Numită şugubăţ „copilulul teribil al secolului XX„, aviaṭia a frământat sufletele pionierilor ei în toate momentele. Aṣa se face că, la sfârṣitul anului 1909, Aurel Vlaicu, preocupat de construirea avionului său, nu ṣi-a luat răgazul pe care ṣi-l luau românii pentru sărbătorile de anul nou continuate adesea până la Sfântul Ion.
În Arhiva de istorie orală se află o mărturie pitorească despre neliniṣtea creatoare care îl mâna pe Aurel Vlaicu la Paris ṣi Berlin – în ajunul ṣi imediat după anul nou 1909/1910 -, pentru obṭinerea pieselor aparatului de zbor Vlaicu 1. Interviul cu Ion Ciulu, mecanicul care l-a ajutat să construiască primul avion realizat de un român între hotarele ţării, a fost făcut de Vasile Bogdan la Radio România, în 1982.
„Aurel Vlaicu era un om foarte bun, glumeţ, deschis, prietenos cu orişicine, nu se ţinea mândru, vorbea cu orişicine. Şi câteodată când mergea lucrul bine, mai trăgea câte o Ardelenească, avea o voce potrivită, mai mult o fluiera. Când eram la Cotroceni, cânta şi el după gorniştii care făceau şcoală pe-acolo, pe Câmpia Cotrocenilor, vorbea curat ardeleneşte, vorbea dialectul ardelenesc. Era un bărbat frumos…
Trebuie să vă spun cum a venit prima dată la Arsenalul Armatei. Era un tânăr înalt, brunet cu pardesiu bleumarin trei sferturi. În cap purta o pălărie tare, joben, guler scrobit, manşete, nişte pantaloni dungaţi, la modă, mai strâns sus şi jos mai largi, şi ghete în picioare, ţinea foarte mult să fie elegant. Se purta foarte bine cu toată lumea şi cu copiii… Doamne, era un om popular! Venea şi el, doar, din popor. Era iubit şi stimat de toată lumea.
Colaborarea cu Aurel Vlaicu a început în toamna anului 1909 când Aurel Vlaicu s-a prezentat la Arsenalul Armatei pentru a-şi construi primul său avion cu motor. A venit la Arsenal trimis de la Ministerul de Război, a venit cu planuri, cu schiţe şi am început lucrarea. El făcea schiţe şi ne dădea desenul: „Uite, lucrează piesa asta aşa, aşa…„, dar ca să pună el mâna să lucreze, nu punea mâna, nu! Lucram noi… el numai dădea indicaţii, când venea şi controla dacă e bine sau nu e bine. „Uite, aici nu e bine, aici nu e bine…„ Ceea ce a plănuit odată era bun plănuit!
Când a început montatul primului avion, atunci avea o planşetă, acolo, în atelier şi acolo trasa pe desen, socotea, că avea rigla de calcul la el, cu rigla de calcul trasa şi făcea socoteala şi ne dădea dispoziţii: „Aşa, aşa să faceţi…„ şi aşa făceam. A dat schiţe să lucreze la partea lemnoasă, la atelierul de lemnărie. După aceea, a venit la mecanică şi a dat iar schiţe pentru diferite piese, tendoare [extensoare] – eu am lucrat la tendoare prima dată. Erau de sârmă făcute, nu erau tendoare cumpărate. Erau din sârmă din oţel, îndoite, lipite cu alamă şi [apoi] le filetam. A trebuit să facă întâi scule pentru ele. Pentru astea trebuia [să lucrăm la] atelierul de focoase care avea strunguri, să facă piuliţele de alamă. Şi-aşa am lucrat, încet-încet, şi-aşa că încet-încet, aparatul a început să se închege. Ăsta a fost primul avion care s-a făcut în ţara românească.
Aproape de 1 ianuarie 1910 Aurel Vlaicu a plecat la Paris să-şi comande motorul şi când s-a întors de la Paris a dat, mi se pare, şi pe la Berlin şi a comandat ţeava de aluminiu, coloana vertebrală. Şi când a venit în ţară, am improvizat în atelierul de vopsitorie – era un atelier mare – am închis cu scândură şi cu sac şi acolo am început montajul. L-am montat. Cu cine lucram: eu, Iancu Iordănescu care era mai bătrân – eu, aveam 19 ani, eram ucenic în anul III atunci – şi moş Nicolau şi-un ucenic, Negoiţă Radu. Şi-aşa că, încet-încet, a început să se înjghebeze avionul.”
