Jurnalistul ṣi istoricul Eugen Preda a fost instalat ca director general pe 2 ianuarie 1990. Cunoṣtea de 40 de ani mai toate redacṭiile din Radioteleviziune, aṣa încât obiectivele sale au fost clare de la bun început: „Să dezorganizăm haosul şi să facem din postul de radio un post ascultat, chiar şi atunci când nu sunt evenimente tragice în România!” Aṣa a ṣi fost… În 1994, când Eugen Preda a părăsit acest post, Societatea Română de Radiodifuziune era organizată, radioul public era un reper de credibilitate. Într-un interviu pe care l-a acordat în 1995 Marianei Conovici pentru Arhiva de istorie orală – creată tot de Eugen Preda -, acesta vorbea cu o mare sinceritate despre primele zile ale noii instituṭii.
„Am citit şi eu un aşa-zis jurnal al lui Bebe Ivanovici, pe care l-a publicat Brateş în Azi, care spunea că în 26 decembrie [1989] s-ar fi decis ca eu să trec în fruntea Radioului. Dar eu nu ştiu de această chestiune. Ştiu însă că unele dintre colegele mele s-au dus la Aurel Dragoş Muntenu – pentru că Radioul era trecut pe planul doi – şi i-au cerut să mi se încredinţeze mie funcţia de şef al Radioului. Nu ştiu exact, nici nu m-a interesat cum s-a ajuns la această concluzie. Ţin minte că a venit Aurel Dragoş Munteanu – cred că era pe 28 decembrie – şi am avut o scurtă întrevedere la redacţie şi după aceea a spus să merg cu el la FSN – era la Palatul Victoria Consiliul FSN -, pentru că eu pusesem problema ca noi să avem un birou acolo, la Consiliul FSN. Şi pe drum mi-a spus că vrea să numească director general al Radioului şi m-a numit pe mine. I-am spus că eu nu vreau din două motive : 1. pentru că sunt evreu; 2. pentru că sunt prea bătrân ṣi asta a fost o revoluţie a tinerilor, ar trebui pus un tânăr. Şi până la urmă a insistat. Mi-a spus că şi el are o rudă sau o bunică care a fost evreică şi ăsta nu-i un criteriu. […] Însă până la urmă am acceptat. Şi i-am spus că accept, cu o singură condiţie: să fiu numit împuternicit provizoriu pentru Radiodifuziunea Română – o titulatură pe care am inventat-o eu. În al doilea rând: să nu mi se schimbe elementele de încadrare. Şi m-a întrebat de ce şi i-am spus că mie îmi place să bat cu pumnul în masă, vreau să văd cum vor reacţiona colegii mei care vor avea salarii mai mari la asemenea chestiune…
Şi, într-adevăr, în ziua de 2 ianuarie [1990] a avut loc şedinţa de instalare. Între timp, am creat biroul ăsta permanent care este şi acuma la guvern. Există o recipisă de la telefoane că în 30 decembrie s-a primit comanda, s-a executat comanda de circuite permanente.
Bineînţeles că-n seara de 31 decembrie am comis prima „gafă„, între ghilimele, pentru că mă înţepa pe limbă; am fost şi eu chemat în camera în care s-a filmat mesajul de Anul Nou al lui Iliescu şi – poate că ţineţi minte – era într-o încăpere mai mare. Ăsta este acum cabinetul lui Hrebenciuc, care a fost cabinetul lui Brucan, fusese cabinetul Ministerului de Externe. Stark se ocupa de filmare. Şi erau: Iliescu, Brucan, Petre Roman, mai erau doi, parcă… Bîrlădeanu, cred, şi mai era cineva. Şi şedeau exact cum fusese filmarea făcută în 21 decembrie. Şi mi-am exprimat părerea că nu e prea bine, pentru că în mintea oamenilor este prea proaspătă asta… Şi Petre Roman ţin minte că mi-a spus : „Ei, dar, cine o să se gândească ?!„ Eu i-am răspuns : „Păi, dacă s-a gândit unul, pot să se mai gândească şi alţii…„
Pe data de 2 ianuarie, după amiază, a venit Aurel Dragoş Munteanu în sala de la etajul 5. Şi [la ṣedinṭa aceea] le-am explicat colegilor mei de ce n-am vrut întâi [să primesc postul], în primul rând că sunt minoritar. La care s-a găsit Mog să strige: „Dumneata eşti majoritar!„… Şi tot atunci am formulat cele două linii de acţiune: să dezorganizăm haosul şi a doua chestiune, să facem din postul de radio un post de radio ascultat, chiar şi atunci când nu sunt evenimente tragice în România!
Şi eu atuncea a trebuit să iau şi primele două hotărâri: prima hotărâre am luat-o chiar atunci, la sfârşitul şedinţei, când am comunicat că se sigilează serviciului de Personal dosarele, ca să n-aibă nimeni acces la dosare – hotărâre care a fost contestată ulterior, după vreo doi ani, de către domnul Iuga. Dar, deocamdată, ele rămân tot sigilate, tocmai pentru ca să nu le poată folosi unii împotriva altora.
Şi a doua măsură: când am ieşit, mi s-a atras atenţia că există o dispoziţie cu caracter general care interzice folosirea păcurii, deşi exista o cantitate de păcură şi era frig în Radio. Şi explicaţia acestei dispoziţii constă în faptul că, mi se pare în iarna ’88-’89, a ieşit Ceauşescu şi-a văzut o coloană de fum negru ṣi l-a chemat pe Bârlea, care era şeful lui de cabinet, directorul secretariatului său – sau era de-acuma la Planificare, parcă… – ṣi i-a spus: „Du-te, Bârlea, şi vezi ce se întâmplă.„ Când a ajuns Bârlea… era într-o joi, era concert, se cânta la pian cu Bănuş, conducerea Radioului a hotărât să încălzească sala ṣi păcura a făcut un fum negru. [Atunci] s-a luat o măsură care să interzică folosirea păcurii… Eu am spus: „Bine, şi cine trebuie să anuleze această hotărâre?„ „Păi, ar trebui s-o anuleze CFSN-ul, că el a preluat puterea !„ „Bine, atuncea hotărăsc eu asta!„…”
