România este necesară pentru Statele Unite ale Americii numai ca o mare bază militară. Pe teritoriul ei, se vor amplasa forţe militare americane, care trebuie să fie gata să declanşeze „o intervenţie umanitară” contra vecinilor Bucureştiului. În orice moment oportun pentru Washington.
În 1941, Hitler şi-a aruncat armatele asupra Rusiei concomitent din trei direcţii: din nord, dinspre centru şi din sud. El credea că doar un blitzkrieg de-a lungul întregii graniţe ar fi capabil să dă dea o lovitură decisivă puterii sovietice. Şi cu toate că al Treilea Reich nu a putut distruge Uniunea Sovietică, experienţa Statului Major de la Berlin a fost adoptată la Washington în domeniul înarmării. Astăzi, Statele Unite ale Americii exercită o presiune puternică asupra Rusiei din trei direcţii: nord – dinspre Ţările Baltice, centru – din Polonia şi sud – prin România.
Direcţia sudică se fortifică mereu. În anul 2015, în România trebuie să se încheie modernizarea forţelor armate, după care pregătirea soldaţilor şi sistemul de comandă vor corespunde total standardelor NATO. De asemenea, până în 2025, s-a elaborat programul general de reînarmare la scară largă. Prim-ministrul Victor Ponta a anunţat că, începând din acest an, ţara îşi va creşte constant cheltuielile militare: în acest scop, au fost deja alocate aproximativ 1,4 miliarde de euro, ceea ce înseamnă un impact extrem de negativ asupra întregului buget de stat. Explicaţia: „Din cauza crizei din Ucraina!”
În prezent, s-au anunţat 85 de licitaţii pentru achiziţionarea de echipamente şi armament: pe lângă construirea unei noi infrastructuri terestre şi pentru modernizarea celei existente, este vorba de achiziţionarea unor avioane de luptă F-16, corvete pentru flota maritimă, avioane IAR-99 Hawk, de fabricaţie românească, de asemenea, actualizarea completă a sistemelor de comunicaţii (înlocuirea echipamentelor sovietice cu sisteme americane BRASS), crearea infrastructurii pentru purtarea războiului cibernetic. Ofiţerii români sunt trimişi în valuri la academiile militare americane şi ale NATO, în România vin consilieri americani. Se creează un cadru pentru implementarea componentei sudice a Sistemului american de apărare anti-rachetă: primele rachete Aegis trebuie amplasate la baza din Deveselu, în anul 2015.
Iar acest lucru, din perspectiva SUA, este legitim. La urma urmei, situaţia geopolitică a României face din această ţară un element necesar pentru orice sistem american de alianţe din Europa. Paradoxal, nu din cauza politicii de la Bucureşti, ci din cauza mediului specific al ţării. România este necesară pentru Statele Unite ale Americii în calitate de platformă pentru desfăşurarea propriilor contingente militare, ca instrument de realizare a propriilor politici.
În primul rând, la nivel global, România este destinată să devină un membru sigur şi devotat din „clubul închinătorilor Americii”. Un club care, după cum constată cu tristeţe strategii Departamentului de Stat al SUA, dacă nu evoluează, măcar stă pe loc. Mai ales că este vizibilă comparaţia cu previziunile optimiste de la începutul anilor 1990: atunci, conform canoanelor „sfârşitului istoriei” şi pe „ridicarea celui de-al treila val de democratizare”, toată lumea trebuia să fie ca americanii, adică aă adopte „unicul model corect politic şi social-economic.
Deoarece acest lucru nu s-a întâmplat, iar în unele regiuni ale lumii, hegemonia americană s-a ciocnit cu o concurenţă puternică şi agresivă, Statele Unite ale Americii au trecut de la strategia „valului” la strategia „punctelor de referinţă”. Înţelegând că nu vor putea să-i supună pe toţi şi deodată, au pus accentul pe unele ţări importante din toate regiunile extrem de importante. Zbigniew Brzezinski numea aceste ţări „state-pivot”, iar influenţa exercitată asupra lor va permite crearea coloanei vertebrale a reţelei americane de alianţe. Conform planurilor SUA, România trebuie să devină tocmai un asemenea „pivot” al influenţei americane la interferenţa mai multor regiuni, care îşi stabilesc propria identitate strategică: centrul Europei, Balcanii, spaţiul post-sovietic şi vestul Mării Negre.
În al doilea rând, Statele Unite ale Americii au nevoie de România care să devină „vocea” Americii de la Bruxelles pentru a controla totul şi, în caz de nevoie, să-şi exercite dreptul de veto faţă de orice decizie care nu concordă cu interesele Washingtonului, pe care ar lua-o organele Uniunii Europene. De fapt, comunităţile europene s-au constituit mai degrabă după scenariul american: Europa unită trebuia să simplifice procesul de exercitare a controlului şi de comandă asupra Lumii Vechi din cauza Oceanului, lucru care a reuşit să se impună de-a lungul câtorva decenii.
Cu toate acestea, imediat ce a dispărut „ameninţarea” sovietică, Europa a început să revină la ceea ce era natural pentru ea – parteneriatul cu Răsăritul continentului, iar prin intermediul Rusiei, cu Asia, de multe ori, în detrimentul relaţiilor transatlantice privilegiate. Fără „cortina de fier”, America, nu numai că era inutilă în Europa, dar, de multe ori, chiar împiedica revenirea la unitatea naturală a continentului.
Încercările liderilor UE – Franţa, Germania şi Italia – de a împiedica subordonarea intereselor Europei în beneficiul strategic al SUA, s-au intersectat şi au eşuat. Uneori, cu scandaluri.
Dar, în timp, Washingtonul a început să folosească o strategie pe termen lung pentru a le neutraliza, folosindu-se de statele din „Noua Europă”. Protejaţii Americii – de cele mai multe ori, Polonia, Ţările Baltice şi România – după ce au devenit membri cu drepturi depline în Uniunea Europeană, şi-au arogat dreptul nu numai de a participa la procesul de luare a deciziilor, dar îşi impuneau dreptul de veto la primul apel de la Washington. Tocmai de aceea, aderarea lor la UE este mai importantă şi mai avantajoasă pentru SUA, decât pentru aceste ţări din „Vechea Europă”, conform expresiei inspirate a lui Donald Rumsfeld.
În al treilea rând, Bucureştiul este important pentru Statele Unite ale Americii la nivel regional: în calitate de cerber pentru vecinii din estul Europei. Fiindcă absolut toţi aceşti vecini sunt „nişte probleme” pentru SUA, iar acest lucru din cauza relaţiilor lor cu Rusia. Cei de pe Dealul Capitoliului (Capitol Hill) şi din Langley sunt ferm convinşi: fără România, este pur şi simplu imposibil să se pună în aplicare strategia de descurajare a Rusiei cu ajutorul unei noi „cortine de fier”.
În partea de nord-vest a României, se află Ungaria, o ţară care devine tot mai eurosceptică şi care nu numai că suferă din cauza sancţiunilor, dar chiar caută o alternativă strategică la supunerea totală faţă de Germania, care găseşte în mod natural înţelegere la Moscova.
La vest, se află Serbia, o ţară apropiată istoriceşte şi cultural de Rusia, un outsider la poarta istoriei europene. La sud, este Bulgaria, care, în raportul elaborat de Mark Leonard şi Nicu Popescu, privind gradul de influenţă a Rusiei asupra diferitelor ţări din UE, apare pe listă imediat după „caii troieni” din Grecia şi din Cipru, ca „un pragmatic prietenos”, adică este o ţară „de mare risc” şi „suspectă”, din toate punctele de vedere „suspectă”.
La est de România, se află Republica Moldova, iar la nord-est, este Ucraina, adică nişte state în care se desfăşoară o luptă deschisă pentru instituirea dominaţiei americane. Astfel, toţi vecinii României sunt „interesanţi” pentru Statele Unite ale Americii, iar fără ea nu ar reuşi „să rezolve problemele” cu aceste state în cheia dorită de Washington. Acesta este motivul pentru America chiar crede că în această ţară trebuie să-şi desfăşoare forţe militare suficiente pentru ca, împreună cu nişte contingente locale, să creeze posibilitatea ca, în orice moment, să efectueze „o intervenţie umanitară” contra oricărui vecin al României.
Bucureştiul este un aliat necesar pentru Washington. Fără el, unele porţiuni critice din Europa, importante pentru SUA, ar rămâne în afara controlului american. Fără subordonarea teritoriului României şi fără crearea unui arsenal de instrumente pentru gestionarea politicii Bucureştiului, obiectivul existenţei NATO – după cum spunea Lord Ismay, primul secretar general al Alianţei Nord-Atlantice – adică acela prin care „să ţină America în Europa, Rusia – în afara Europei, iar Germania – sub control” – nu va fi atins niciodată.
Şi atunci Europa va merge pe propria ei cale. Însă această cale duce spre Răsărit, lucru absolut inacceptabil pentru Washington.
(Generalul Hastings Lionel „Pug” Ismay, primul Baron Ismay şi Lord Ismay (21 iunie 1887 – 17 decembrie 1965) a fost un ofiţer britanic din armata indiană, diplomat, consilier militar al lui Winston Churchill în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, primul secretar general al NATO în perioada 1952-1957 – nota red. VP).
RIA NOVOSTI (Rusia, 14 ianuarie 2015)
Articol de Iakub Korăiba (Jakub Korejba), Centrul de cercetare şi jurnalistică internaţională
Traducerea de Viorel Patrichi
