În primele zile ale anului 1990, după spaima, deruta, descătuṣarea ṣi euforia din zilele revoluṭiei, România încerca să se echilibreze. Trecuseră mai bine de 40 de ani de când fusese ṭinută în strânsoarea unui singur partid, iar acum evenimentele lăsau din nou cale liberă pluripartidismului. La 3 ianuarie 1990 Consiliul Frontului Salvării Naṭionale a emis legea 4 care permitea înfiinṭarea partidelor, cu un minimum de 251 de membri. În acest haos de început de lume foṣtii adepṭi ai P.N.L. ṣi P.N.Ţ. au început să se organizeze.
1947. După dizolvarea PNŢ, au urmat presiuni asupra Partidului Naţional Liberal condus de Dinu Brătianu. Au fost arestaṭi în mai multe etape fruntaṣi, membri locali ṣi simpatizanṭi, iar ziarul Liberalul suprimat. Pentru a evita expunerea adepṭilor săi terorii comuniste, în noiembrie conducerea liberală a emis o circulară în care se hotăra încetarea activităṭii organizaṭiilor sale. Cu toate acestea, procesul de eliminare din viaţa publică a personalităţilor liberale avea să continuie şi în următorii ani. Primele arestări ṣi internări în penitenciare s-au făcut în virtutea unor ordine secrete ale Ministerului Afacerilor Interne, în martie şi mai 1947. Valul de teroare avea să culmineze apoi cu arestarea, în noaptea de 5/6 mai 1950, a celor mai mulṭi dintre demnitarii vechilor partide.
1990. Câṭiva dintre cei care supravieṭuiseră închisorilor comuniste, foṣti membri ai organizaṭiei de tineret – în 1947 liberali „în panatolni scurṭi”, cum îi numea Sorin Bottez -, au constituit nucleul P.N.L. renăscut. Un fel de „comitet de iniṭiativă” din patru membri se formase încă din 22 decembrie 1989… Din Arhiva de istorie orală, iată câteva mărturii ale acelor zile frământate în care acest partid atât de vechi (din 1875) ṣi atât de important în modernizarea României, prindea acum, din nou, contur. Interviurile au fost făcute de istoricul Stan Stoica ṣi realizatorul Silvia Iliescu în 2001 ṣi 2003.
Sorin Bottez: „Am făcut planul de a porni acţiunea pentru redeschiderea lucrărilor”
„A început revoluţia în Bucureşti şi pe data de 22 decembrie [1989], împreună cu Nicu Enescu, m-am dus acasă la [Dan] Lăzărescu şi acolo am decretat redeschiderea lucrărilor autosuspendate [în noiembrie 1947].
Cine mai era acolo?
Nicu Enescu, Dan Lăzărescu şi cu mine, atât.
Domnul Ionel Săndulescu?…
Domnul Săndulescu a venit a doua zi, după ce Ion Iliescu a anunţat la televizor că a fost împuşcat [Ceauṣescu]…
Ceauṣescu a fost împuşcat pe 25…
Şi pe 26 a venit şi Săndulescu!
Şi dumneavoastră?
Pe 22!.. Deci domnul Ionel Săndulescu, a venit după ce nu mai era pericol…
Ce anume aţi discutat la această întâlnire?
Am făcut planul de a porni acţiunea pentru redeschiderea lucrărilor. Drept care, eu am venit acasă şi am scris la maşina mea o serie de scrisori, acelaşi text, în limba engleză, prin care anunţam redeschiderea lucrărilor autosuspendate în ’44 [1947]. Şi în ziua de 23 [decembrie 1989] – că în 22 ne-am întâlnit – am fost la Ambasada Marii Britanii, unde m-a primit mai târziu prietenul meu, Michael Hutchinson, care era ambasador, am fost la Ambasada Statelor Unite, unde m-a primit doamna consul general Young, am fost la ambasada Franţei, unde nu m-a primit nimenea, am dat scrisoarea prin uşă… […]
Ce v-aţi gândit să faceţi, în mod concret, pe plan intern, pentru reînvierea partidului?
Ce am [ṣi] făcut!… Adică, în primul rând, am luat legătura cu o serie de liberali de seamă, din străinătate, între care domnul şi bunul meu prieten Radu Câmpeanu, apoi am luat legătura, în zilele care au urmat, toţi liberalii pe care-i ştiam.
Cu cei din străinătate, în afară de Radu Câmpeanu, cu cine aţi mai luat legătura?
Dinu Zamfirescu, domnul Orăscu, care a răspuns foarte frumos, foarte politicos, dar nu a revenit şi cu Ioana Brătianu.
În interior…?
În interior s-a luat legătura, telefonic, cu toţi liberalii pe care-i cunoşteam, a venit anunţul de pe 25 decembrie, că a murit [Ceauṣescu]…
…apoi a fost decretul privind posibilitatea de a se înfiinţa organizaţii politice, din 31 decembrie, ṣi care stabilea ca număr minim de semnături pentru reînfiinţarea partidelor, 250…
Aşa… Venind Nelu Săndulescu, repet, a venit pe 26 şi a luat legătura cu… nu ştiu cum se numeşte, Asociaţia Armenilor sau cam aşa ceva, care ne-a pus la dispoziţie, pentru un timp limitat, adică până în momentul când vom putea să avem un alt sediu, ne-a pus la dispoziţie câteva încăperi, pe strada Armenească. Şi acolo am început activitatea. Îmi aduc aminte că la câteva zile după revoluţie a fost o vreme blândă şi plăcută, şi după aia a venit un gheţuş şi un frig şi de-abia puteam să mergem acolo, să intrăm! […] [Asta era] pe 6 ianuarie… înscrierea a avut loc pe 15. Noi am avut pe 6 ianuarie, acolo, o întrunire, la care au participat câteva sute de persoane, venite din toată ţara, cele mai multe din Bucureşti, şi din străinătate, de exemplu, Radu Câmpeanu. […] S-a făcut un comitet provizoriu de conducere, cu un secretar general, Radu Câmpeanu, şi cu patru secretari executivi care erau Nelu Săndulescu, Nicu Enescu, Dan Lăzărescu şi cu mine, care eram secretari executivi; nu exista atunci preşedinte.
Cum s-a impus domnul Radu Câmpeanu ca preşedinte?
S-a impus în felul următor: dintre toţi prezenţii, domnia sa fusese personalitatea liberală cea mai cunoscută şi apreciată dinainte de nenorocire. Şi, după aceea, în puşcărie, cât a fost, opt ani, închis, a avut o comportare excepţională, deci era apreciat de toată lumea. În străinătate, domnia sa a condus tot timpul mişcarea liberală din exil. […] Noi am venit la 6 ianuarie cu un program, cu o ofertă politică, cu un program şi cu un statut lucrate de Dan Lăzărescu şi de mine, timp de trei nopţi!
Între timp aţi strâns semnăturile…
Au fost 251… Fetiţa mea, Alina, avea atuncea 16 ani şi pentru ca să fie membră fondatoare, am prezentat liste de 251, pentru că nimenea nu a observat că una dintre semnături aparţinea unei puştoaice, dar am vrut să fie membră fondatoare şi a fost!
Cine s-a ocupat de strângerea semnăturilor?
Atunci, pe loc, s-a făcut, nu a fost nici o problemă cu aceste 250 [de semnături]. Venea lume, era lume!… asta era în spatele Bisericii Armeneşti, pe strada Armenească, cum să vă spun, era mulţime până în bulevard, care să vină să semneze, pe frigul ăla!”
Maria Ţeṭu: „Pe ziua de 6 ianuarie avem prima noastră întrunire”
„Primele contacte cu liberalii au fost imediat după Anul Nou. Imediat după Anul Nou, am primit un telefon că se reface… – dacă nu era chiar după Crăciun! -, că se reface partidul, că vine Radu Câmpeanu în ţară; de la Nelu Săndulescu am primit telefonul. Eu mă mai întâlnisem cu el pe parcurs, ne mai vedeam din când în când, ne mai întâlneam pe stradă, a mai venit el pe la mine, dar rar. […] Şi că vine Câmpeanu în Bucureşti şi „ce facem, mergem să-l luăm?!„ Şi eu zic: „Mergem!„, eu, cu maşina, aveam maşină. Şi am mers cu maşina şi l-am luat, era imediat după revelion, mi se pare, [l-am luat] de la aeroport. […]
Aşa, deci ne-am dus la aeroport, totul s-a petrecut foarte frumos, cu lăcrămi, cu emoţii, ne-am ocupat de el, de Radu, că n-avea nimic, n-avea nici bani, n-avea de nici un rost, aicea a venit atuncea şi s-a luat masa şi el avea o verişoară aicea în Bucureşti, fiica profesorului Leon, Sanda. […] Şi pe urmă m-am pomenit cu un telefon : „Să ştii că pe ziua de 6 ianuarie, să fii pregătită că avem întrunirea, prima noastră întrunire, a tuturor liberalilor.„[…] „Unde?„ „La Biserica Armeană, în curte.„ Trebuie să-ţi spun, am ajuns pe un polei teribil […], ṣi era plin, de la [Dan Amedeo] Lăzărescu până la cine vrei şi cine nu vrei dintre cunoştinţe, dintre băieţii care mai erau prin ţară, erau aproape, cred, toţi! […] Am semnat acolo, era un catastif aşa, mare, unde semna fiecare când venea, cu nume, cu prenume, cu adresă, cu nu ştiu ce, cu data respectivă – cred că mai există pe undeva registrul ăla. Eram noi ăştia vechi şi pe urmă erau ceilalţi care au venit şi care au rămas în partid atunci, pentru că cine se înscria acolo, acolo rămânea şi era considerat că rămâne membru în P.N.L. […]
Şi, în fine, s-a hotărât că trebuie să deschidem partidul şi – Iliescu acuma era la putere – primul care a primit sediul a fost P.N.L.-ul, P.N.L.-ul şi ţărăniştii. P.N.L.-ul a primit ce i s-a dat, apartamentul acela pe care încă îl mai are aicea, pentru că Radu era năuc, [abia] venit din străinătate. Ţărăniştii erau prin ţară, mai ştiau, Coposu era aici şi şi-a ales casa. […]
Deci primul lucru a fost şedinţa aceea, pe urmă imediat am primit telefon, peste câteva zile că au primit sediu şi primul drum l-am făcut acolo, la sediu. Şi ei deja plecaseră, au plecat câţiva, cred că a fost şi Radu dacă nu mă înşel, în fine la data aceea se înghesuiau toţi, toată lumea ar fi vrut să meargă, s-a pus în discuţie, cred, că să mergem într-o formaţie [la tribunal], adică aşa, ca o manifestare – la care eu personal n-am agreat – manifestaţie în tribunal, ştii… Dar, totuşi s-au dus mulţi, dar n-a fost nici o problemă [la înscrierea partidului] nici cu noi, nici cu ţărăniştii, totul a mers şnur.”
Dinu Zamfirescu: „Ne-am întâlnit cu oameni, foşti din Tineretul Liberal, care nu mai erau chiar tineri”
„Cum aţi luat legătura cu liberalii din ţară?
În ţară, în cadrul acestei acţiuni, Village Roumain, eram angrenaţi în măsuri de ajutorare a românilor ṣi au plecat cu un prim lot Ariadna Combes şi Mihnea Berindei, cu un avion militar francez cu ajutoare, care a aterizat în Bulgaria […] pe 26, sau 27 [decembrie 1989].
Şi eu am venit în 28 sau 29, cu primul avion Air France care a putut ateriza pe Otopeni, că era închis aeroportul, împreună cu o ziaristă franceză care făcea parte şi ea din Liga pentru Apărarea Drepturilor [Omului] în România, Edith Lommel, care era specialistă în probleme româneşti. […] Şi deci am ajuns acolo, acolo mă aşteptau doi foşti prieteni, Dan Amedeo Lăzărescu şi Ion Săndulescu, la taică-meu în cameră. În fine, ne-am văzut acolo, şi spune Dan din înălţimea lui, pune-aşa o mână pe umărul meu, zice: „Tu rămâi aici şi devii secretarul general al Partidului Liberal!„ […] I-am spus lui Dan: „Hai să luăm legătura cu oameni din Tineretul Liberal [pe] care îi mai ţin eu minte şi să urnim treaba…„ […] Dan Lăzărescu, Nicolae Enescu, Ionel Săndulescu, doamna Tătărescu, Radu Câmpeanu, Şerban Orăscu, Virgil Mănescu, Barbu Negoescu, Sorin Bottez, eu, cred că Ioana Brătianu, şi încă un al doisprezecelea care nu ştiu cine… nu-mi amintesc exact cine ar mai fi! […] Am avut întâlniri mărunte, imediat a doua zi ne-am întâlnit cu o serie de oameni, contactaţi telefonic, foşti din Tineretul Liberal, care nu mai erau chiar tineri. Ne-am întâlnit, i-am prezentat lui Lăzărescu, care nu-i cunoştea, ca să facă acest nucleu, i-am dat o sumă de bani, în valută, ca să poată să demareze, […] în primul rând să scoată ziarul, Liberalul ṣi, mă rog, fonduri de asigurare pentru început. Şi eu am plecat din Bucureşti…
Erau banii dumneavoastră?
Ai mei, proprii! Şi am plecat din Bucureşti să văd la Zărneşti nişte oameni care înfiinţaseră un Sindicat Liber ai oamenilor muncii, erau vreo nouă care fuseseră arestaţi, bătuţi, nu ştiu ce. Ştiam, pentru că, fiind în Liga pentru Apărarea Drepturilor Omului, ne ocupasem şi de asta. Şi am plecat cu ziarista acolo ṣi cu greu i-am găsit, trăiau în condiţii destul de proaste. Le-am spus să vină la Bucureşti.
Deci asta la începutul lui ianuarie…
Chiar în primele zile, 31-31 [decembrie], în 1-2 ianuarie, atuncea. Au venit nişte reprezentanţi ai unor sindicate franceze, şi care erau în mişcarea socialistă, şi pe care îi cunoscusem în Franṭa; „Domnule, noi aveam legături cu toate organismele astea… noi mergem în România, ajutaţi-ne şi pe noi, să vedem cum e cu mişcarea sindicală acolo…„ Şi am servit drept translator al lor faţă de Mazilu, care era numărul II la Palatul Victoria. […]
Şi am revenit în Bucureşti unde ne-am mai văzut, aşa, cu unii şi cu alţii, cu Mihnea Marmeliuc, care însepuse şi el să încerce să creeze un partid liberal, „Stai domnule, zic, există [deja unul], uite, ia legătura cu Dan, puneţi-vă de acord, vedeţi ce faceţi!„ Pe urmă, mai era un grup liberal într-un apartament de la Hotelul Dorobanţi, nişte tineri, nu ştiu cum se chemau, i-am luat la telefon: „Domnule, ce faceţi?! Există Partidul Liberal!„ „Aa, da?… Există aşa ceva?„ Au dispărut total, nu ştiu ce s-a întâmplat cu ei. […]
Deci, pe 5 ianuarie a venit Radu Câmpeanu în Bucureşti, şi pe 6 s-a făcut întâlnirea, eu nu am participat, eu am plecat în Franṭa.”
