Odată cu intrarea în România a trupele sovietice (1944), a început şi procesul de comunizare. Acest proces a cuprins mai multe etape: distrugerea partidelor politice, confiscarea marilor proprietăţi funciare (1945), stabilizarea monetară, naţionalizarea băncilor şi a proprietăţilor industriale, comunizarea armatei, înlăturarea monarhiei. După alegerile din 1946, câştigate fraudulos de comunişti, partidele istorice şi-au pierdut importanţa politică, iar liderii lor au fost aruncaţi în puşcării. Economiile populaţiei au fost năruite prin stabilizarea monetară din august 1947. Apoi s-a trecut la înlăturarea
monarhia. Conducătorii comunişti au crezut că acest moment s-a ivit la sfârşitul lunii noiembrie 1947, când regele Mihai a plecat în Anglia, unde a fost invitat să participe la căsătoria prinţesei Elisabeta, fiica regelui George al VI-lea. Comuniştii au sperat că regele Mihai nu se mai întoarce în ţară şi, astfel, problemă a monarhiei s-ar fi rezolvat de la sine. Dar, sfătuit de personalităţi britanice şi americane, regele Mihai a decis să revină în România. Mai mult, la nuntă, regele Mihai a cunoascut-o pe prinţesa Ana de Burbon-Parma, pe care a cerut-o în căsătorie. Evenimentul a fost imediat anunţat guvernului Groza. Liderii comunişti au hotărât că a sosit momentul să înlăture monarhia. Data aleasă – 30 decembrie 1947. Autorităţile comuniste au luate măsuri speciale: garda Palatului Regal a fost înlocuită cu unităţi loiale din Divizia Tudor Vladimirescu. Pentru a nu se cere ajutor în exterior, liniile telefonice ale Patatului Regal au fost tăiate. Măsuri speciale au fost luate şi în cazul Regimentului de Gardă Călare, staţionat în apropierea Palatului Cotroceni. Ofiţerii care s-a opus au fost arestaţi. Printre ei s-a numărat şi Radu Glogojeanu, locotenent în Regimentul de Gardă Călare.
“La sfârşitul lunii decembrie 1947 Regimentul de Gardă Călare a fost pus în alarmã. Din recunoaşterile pe care noi le fãceam, ne-am dat seama cã Regimentul de Gardã Cãlare a fost înconjurat de un regiment din cadrul Diviziei Tudor Vladimirescu. Pe fostul teren de fotbal Venus, unde azi este Opera Română şi un parc, au fost instalate patru Brandt-uri de 120 mm. care aveau ca obiectiv Regimentul de Gardã Cãlare. Regimentul de Gardã Cãlare nu era în momentul respectiv echipat ca sã reziste unui atac dat de un regiment de infanterie echipat cu tot armamentul! Dovadã cã soldaţii noştri care pãzeau la poartã erau echipaţi doar cu sãbii. La Palatul Regal era o unitate specialã de gardã – Batalionul de Gardã al
Palatului, infanterişti cu uniformă de culoarea albã. Cu Batalionul de Gardã al Palatului relaţiile erau strânse, fiindcã noi de multe ori schimbam garda la Palat. Prin curieri ni s-a comunicat de cãtre maiorul Theodorescu Gheorghe, ulterior general, că la Palatul Regal se pregãteşte abdicarea Majestãţii Sale şi cã este multã forfotã la Palat. Deci asta ştiam eu atunci. În cursul zilei de 30 decembrie ne-am pomenit la poarta regimentului cu Batalionul de Intervenţie al Ministerului de Interne comandat de maiorul Tãutu. Soldaţii noştri au fost luaţi pe sus, n-aveau cum sã reziste. Maiorul Tãutu ne-a strâns pe toţi ofiţerii Regimentului de Gardã Călare, aşa că nu am mai putut să comunicãm cu trupa. Pe urmã au început distrugerile barbare faţă de obiectele care aveau pe ele coroana regalã. Un exemplu: un sergent major din Batalionul de Intervenţie al Ministerului de Interne a pus mâna pe o cãlimarã mare din marmurã cu coroana regalã. Şi a sfãrâmat-o. La care eu i-am spus: <<Cum îndrãzneşti sã spargi aceastã cãlimarã?>> A intervenit maiorul Tãutu: <<Taci din gurã, bãi, locotenentule!>> Şi i-am răspuns: <<Nu voi tace din gurã!>> Şi el: <<Ba sã taci din gurã, cã eşti locotenent şi eu sunt maior!>> <<Eu nu ştiu ce maior sunteţi dvs., dar eu sunt locotenent în Armata Regalã Românã!>> Şi în acel moment a dat ordin sã fiu arestat. A intervenit în favoarea mea locotenentul colonel Florescu Gheorghe. A fost arestat şi el. Şi ne-am trezit duşi cu duba la Ministerul de Interne, în Calea Victoriei. Am fost anchetaţi de cãtre Inspectorul general de poliţie [Alexandru] Nikolschi, care ulterior a fost general de securitate. A avut o comportare acceptabilã. Toatã ancheta a durat maximum treizeci de minute. Ni s-a dat drumul după trei luni.”
[Interviu realizat de Octavian Silivestru, 23.11.1994. Arhiva de istorie orală – Radio România]
