În perioada 1949-1953 acṭiunile represive ale Securităṭii au atins paroxismul. Documente publicate de istorici din arhivele SRI, Ministerul Justiṭiei, Procuratura Generală sunt confirmate de mărturiile directe ale celor care au supravieṭuit exterminării.
Consolidat, regimul avea să scadă apoi intensitatea represiunii. Decretele de amnistiere 176/9 aprilie 1964, 310/16 iunie 1964, 411/24 iulie 1964 au dus la eliberarea deṭinuṭilor politici rămaṣi în viaṭă. Dar, în îndârjita sa „luptă de clasă”, „dictatura proletariatului” distrusese elita intelectuală ṣi individualitatea umană.
Nu există astăzi un număr exact al victimelor acestui sistem. Cercetări parṭiale au arătat câteva cifre:
- între 1951-1953 au fost arestaṭi 89 000 ṭărani;
- în perioada 1945-1964 au fost 73 310 condamnaṭi politici
- între 1945-1964 au fost 3 847 morṭi în detenṭie, dintre care 203 în timpul cercetărilor, 2 851 în timpul executării pedepsei, 137 condamnaṭi la moarte ṣi executaṭi, 656 în lagăre de muncă
http://saptepietre.ro/2011/10/v-muzeul-memorial-de-la-sighet-izvor-nesecat-de-lacrimi.html
O estimare a istoricului Marius Oprea privind victimele directe ale regimului: 651 087, cu precizarea că nu au fost luate în calcul cele din actele distruse sau neînregistrate.
Comisia Prezidenṭială pentru Analiza Dictaturii Comuniste a concluzionat: numărul victimelor regimului comunist este între 500 000 ṣi 2 000 000 oameni. Cifrele au apărut în Dicṭionarul penitenciarelor din România comunistă 1945-1967, coordonator Andrei Muraru, publicat de Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului în România.
Versuri compuse de moş Calancea, un ţăran poet, în închisoarea Gherla
Stând în adâncă tăcere,
Doi moşnegi într-o celulă
Şi cu feţele lor triste
Fără zâmbetul la gură
Mă întreabă profesorul:
„Măi, nea Ghiţă, ce să fie,
Mult o să mai ţie oare,
Mult mai stăm în puşcărie?”
Iară eu, ca să-l mai mângâi,
Cei opt ani ne-apasă gândul:
„Lasă, domn’ profesor, să le vie şi lor rândul!”
Miltiade Ionescu din Bucureṣti
„Când am văzut, la începutul închisorii mele, când am început să văd pensionari cu nişte ani de puşcărie, am rămas aşa… am rămas pur şi simplu şocat! Erau realmente nişte… nişte… nişte spectre! Am stat cu oameni în celulă care nu se puteau ridica de jos decât sprijiniţi de pereţi! Şi asta din cauza slăbiciunii prin înfometare. Era o chestie aşa, la ordinea zilei. Se ştia că este infailibilă chestia asta! Asta dărâmă şi conştiinţe, dărâmă şi elan! Tot, tot, tot! Te lichidează! […]
Cel mai preţios şi mai valoros lucru din câte au existat în puşcăria asta comunistă era pâinea. Pâinea care era atât de drămuită şi atât de… încât, la un moment dat, în puţinele ocazii şi la nivelul celor câteva lucruri care îţi mai rămăseseră neluate la percheziţii… pâinea devenea obiect de schimb, că era valută. Cu ea puteai să cumperi o mulţime de lucruri! Cu ea puteai să cumperi ciorapi, puteai să cumperi pulovere, puteai să cumperi orice! Totul se socotea în sferturi de pâine. Şi cumpărai tot! Şi aici, la [mina] Baia Sprie, era pâine din belşug. În afară de asta, se dădea o mâncare mai grasă, că în închisoare, raţia unui deţinut cuprindea o lingură din aia mică, nu din aia mare, de ulei pe zi. Asta era raţia. Şi nu ştiu câte, 15 grame de zahăr. Dar asta era teoretic, că nici alea nu ajungeau acolo unde trebuie. Restul era numai umplutură. Numai umplutură! Ei, şi aicea se făcea mâncare grasă! Dar mâncarea grasă era cu ulei. Cu ulei de rapiţă. Şi de multe ori vedeam – că bucătăria era pe latura din fund al acestui careu, şi câteodată vedeam când găteau ăia – flacără! Se aprindea uleiul! La dimensiunea aia a unui cazan, turnau acolo ulei din ăsta şi când se încingea lua foc. Şi vă spuneam că era această ofertă, că puteai să mănânci, adică să te simţi o dată sătul. Ceea ce nu se întâmplase de luni de zile, iar la alţii de ani de zile. Şi intervenea ceea ce era aproape de regulă în închisoare: după o perioadă din asta de înfometare, când scăpai la mâncare mai bună sau mai consistentă, începea diareea. Domnule, şi ţinea asta săptămâni de zile şi omul nu putea să accepte să se mai oprească! El mânca în continuare. Şi, bineînţeles, de aici o serie întreagă de neajunsuri, de complicaţii… Dar în tot cazul, dispărea tensiunea asta psihică, că vei fi supus în permanenţă înfometării…”
Ioan Hotico din Ieud, Maramureṣ
„În martie ne-au dus la Jilava, ne-au băgat acolo, într-o peşteră, numa’ apă curgea pe [pereṭi]… vreo 240 de oameni. Curgea apa prin pereṭi şi dormeam pe beton. Dar noroc că nu ne-au ṭinut mult acolo ṣi ne-au împărṭit şi ne-a dus la Canal, la Capul Midia. Acolo mizerie ce-a fost! Şi lucram câte 12 ore… foamete şi ce nu era! […] Şi acolo, când te pedepseau, venea câte un ṭigan ṣi-apăi, no, zicea că e şi el şef! De multe ori îṭi da un ordin şi nu-l puteai face. Îṭi făcea raport şi-ṭi da câte 25, te dezbrăca la pielea goală – fie iertat – şi punea un cearşaf ud şi-apăi cu cauciucuri de-astea… unul dincoace şi unul dincolo, după cum ghiceai, că unii mai erau şi miloşi… […]
Ei, era gard de sârmă, erau santinele din 50 în 50 de metri şi erau carcere din astea ca un dulap. Şi te băgau pedepsit, anume ca să te omoare. Şi te duceau acolo, între gardurile acelea, la carceră, dulapul acela şi era sârmă ca să nu te poṭi rezema nicicum, sârmă ghimpată ṣi lăsau uşa deschisă, nu te închideau. Şi-apăi care şedea acolo, santinele, care era mai bun nu trăgea, dar câte unul abia aştepta să tragă! Cum ieşeai [mai încolo] nu ştiu ce, dădeau ordin gardienii ăştia: „Trage-n ei!…„ Te-mpuşcau fără nici o milă, aşa, ca şi într-un câine! Că şi-n cîine ṭi-e milă să tragi… […] Şi erau şi dintre noi, care era condamnaṭi, trădători de-ăştia, cum te vedeau… au fost – mai ales de-ăştia, învăṭaṭi: doctori, ingineri, preoṭi, călugări, tot felul, pe ăştia îi duceau la o cameră acolo şi erau dintre ai noştri, care era condamnaṭi şi le da ordin şi te anchetau ei. Şi te băteau acolo… ṣi la Capul Midia au fost acordeoane de-astea [care cântau], ca să nu se audă răcnind. Şi te omorau în bătai, te omorau în bătaie ăştia!”
Anastasie Buciuneanu din Mihail Kogălniceanu, Constanṭa
„După ce mi-am revenit pe picioare, mi-au aplicat regimul cu somnul: nu m-au lăsat să dorm. A durat două luni!… Dormeam cam 15-20 de minute în 24 de ore. Cădeam în genunchi; inginerul Boncătă de-alăturea, îmi spune: „Măi, ăştia vorbesc de tine că ai înnebunit. Fă-o pe nebunul! prinde muşte…„
Eram a şaptea lună, singur. Şi într-o seară visez, printre zebre, unde venea lumina şi aerul, două beţe de corn, dar un corn fără noduri, lucioase. Una cică era Moţa, una cică era Marin, martirii din Spania; ṣi am pus mâna pe ele…
Deodată sar din somn: gata, mor! Dar eram la pămînt [cu nervii], după ṣapte-opt luni de zile singur [în celulă], nedormit de două luni de zile. Şi când dau drumul la un [cântec]„Ştefan Vodă al Moldovei„, răsună Securitatea! Răsună aşa, pe la ora 5 dimineaţa; la uşă tremurau toţi! Şi erau lipovenii, înalţi, graşi, de doi metri… „Ce-ai cântat?„ Zic: „Mama„, de Coşbuc. Se uită unul la altul, pleacă toţi, rămân [iar] eu singur.
A doua zi, bagajul ṣi la Aiud.
La Aiud a continuat anchetarea dumneavoastră?
Nu, a rămas aşa…[…] Mă eliberez, mă căsătoresc, dau naştere la fetiţe…
De la Aiud v-aţi eliberat?
Da, la Aiud… Însă m-au urmărit pas cu pas. Un securist cu numele de Sârbu, aşa spunea el, trimetea oameni ca să mă tragă de limbă.”
