… Nu vă lăsaṭi, că venim, vă dăm ajutoare…„
Aṭi auzit dumneavoastră sau spunea lumea?
Păi lumea spunea ṣi ṣi eu am auzit!… dar ne-o costat, că au murit sute de mii, să zicem… […]
Şi toate lunile astea aṭi stat în acelaṣi sălaṣ sau v-aṭi mutat din loc în loc?
Vara, aṣa, primăvara, pe urmă fiecare o plecat la el, că aveau sălaṣe toată lumea, nu erau în sat. Asta era toată treaba mai în iarnă, ṣtii, că nu puteai să te duci, să te deplasezi… Stam de vorbă, [discutam] ce se întâmplă, dacă se întâmplă ceva ce acṭiuni luăm, atacăm postul de Miliṭie. […]
Pe urmă, sigur, după ce am intrat în grupul ăsta al lui Uṭă, atunci duceam mâncare la pădure, la fugari. Asta a fost cu Biju; Biju, săracul, nu a intrat în puṣcărie, că nu l-a spus nimeni! O scăpat ṣi toṭi ceialalṭi ai lui or scăpat! Toṭi din grupul ăsta, care era localnic, de-aici din sat, au scăpat, nu i-o arestat nimeni, că nu i-o spus… […]
Cu grupul Uṭă [a fost aṣa]… Banda ăsta care era de-aicea din sat, în ’48, în iarna lui ’48, vine copilul lui Banda – despre care povestii mai-nainte -, la mine, că eu am fost coleg cu el la ṣcoală, zice: „Măi Petre, uite, mă chemă ṣeful de post…„, era unul Ancuṭa, un fost jandarm de pe vremuri […] Ăsta, ṣeful de post, l-o chemat pe copil ṣi-o zis: „Mă, mâine vine tată-tău…„, că ṣeful de post juca două roluri: ṣi cu Miliṭia, dar se punea bun ṣi cu ăṣtilalṭi, ṣtiṭi, cu satul, cu lumea ṣi cu ăsta de era fugar. După ce vorbeṣte copilul cu mine, vine un unchi al meu ṣi îmi zice acelaṣi lucru, că ce i-o spus plutonierul ăla ṣi că să mă duc să anunṭ pe Banda, să-l iau de-acolo de unde îi – că deja el se trăsese din grup, rămăsese izolat, că pe urmă s-or împrăṣtiat, s-or împânzit în tot judeṭul. […]
Ziua, la amiaz’, pe la 1, cam aṣa ceva, am pelcat cu veriṣorul ăsta al meu după Banda. Am mers în pădure. Din sat, nu era voie să te deplasezi nicidecum [izolat], numai în convoi ieṣea satul la muncă sau la lemne sau după fân pentru animale. Şi noi am plecat aṣa, am luat două topoare de mâini. […] Am mers la Banda, l-am luat pe Banda de-acolo, din Iuṭea, aṣa i-o zis la locul ăla în pădure, am venit cu el înapoi în sat, l-am lăsat la un sălaṣ aicea, aproape de sat ṣi-am venit acasă… […] Poliṭia era la uṣă, a început să bată: „Imediat, în zece minute, să vă prezentaṭi cu sania cu cai…„, că era iarnă, „să vă prezentaṭi în faṭa postului„. 200 de militari au mers să prindă pe Banda! Dar Banda nu mai era, că Banda era în sat, adus de mine cu veriṣorul ăla al meu. […] I-am luat toată mâncarea [pe] care o avut-o în cazemata aia a lui, am trecut-o pe o parte pe unde bătea soarele, de nu se cunoṣteau urmele…
Dar cum arăta o cazemată din asta?
Săpată în pământ, într-o pantă, să zicem aṣa… deasupra puse scânduri, lemne crăpate în două, peste lemnele alea o tras – ṣi aṣa o fost toate cazematele, nu numai a lui! – o tras pământ; în faṭă avea o uṣă, cât intră un om. Deasupra, pe pământul ăla, erau împlântaṭi brăduleṭi verzi, că nu se cunoṣtea. Iar cazematele totdeauna erau făcute ca apa să treacă prin cazemată, să nu facă urme; apa ori să treacă prin cazmată, ori să fie pe lângă cazemată. Iar în faṭa cazematei ăsteia a lui Banda, erau trântite două lemne mari, de nu se vedea. […] În cămăruṭa aia avea o sobă făcută din cărămidă, cu o plită pe ea… Hornul era ieṣit ṣi era băgat într-o scorbură; fumul se ducea sus, nicidecum nu venea, nu se observa, numai cu avionul dacă trecea cumva, cu elicopterul, să vadă că iese fum din scorbură! În pereṭi… erau făcute rafturi, aṣa, unde-ṣi ṭinea făina, cartofii, brânză, ce avea, slănină, carne, ce-ṣi adunase pe iarnă, dar toṭi, în felul ăsta or avut ṣi fraṭii Duicu, că tot aṣa or avut ṣi ei o cazemată, unde l-o prins pe frate-său, pe cel mai mare [Ion Duicu]… ăsta-i cu grupul lui Banda ṣi cu Uṭă. Iar legătura am făcut-o datorită lui Banda, cu domăṣnenii, cu cei din Domaṣnea.
Iară aṣa, căram alimente aicea, pe dealurile astea unde ne întâlneam cu ei… […] Duceam mâncare la domăṣneni, duceam mâncare lui tătă-său lui Banda, ăsta venea la sălaṣ la noi, domăṣnenii veneau acolo… noi aveam mult pământ ṣi aveam niṣte case, să le numim [aṣa], că-s de cărămidă arsă, au 20 m lungime, cu trei-patru camere, acolo sus [în Poaiana Ruscăi]. Veneau acolo, le dai de mâncare, îi susṭineam, le dădeai armament. […]
Au stat [la noi] ăsta, fratele lui Petru [Duicu], care o rămas după ei, că pe Petru l-o prins viu, pe fratele mai mare [Ion] l-o puṣcat atuncea când i-a descoperit ṣi unul Nistor a scăpat ṣi-o venit ṣi-o stat acolo câteva săptămâni, asta în 1950. […] Noi ne-am organizat pe urmă, nu cu grupul ăla, cu alṭi cetăṭeni din sat, […] era aceeaṣi reṭea de ajutor ṣi cu Banda, cu grupul lui Uṭă, că Banda era din grupul lui Uṭă, ca ṣi domăṣnenii ăia, fraṭii Duicu, Boieru. […]
În ’50, ei or arestat pe copilul lui Banda – e o istorie cu copilul! Copilul l-o dus la Securitate la Timiṣoara, n-o spus nimic, n-o recunoscut că cine ar avea legături cu tată-său. Şi or aranjat aṣa, cu Securitatea, or băgat un informator, un deṭinut-informator, l-o băgat în cameră cu el. Şi ăla îi zice către copil… „Măi, uite, dacă vrei să mergi ṣi să te întâlneṣti cu tată-tău, eu am legătură, că eu am fost ofiṭer ṣi am legătură cu unii dintre ăṣtia ṣi noi evadăm de aici. Copilul, zis ṣi făcut, evadăm! – îṭi închipui, minte de copil, cum să evadezi de la Securitate?! Şi, într-adevăr, or evadat.
Când or ieṣit din Securitate, pe un geam, pe la WC pe-acolo – toată treaba o fost aranjată! – când or ieṣit afară, îi aṣtepta Securitatea: toṭi civili, toṭi cu pistoale la ei. Or mers unde se păzea via pe vremuri, tot un conac din ăsta, or mers acolo înăuntru toṭi, Securitatea cu copilul, îi dă ṣi lui un pistol, dar pistolul fără glonṭ; [îi zic:] „Uite, noi mergem acuma până dăm de tată-tău; am aranjat cu maṣină, să mergem…„- minte de copil! „Dar, zice, dacă Securitatea ne opreṣte pe drum, să trageṭi în ei! Toată lumea trage, când o deschis ei foc, noi tragem foc. Dar în cazul că, ferească Dumnezeu, tu vei fi puṣcat cumva ṣi nu mai poṭi merge cu noi, la cine să apelăm noi?„ Şi ăla n-are ce spune ṣi zice: „Vă duceṭi la Gherga Petru, Cârciobu…„ ṣi aṣa m-au arestat.”
Maine veṭi putea citi: Banat. Grupurile Uṭă ṣi Duicu
„Eu merg în faṭă, că eu n-am copii…”
