Din vremea primelor lucrări de exploatare a cărbunelui de la mijlocul secolului al XIX-lea la Petroṣani, Vulcan, Petrila, Valea Jiului a atras mulṭi oameni din comune mai apropiate sau mai îndepărtate, în general ṭărani săraci. În timpul crizei economice din perioada interbelică, mai exact în 1931, Vulcan, Petroṣani, Aninoasa ṣi Lupeni s-au închis. După naṭionalizare, în 1949 unele dintre ele au reînceput să extragă cărbunele, lucru ce avea să schimbe viaṭa locuitorilor. Munca era grea, dar salariile ṣi alte câteva avantaje aveau să fie bune, cel puṭin până spre sfârṣitul anilor ’70. Destinul lui Simion Tomuṣ, copil sărac ṣi cu puṭină ṣcoală, l-a purtat prin multe locuri, dar l-a adus mereu în Valea Jiului. A fost de toate: copil de trupă, basist în fanfară, vagonetar, miner, maistru ṣi lucrător operativ al Ministerului de Interne. Un destin emblematic pentru o comunitate ṣi o epocă marcate de dorinṭa unui trai mai bun.
Interviu realizat de Silvia Iliescu la Petroṣani, în 2003.
„Aici am dus-o greu… pâine mai rar, mălaiul era de bază”
„De la etatea de doi ani am fost înfiat de un frate de-al tatălui meu, pentru că în familie eram atuncea nouă copii ṣi ăsta [unchiul] a venit în Valea Jiului, nu avea copii, m-a luat şi m-a crescut aicea. În perioada aia nu pot să spun că am dus-o rău pentru că taică-meu, adoptivul, lucra la mină, câştiga destul de bine… La Vulcan avea o grădină; cât am stat în oraşul Vulcan mina era închisă şi făcea transport la Aninoasa cu maşinile. După ce-a primit locuinţă, ca să nu mai facă tata transport cu maşinile şi mina să nu mai plătească bani, ne-am mutat la Aninoasa într-o colonie şi n-avea nici o gospodărie acolo.
Şi mama cu se ocupa? Mama adoptivă…
Casnică, era casnică şi se ocupa de munca casei, spălat rufele, gătit mâncare… […] După ce a murit tata adoptiv, era bolnav de silicoză, […] atuncea m-am întors la părinţii adevăraţi [în satul Cerbu] unde am lucrat împreună cu fraţii mei la munca câmpului, la pădure la tăiat de lemne. Asta era toată munca, altă nu mai era… Aici am dus-o greu pentru că erau mulţi copii, viaţa era grea, pâine mai rar, mălaiul era de bază. Am făcut ṣapte clase…
Şi cum aţi ajuns copil de trupă?
Datorită faptului că nu eram… n-aveam îmbrăcăminte adecvată frigului şi cum erau atuncea zăpezile alea mari iarna, m-am îmbolnăvit de reumatism. Şi am stat pe pat vreo ṣase luni de zile. Şi la propunerea învăţătoarei din sat, părinţii m-au dat copil de trupă la Muzica Militară din Abrud. O duceam greu şi la Muzica Militară de la Abrud, erau copii de trupă ṣi acolo te pregăteai, după ce învăţai instrumentul… în sfârşit, condiţia era ca, la 18 ani, era obligatoriu să intri să-ţi faci stagiul militar, după care, dacă nu vrei să rămâi, puteai să pleci, dar… sau te pregăteai să mergi să dai examen la fanfară la Bucureşti, la Ministerul Armatei unde era o secţie de Muzici Militare, te duceai să dai examen.”
„La 18 ani, intrând să fac stagiul militar, în ´46, prima „serie a păcii„ cum se spunea atunci, am făcut, în loc de trei luni cât eram obligat să fac, am făcut ṣase luni de zile, pentru că la Şcoala regimentară am fost apreciat, mi-am însuşit tehnica militară, instrucţia, în sfârşit, şi după aia m-am întors la Muzica Militară unde m-am pregătit o perioadă de timp…
La ce instrument?
Bas, ultimul instrument a fost bas. […] Participam cu Muzica Militară la diferite manifestaţii care se organizau de sindicate, de nu ştiu ce, cereau muzica de la Militară; văzând tinerii frumoşi, îmbrăcaţi, ne mai supuşi la comanda aia tot timpul, am hotărât să nu mai dau examen la Muzica Militară şi am hotărât să mă duc în producţie. […]
Şi la ce manifestări aţi fost?
Erau manifestări muncitoreşti. Şi în Abrud erau, că veneau muncitorii de la Roşia Montană, mergeam la Zlatna, la 30 km de Abrud, unde era Uzina Metalo-Chimică şi acolo erau manifestări tot cu sindicatele, cu nu ştiu ce şi la Alba Iulia am fost, de exemplu, tot aşa la o manifestaţie. Şi atunci am hotărât că să mă duc în producţie. Eram hotărât că să nu mă întorc în sat, la maica, la părinţi acasă, chiar dacă nu dau la Muzică Militară, mai bine să mă duc unde am eu producţia. Şi m-am hotărât să vin în Valea Jiului.
De ce? De ce tocmai în Valea Jiului?
Să fac o paranteză… În perioada când batalionul era plecat pe front, eu, având şi gradul de sergent, am luat [în grijă] toată arhiva Muzicii Militare şi n-am plecat în concediu. Toţi muzicanţii ceilalţi şi copiii de trupă, sergenţii, au plecat în concediu ṣi eu am rămas cu arhiva şi instrumentele, să am grijă de ele. Şi-atuncea a venit unul dintre muzicanţii care au mai fost concentraţi la Muzica Militară şi m-or solicitat, cu aprobarea şefului Muzicii, să copiez nişte partituri de diferite potpuriuri, opere, operete, în sfârşit. Şi i-am ajutat şi el mi-a spus: „Uite ce e, măi. Pentru faptul că tu m-ajuţi şi m-ai ajutat, când te eliberezi vii la Târnăveni, că eu sunt acolo la muzică, la uzina de la Târnăveni, şi am nevoie de basist acolo„. Aşa am făcut. […] Şi atuncea m-am dus la Târnăveni.”
„Când am ajuns acolo, la Târnăveni, tocmai se stopaseră angajările pentru că se preconiza naţionalizarea întreprinderii ṣi am stat vreo… aproape o lună de zile, luna noiembrie, să spun aşa, am stat acolo. […] Era un preşedinte de sindicat şi mi-a spus:
„Măi băiatule, noi trebuie să ne naţionalizăm, nu putem face angajări. N-are rost să te mint. Tot a insistat şi şeful Muzicii, dar nu putem să te angajăm…„ În timp, acolo cât am stat, am umblat tot aşa la manifestaţii cu muzica, şedinţe, manifestări, înmormântări, că şi la înmormântări erau… se cântau marşuri funebre, în sfârşit.”
„La mijlocul lunii ianuarie [1949] am venit în Valea Jiului. Aici am venit la o cunoştinţă din copilărie şi am fost la mină, mi-a promis că mă angajează, […] am venit – că nu erau maşini care să ducă de la Aninoasa la Petroşani – şi-am venit peste deal, de la Aninoasa la Casa de Asigurări aici, a combinatului, Direcţia Minelor cum se spunea. Atunci am făcut vizita medicală, tot, mi-am făcut fotografii pentru carnetul de muncă, de asigurări sociale şi la 1 februarie ’49 m-am angajat la Mina Aninoasa la sectorul 4, la sectorul Priboi…
Şi ce aţi fost, vagonetar?
La început am fost… Că ăştia, dacă eu am cântat la muzică, au încercat să mă oprească la muzica minieră şi am lucrat câteva luni ca figurant topograf, dar salariul fiind mic, numai 4.000 şi ceva realizam pe lună şi alţii care erau vagonetari de front – cum m-am dus şi eu după aia – aveau între 6.000-7.000 de lei, era o diferenţă mare! Eu, cum eram dezbrăcat, vă daţi seama, după atâta timp cât am fost militar n-am avut haine civile, nu aveam părinţii să-mi facă, ştiu eu, un trusou mai aparte, şi atunci am cerut şi am intrat la grupă, la sectorul Priboi – sectorul 4 ulterior, după denumirea nouă – şi-am intrat la brigadă, brigada Barna. Şi acolo câştigam bine, e adevărat. Câştigam bine şi […] beneficiam de cartela A: aveam 24 kg făină pentru pâine, luai untură, că ulei nu prea era atunci acolo la magazin, toamna veneau cartofii, varză… la magazin găseai de toate, zahăr, untură, slănină… Am stat în gazdă, am plătit, 700 lei era pe lună pentru gazda care mă ţinea, îmi spăla, îmi făcea mâncare. […] Am stat până în ’50, în septembrie.
Dar aţi mai avut prilejul să cântaţi într-o formaţie sau undeva?
La mină cântam, muzica minei. […] Mergeai la manifestările de 1 mai… erau şedinţe, diferite conferinţe [la] care participai, erau întrecerile socialiste şi atuncea participai. […] Se hotăra ca o brigadă să facă un record, să zicem, faţă de norma care era de cinci tone, să dea opt tone şi atunci dădea… în loc de, ştiu eu, 100 tone, dădea 200 şi ceva de tone în plus, în opt ore. Era un record! Şi atuncea venea muzica, îl primea pe ăla când ieşea din mină… în sfârşit. Manifestaţia de la 1 mai, 23 august, conferinţe care se ţineau în localitate, înmormântările care se întâmplau… […] De exemplu, la mină ne lăsa bon pe marca de la intrare în mină, unde aveam lampa – trebuia să dau lampa când ieşeam din mină – şi pe un bilet [scria]: „La ora 14.00, este conferinţă la Casa Sindicatelor„ṣi atuncea mergeai acolo, luai instrumentul, cântai până când veneau oamenii, se adunau oamenii, după ce se ţinea conferinţa iar era un matineu, în sfârşit, cântai şi-acolo, marşuri din astea care se cântau pentru ca să adune lumea sau la sfârşit cântai un potpuriu, o horă, nu ştiu ce, şi gata, atâta era… La Ziua Minerului era normal, cântai atuncea şi era un parc în Aninoasa, la mină, frumos era făcut… şi acolo duminica te duceai şi cântai cu fanfara în fiecare duminică când era timpul plăcut, aşa. Eram plătit pentru chestia asta, era o cotizaţie, fiecare plătea o cotizaţie şi pentru ca să participe la deces, dacă se întâmpla la un membru de familie sau titularul (sic!), şi pentru… era o sumă modică în orice caz, nu era aşa grozavă, dar era totuşi…”
„În septembrie, în ’50, am fost scos din producţie ṣi încadrat la Ministerul de Interne.
Pe ce funcţie?
Lucrător operativ şi după aceea am ajuns până la gradul de căpitan. În ’60, datorită faptului că… din boala din tinereţe cu reumatismul, aicea tot umblând pe teren mult, m-a afectat mai mult reumatismul şi am fost trecut în rezervă, în 30 noiembrie 1960. După această perioadă am revenit înapoi la mină la Aninoasa…
Cum aţi fost recrutat la Ministerul de Interne, cum aţi ajuns acolo?
Au venit de la… prin sindicat, prin partid şi a trebuit, aşa cum au fost mulţi tineri, luat de la mină şi dus la Ministerul Forţelor Armate şi încadraţi direct. Făceau o şcoală de ṣase luni… am făcut o şcoală, dar ulterior am făcut şcoala aia de ṣase luni de zile de securitate, ulterior am făcut-o.
Pentru ce? Ce misiune aveaţi?
Singura misiune era pentru… cel puţin eu care am fost acolo, în ceea ce priveşte producţia, că se întâmplau multe accidente în procesul de producţie, [cercetam] dacă nu este vorba de rea-credinţă a celor care conduc la mină… sabotaje, în general. Dar în general la mină nu era vorba de sabotaje că nu era nimeni atât de cretin ca să se bage cu capul, vorba-aia, în gard, singur! Veneau şi ingineri acolo, veneau şi maiştri acolo şi îi prindea şi pe ei [în accidente], de fapt cum s-a şi întâmplat odată chestia asta destul de gravă: a fost o explozie puternică şi acolo au murit şi maiştri, au murit şi ingineri… când au puşcat [în mină]; a fost un amestec de praf de cărbune cu gaz metan şi ăla… explozia aia s-a produs acolo. […]
Mergeam… când erau accidente, tot timpul eram la mină să vedem cum s-a întâmplat, dacă s-a respectat MTS-ul sau nu s-a încălcat MTS-ul, cine a încălcat MTS-ul, care au fost instrucţiunile, modul de armare a frontului de lucru, tehnici din astea care se făceau. […] Am fost la Deva prima dată şi după aceea am venit aici la Petroşani, am fost mutat la Petroşani.
Şi pe urmă cum de aţi ieşit din Ministerul de Interne?
Din cauza reumatismului. Am fost bolnav cu reumatismul şi aveam un reumatism poliarticular acut şi m-a trecut în rezervă. Tot în perioada asta am făcut şcoala de maiştri mineri şi nu mai lucram fizic, mai mult controlam locurile de muncă, îndrumam muncitorii, instructaj în fiecare… vedeam cum respectă instructajul.”
„Banala urzică”
„Când m-am dus la mină să iau un ziar… atunci am găsit la un chioşc revista Sănătatea. Şi când am găsit revista Sănătatea am luat-o, am pus-o în buzunar – asta era chiar când lucram la Livezeni. […] Când am venit acasă am mâncat, am răsfoit puţin revista şi am găsit un articol îngust, aşa, Banala urzică. […] Era un articol de-al unei doctoriţe care spunea exact [despre]: „reumatism poliarticular acut„, cum se procedează, cum nu ştiu ce. M-am sculat dimineaţă şi m-am dus la mină şi aveam un cetăţean care stătea aproape de mină şi i-am spus: „Ioane, te duci şi mi-aduci un sac de urzici, dar nu de unde se p… câinii; te duci şi tu aşa, şi să nu fie cu sămânţă, să fie cât mai tinere„. […] La ora 15 o fost înapoi [cu urzicile] ṣi m-o întrebat minerii, că miroseau urzicile alea, se simţea… Şi atunci am venit acasă […] , am pus ziare pe jos, că aveam destule, am întins urzicile. A pus imediat o cană de ceai de 250 g pe aragaz, când a dat în clocot am luat frunze, aşa, cât am apreciat eu între degete, numai frunze, am băgat acolo, a dat în clocot, am tras la o parte şi am făcut infuzia. Şi am băut ṣase săptămâni şi Doamne, mulţam!… nu mai am probleme. În mină mi se umfla genunchiul, că era fugitiv (sic!) şi s-o localizat până la urmă în genunchi. […]
Minerii care aveau boli profesionale erau îngrijiţi gratuit?
Da, tratamentul era gratuit atuncea pentru chestia asta. Atunci apăruseră de fapt la Mina Aninoasa – nu numai la mină! – verificările cu silicoza. Şi atunci s-au pensionat mulţi de boală, de silicoză, alţii au rămas definitiv cu boala respectivă.
Dar în acea vreme un miner câştiga bine, deci avea posibilitatea să se hrănească normal.
Da, era…
Cam cât era salariul?
Păi varia şi atuncea salariul. Eu, de exemplu, am ajuns până la urmă, când am ieşit din muncă, am câştigat câte 19.000, 20.000. Un kilogram bun de carne era 1300 lei, vă daţi seama ce salariu; pâine găseai… ṣi găseai pâine foarte bună, era pâine intermediară. Şi când am intrat la Livezeni aveam unde am stat, în Dumbravă aici, magazinul era aproape, măcelăria aproape iară. Carnea nu se dădea pe cartelă atunci, nici pâinea nu se mai dădea pe cartelă deja.
Şi ce alte avantaje mai aveaţi?
Ieşeai la 50 de ani la pensie, ăsta era avantajul… concediu aveam atuncea 24 zile nelucrătoare, bilete pentru băi la discreţie aveai, şi la munte şi la mare.”
„În afară de problemele profesionale, la şedinţele de partid se mai discuta şi altceva, mai eraţi prelucraţi, vi se făcea propagandă, mai citeaţi Scânteia?
Nu, nu, în şedinţe nu se citea nici o Scânteie, era abonament la Scânteia…
Dar învăţământ politic se făcea?
Era şi învăţământ politic. Adică… ṣi învăţământul politic, vă spun, după mine cel puţin, cât am participat eu… nu vorbea numai de activitatea Partidului Comunist, vorbea în general de activitatea statului, a poporului român, formarea poporului român, lupta dusă de poporul român, de conducătorii care au fost, Mihai Viteazul… noţiuni de istorie, lucru pe care mulţi le cunoşteam care am făcut şcoala şi le făceam, era Tudor Vladimirescu scos în evidenţă, Mihai Viteazul, Ştefan cel Mare… […]
[Oricum], munca de miner e foarte grea. Dacă pe front ai duşmanul în faţă şi ai învăţat în timpul instrucţiei – cum am învăţat şi eu – să ştii să foloseşti terenul ca să nu te lovească cartuşul şi să ocheşti să-ţi omori duşmanul, în mină nu ai această posibilitate, de a-ţi vedea duşmanul în faţă, nu ai această posibilitate! Şi mulţi au murit la mină. Vă spun, că eu am participat la multe accidente… E groaznic, e dureros să vezi cadavrele în urma exploziei din mină. E groaznic! E groaznic! […]
Ce s-a întâmplat 1977? De ce erau oamenii nemulţumiţi?
În anul 1977 eu tocmai atunci am ieşit la pensie…”
