Imaginea Omului Mihai Eminescu – atât pentru marele public cât și pentru specialiști – a apărut atunci când a
fost publicată corespondența inedită și cea mai completă a poetului cu Veronica Micle. Publicată la 150 de ani de la nașterea sa, cartea care cuprinde 93 scrisori transcrise și câteva faximile, are o poveste extraordinară. Descoperirea și descifrarea corespondenței, apoi felul in care a fost primită de cititori au produs senzație. Cea care a scos la lumină prețioasele manuscrise este Christina Zarifopol-Illias, profesoară la Indiana University. Ea a povestit despre momentele nășirii volumului, un proiect care se împletește cu istoria familiei ei. Cum au ajuns scrisorile la Christina Zarifopol-Illias povestește deja în prefața volumului:
„Strânsa legătură de prietenie dintre mama mea, Maria Economu și Ana Maria Grigorcea-Messeri, a fost veriga tare a unui lung șir de întâmplări care au condus, după ani și ani de insistențe, la scoaterea la lumină a acestor scrisori.”
Drumul scrisorilor, pe scurt: Mama Ana Mariei Grigorcea, Graziella Nanu (Grigorcea), era fiica lui Valérie Micle și al lui Neculai Nanu. Valérie Micle fusese fiica cea mare a Veronicăi Micle. Scrisorile, bine păstrate, au fost moștenite în secret din mamă în fiică, până la Ana Maria Grigorcea care, căsătorită fiind cu omul politic Girolamo Messeri, a trăit în Italia. Maria Economu, căsătorită Zarifopol, inițial profesoară particulară apoi prietenă și rudă prin alianță a Ana Mariei Grigorcea, a reușit până la urmă să o convingă pe moștenitoare să ofere scrisorile spre publicare.
Christina Zarifopol-Illias ne-a povestit într-un interviu împrejurările publicării acestei corespondențe de o mare valoare pentru istoria literară și nu numai.
Interviu realizat de Agota Szentannai în 2014 pentru Arhiva de istorie orală.
Mama a știut de aceste scrisori din anii 30, de când trăia cu ei, existau aceste scrisori, dar a fost secret. Nu s-a discutat. Pentru că ele au fost împărțite între cele două fete, sau mă rog, fetele și le-au împărțit. Virginie le-a mai dat și au fost publicate. (…) Cealaltă fiică, Valérie, nu. Și le-a transmis din mamă în fiică. Și erau într-adevăr, mătușa mea, Ana Maria Grigorcea, care fusese eleva mamei, (…) le avea într-un seif în Elveția. (…)
Și mama – îi spunea Anamariei, a spus: <<Draga mea, copiii tăi sunt italieni, nu știu [română]. Suntem în vârstă amândouă. Într-o bună zi ei vor găsi după tine un teanc de scrisori și o să le arunce că nu pricep nimic. Ai o datorie față de cultura română. Trebuie!>> Și au trebuit ani de zile. De ce? Pentru că mătușa mea îi promisese mamei ei că rămân în familie. Și de fapt ea a încălcat un cuvânt dat mamei ei, acceptând ideea că e mai important pentru cultura română.
…Și așa i le-a dat mamei. S-au dus două persoane în vârstă. (…) De altfel, la câțiva ani după aia mătușa mea s-a prăpădit. Și într-adevăr, s-ar fi pierdut, știi? Și atunci mama a venit cu ele… Eu mă uitam la ele, nu puteam să pun mâna pe ele, nu mi-a venit să cred, știi? În sfârșit, asta este, trebuie. Și mama spunea mereu: Cristina, te rog, să nu se întâmple ceva, să nu se … afle cineva, să nu… Pentru că adevărul este, draga mea, că au fost situații, în America, la vreo două prezentări la care am fost, au fost oameni care mi-au căzut în genunchi. Nebuni de Eminescu. Adică nebuni cu adevărat. Oameni care puteau să fie periculoși. De genul ăsta de fanatici de Eminescu. Să știe că tu ai nu o scrisoare de Eminescu, nu o notă de la spălătorie sau nu știu ce, că a dat o cămașă. Domnule, 93 de scrisori din mâna lui Eminescu. (…)
Mama mea, săraca, era terorizată, mi-a spus: draga mea, când termini? Cristina, te rog! Și știi de ce? Noi nu am spus la nimeni. Până să apară volumul, n-a știut nimeni. În afară de Mircea [Mihăieș], care… dar n-a știut nimeni. Pentru că mi-era teamă că sunt nebuni, cu Eminescu, care, domnule, poa’ să vină și să spargă casa și să facă ceva, să pățesc ceva! (…)
Lucram noaptea, pentru că atunci erau momentul cînd era liniște. Și lucram cu lupa. Îți dai seama că era greu de descifrat scrisul. (…) Și e foarte variat, adică are momente când e citeț, în alte momente nu mai e citeț deloc. Drept care unele lecturi le-am greșit. Dar mă rog, asta este, nu sunt așa de multe, cât să zici că a, cucoana asta a făcut … foarte mari greșeli. Sunt câteva lecturi și foarte bine, sunt și alții care… pot să mai arunce un ochi și să le mai corecteze. Dar în economia acestei foarte mari corespondențe, au fost, totuși, zic eu, puține lecturi greșite. Chiar și cu Mircea, că ne chinuiam amândoi, știi? El a venit special la Bloomington pentru cîteva zile și pe urmă a plecat, zice: <<Cu ce plec în mână, e de necrezut!>> -zice. Cu casete, cu toate înregi[strările]. Și.. ca să putem verifica totuși, știi, el citea, eu mă uitam, eu citeam, el să uita, adică … a fost o muncă… foarte multă. Soțul meu a făcut faximilele, cu scan, cu… adică s-a lucrat foarte serios ca să fie gata pentru anul aniversar. Eu le-am primit în octombrie și ele au apărut în iunie, anul următor. Nici eu nu știu cum am putut, dar am putut. (…)
Și pe urmă, domnul Manolescu a avut privilegiul de a fi cel care a dezvăluit secretul. Primul interviu în care am discutat despre scrisori a fost la Pro TV, unde domnul Manolescu avea o emisiune cu cartea. (…) Și cînd ies de acolo, peste cine dau? Dan C. Mihăilescu. Care era bulversat, nu-i venea să creadă: măi Christina, este o farsă! Nu-i venea să creadă. Ba da, e adevărat. Și povestește apoi că nu-i venea să creadă. Și pe urmă a scris foarte frumos [despre carte]. (…)
Și publicarea la Iași s-a făcut pentru că Iașiul era orașul lor. Da. Și sigur, Silviu [Lupescu] a știut. Și Silviu povestește că nu i-a venit să creadă când a auzit că va avea așa ceva. Și Lidia Bodea, care acum este la Humanitas, a fost redactor la carte. Cu ea am lucrat. Era atunci la Polirom. (…)
…Am să spun însă un lucru. Eu am o mare tristețe, un mare regret. În primul rând, n-a apărut nicun studiu serios. Mă așteptam să se ocupe cineva. Nuuuu, nu mai e timp în ziua de astăzi. Se mută de la una la alta. Nu mai sunt critici ca altădată, ca Zigu Ornea, ca Petru Creția, oameni… cu manuscrise. La un moment dat, știi că m-au acuzat de fals. Și am zis, domnule, nu știu, trebuie să fii nebun. O scrisoarea a lui Eminescu, da, dar 93? Totuși! Ha. E cam mult, nu credeți? Să fac atâtea hârtii… să îngălbenesc hârtia, ce să fac? Să imit scrisul lui Eminescu? Tre’ să fiu … Și Zigu Ornea a fost cel care a spus: este corect. Nu este nicun fel de fals. (…) Plus că ediția are …– că de asta am făcut cu faximilele. [Dacă] este cineva care a văzut manuscrisele lui Eminescu, își dă seama imediat că asta este. (…)
Lumea care spune: cum, dar Eminescu, care… Și spun: dar stați puțin! Scrisorile, care erau publicate deja, nu erau tot așa? Adică ce surpriză aveți la Eminescu? E altceva decât tonul ce era în celelalte scrisori? Sunt doar mai multe. Care pot face o imagine completă. Și vedeți că e un om! Coborâți-l de pe soclu, dați-i voie să aibă și el o viață de om. Nu un om care n-are nimica, n-are sânge în el. Adică ce este el? Doar o imagine pe care l-am transformat-o noi într-un monument? Nu? Nu! Este un om, coborâți-l de pe soclu și vedeți-l în toată complexitatea personalității lui. Și pe această femeie vedeți-o în contextul societății de atunci, ce putea să facă și ea, decât să fie o femeie care să treacă în rândul societății. Nu s-a putut și a suferit enorm. (…)
Atuncea am avut sentimente amestecate pentru că a fost un enorm entuziasm și cum să spun, o surpriză extraordinară – ceea ce era și cazul să fie -, dar întrebările de genul: sigur cucoana asta s-a îmbogățit… Și mă întrebau: dar câți bai ați primit? Mă uitam la ei, nu înțelegeam despre ce vorbeau. Domnule, m-am îmbogățit sufletește, dar altfel cum vrei să mă îmbogățesc? Pentru că nimeni nu-și închipuia că poți să fii în halul ăsta încât să dai la iveală aceste scrisori și tu să nu faci nu știu ce afacere. Am spus, pe mine nu mă judecați după criteriile acestea, că nu au nicio legătură cu mine. Am făcut lucrul ăsta, mi s-a părut un act de cultură, mătușa mea a acceptat, ceea ce mi s-a părut extraordinar. (…) [Apoi] au fost tot felul de basme. (…) Că a apărut în Evenimentul Zilei de atunci că aaa, o cucoană s-a dus în Elveția și pe lângă nu știu ce bijuterii … a găsit și aceste… ce bijuterii??? Povești! (…)
Eu consider că noi ne-am făcut datoria și foarte interesant, dacă te uiți, la cine au fost factorii: numai femei. Veronica, fata Veronicăi, nepoata Veronicăi, strănepoata Veronicăi, mama și cu mine. Numai femei.
