Vizita de miercuri a cancelarului Angela Merkel la Londra, venind la aproape 12 luni după ce fusese invitată să se adreseze camerelor reunite ale parlamentului, delimitează în mod clar un an întreg de ceea ce ar trebui să rămână înscris în istoria Marii Britanii drept „Marea Bombardare cu Dragoste a Berlinului (2014-2015)”.
Anul trecut au avut loc 31 de vizite oficiale ministeriale la Berlin, de trei ori mai multe decât vizitele similare efectuate de germani la Londra. Pentru comparaţie, să notăm că 13 vizite au fost făcute în Polonia, numai una în Bulgaria şi absolut niciuna în România.
În spatele acestei campanii s-a aflat speranţa că Merkel va face precum soldatul german din reclama de Crăciun a supermarket-ului Sainsbury’s şi-i va strecura pe sub mână un cadou lui David Cameron, acordându-i deci sprijinul ei în tentativa lui de renegociere a relaţiei dintre Marea Britanie şi Uniunea Europeană.
Cum bicentenarul bătăliei de la Waterloo se apropie – în iunie – s-ar putea foarte bine ca tentaţia să fie aceea de a se continua pe acelaşi drum şi anul acesta: să facem un cântecel şi să dansăm, arătând cum Marea Britanie şi Germania chiar reprezintă la urma urmei „relaţia specială a Europei”, şi să sperăm că acest spectacol o va încuraja pe Merkel să îndepărteze un pic peceţile tratatelor UE, fie şi numai cât să-şi poată Cameron strecura pe ascuns înăuntru lista lui de amendamente.
Iată de ce merită s-o spunem rar şi apăsat, pe silabe: bombardamentul cu dragoste n-a funcţionat. Când Merkel s-a văzut forţată să aleagă între susţinerea lui Cameron şi alianţa cu presa germană pe tema numirii lui Jean-Claude Juncker la şefia Comisiei Europene, ea a ales audienţa de acasă. Iar dacă ar fi forţată să opteze între a susţine „reformele” lui Cameron şi a sprijini principiul liberei circulaţii, ea a dat de înţeles foarte clar că ar alege a doua opţiune.
Motivul pentru care momirea Berlinului a eşuat are tot atât de-a face cu tonul cât şi cu principiul. Cum fiecare vizită politică era din ce în ce mai agresiv prezentată la Westminster drept o „intervenţie” crucială, tot aşa ele au ajuns să fie din ce în ce mai ignorate de către establishment-ul politic german.
Atunci când John Major a ţinut un mult-trâmbiţat discurs la Berlin, în noiembrie, principalii consilieri ai lui Merkel au chiulit de la eveniment, iar a doua zi „avertismentul” fostului premier nu a fost menţionat nici măcar de un singur ziar german.
Mai degrabă impresia a fost aceea că Marea Britanie nu căuta de fapt un dialog cu Germania, ci cu presa britanică. La o săptămână după vizita lui Major, vicepremierul Nick Clegg îşi făcea intrarea în acelaşi oraş cu un deloc modest alai de opt automobile cu geamuri fumurii. Teoretic, el venise la Berlin în căutarea unor învăţături care să ajute nordul post-industrial al Marii Britanii. Însă ulterior s-a dovedit că principalul obiectiv al călătoriei era de fapt acela ca vicepremierul să-şi pună în scenă propria sa „intervenţie” în dezbaterea cu privire la migraţia din UE, solicitând o limitare a alocaţiilor pentru copii plătite imigranţilor care îşi lasă odraslele în ţările de origine.
În cazul în care Clegg chiar ar fi căutat un dialog, iar nu o rampă de lansare, el ar fi descoperit că Germania încercase de fapt această tactică – prin restrângerea plăţii alocaţiilor pentru muncitorii temporari turci şi iugoslavi, în 1975. (În retrospectivă, se poate spune acum că nu a funcţionat deoarece i-a încurajat pe muncitori să-şi aducă şi familiile cu ei.)
Berlinul a devenit astfel scena pe care politicienii britanici îşi jucau melodrama europeană, şi asta pentru că ei cred că Berlinul este centrul de facto al puterii în UE, iar Merkel este factorul-cheie de decizie. Problema este aceea că multor politicieni germani le-ar plăcea să le fie reamintite multe lucruri, numai acesta nu. Cu câteva săptămâni înainte de Crăciun, arhitectul britanic David Chipperfield a organizat un soi de reuniune culturală anglo-germană la Neue Nationalgalerie din Berlin, la care au participat aproximativ 130 de personalităţi din politica şi artele celor două ţări: purtătorul de cuvânt al lui Merkel a fost acolo, după cum au fost şi ambasadorul britanic, ministrul german al culturii, regizorul Wim Wenders şi artistul Richard Deacon.
Oaspeţii au fost invitaţi să comenteze pe tema relaţiilor anglo-germane. Atunci când un fost ministru al muncii a avansat ideea că Marea Britanie şi Germania ar trebui să conlucreze pentru a îndepărta profitorii est-europeni de sistemul de asistenţă socială, multora dintre germanii prezenţi le-a fost dificil să-şi ascundă disconfortul. Fotograful Wolfgang Tillmans, primul câştigător non-britanic al premiului Turner, chiar a citit de pe telefonul mobil un comentariu la un articol din Guardian: „Europa a regresat în secolul 20. Îmi aduc aminte că în ’06 sau pe-acolo toată lumea asculta rave, mergea în cluburi, se distra. […] Să te gândeşti că Europa a trecut de la ceea ce era în prima jumătate a deceniului trecut la ce este acum”. Ideea de Europa ca un club al membrilor, unde doar Marea Britanie şi Germania stau în capul mesei, îi stânjeneşte pe mulţi din Berlin.
Dacă Marea Britanie chiar doreşte să aibă o conversaţie serioasă despre imigraţie cu restul UE – pentru că acum fiecare partid insistă că asta vrea – ea trebuie să înceapă să vorbească tocmai cu acele ţări despre care şi-a petrecut un an de zile vorbind. Cu un preşedinte polonez la cârma Consiliului European, şi vicepreşedinţi ai Comisiei provenind din Bulgaria, Estonia, Letonia şi Slovenia, politicienii din fostul bloc estic devin o voce din ce în ce mai puternică la Bruxelles. Multe dintre aceste ţări împărtăşesc instinctele reformiste ale Marii Britanii şi, având un ochi spre agravarea tensiunilor cu Rusia, au dorinţa de a păstra muşchii militari britanici în interiorul UE.
Emigraţiei poate că nu i se acordă atâta importanţă politică în Polonia ori România, pe cât i se acordă imigraţiei în Marea Britanie. Însă există temeri reale cu privire la un exod al creierelor şi la faptul că emigranţi est-europeni cu înalte calificări pot rămâne împotmoliţi în slujbe prost plătite – ceea ce ar putea reprezenta un punct de pornire pentru o conversaţie. La Varşovia, unele grupuri de reflecţie au afirmat că poate ar fi bine ca Marea Britanie să ofere cursuri de limba engleză imigranţilor polonezi, pentru a-i ajuta să lucreze la potenţialul lor şi a nu deveni astfel o povară pentru statul britanic. Însă astfel de propuneri rareori se fac auzite în Marea Britanie.
Olanda, mai degrabă decât Germania, ar fi ţara pe care Marea Britanie ar trebui s-o imite în această problemă. În Olanda, la fel ca în Marea Britanie, est-europenii nu sunt recrutaţi de obicei direct de către angajatori locali, ci adesea de către agenţii dubioase, care oferă prea puţină securitate şi sprijin muncitorilor atunci când contractele le expiră. Începând cu 2009, autorităţile olandeze şi cele poloneze cooperează îndeaproape pentru a acorda licenţe unor astfel de agenţii, astfel încât să nu mai permită ca polonezii să rămână blocaţi în şomaj.
La Berlin am auzit nenumăraţi diplomaţi britanici văitându-se de tendinţa guvernului lor de a risca totul pe o singură carte pentru a pune mâna pe premiul cel mare, în vreme ce alte state sunt mai dispuse să accepte ideea că diplomaţia UE este un joc în care constant pierzi şi câştigi. De fapt, tot ce trebuie să facă Marea Britanie este să-şi reamintească sieşi o simplă tradiţie britanică: lucrul în echipă.
Articol de Philip Oltermann
Traducerea: Andrei Suba
THE GUARDIAN (Marea Britanie), 7 ianuarie 2015
