La începutul anului 1943, după înfrângerea de la Stalingrad, Mihai Antonescu a întocmit o listă de persoane care să se refugieze în occident pentru a continua rezistența împotriva comunismului. Pentru finanţarea acestei rezistenţe în exil, în perioada 1943 – 1944, Mihai Antonescu a transferat o suma mare de bani în bănci din Elveţia. Cu puţin timp înainte de căderea guvernului Rădescu, la 12 ianuarie 1945, Constantin Vişoianu i-a transmis însărcinatului cu afaceri al României la Berna, ordinul de a transfera banii pe numele lui Alexandru Cretzianu, în acel moment ambasadorul României la Ankara. Aceste fonduri urmau să fie utilizate pentru organizarea rezistenţei româneşti anticomuniste. Dar, după cum îşi aminteşte profesorul Neagu Djuvara, doar o parte din aceşti bani au fost folosiţi pentru sprijinirea exilului românesc.
Agravându-se situaţia pe front, la Ministerul de Externe s-a lansat ideea de a depune bani în străinătate, într-un cont secret, pentru un eventual guvern în exil. Ideea venea de la Antoneşti. Nu ştiu cum s-au scos din ţară cele cinci sau şase milioane franci elveţieni care pe urmă au ajuns să se numească “Fondul Cretzianu”.
Eu în martie ’44 am fost desemnat să plec curier la Ankara. Prin Bulgaria. Camil Demetrescu ori Victor Rădulescu Pogoneanu, unul din ăştia doi, mi-a înmânat banii la Bucureşti. Mi s-a dat un gemantam mic, de călătorie, în care se găsea un milion de franci elveţieni, adică socotit un milion de franci elveţieni. De fapt erau o masă de “cocoşei”, adică de monezi de aur pe care era gravat cocoşul Republicii franceze dinainte de 1914. Deci aveam în jumătate de gemantan aur care cântărea foarte greu. Şi restul să fi fost bancnote de franci elveţieni, de dolari, de lire sterline, nu mai ştiu ce era. Totul era în valoare de un milion de franci elveţieni. Întotdeauna se pleca în doi, aşa că am plecat unul de la Ministerul de Externe şi unul de la Serviciile speciale ale lui Cristescu ….. el avea misiunea să ia contact cu corespondentul lor din Turcia.
Am plecat la Ankara cu o valiză în care era o valoare destul de mare. E sigur că Alexandru Cretzianu, ministrul nostru la Ankara, a primit o telegramă supracifrată în care i se spunea: „Curierul Djuvara pleacă şi îţi aduce un milion.” E clar, fiindcă Cretzianu aştepta geamantanul ăsta. Eu am ştiut ce conţine el. Am asistat chiar la numărătoare pentru ca nu cumva să mi se reproşeze la sosire că am dat cu un franc mai puţin. Să vă spun ce emoţii am avut pe drum. Am plecat cu trenul. Pe vremea aceea nu exista pod peste Dunăre, deci am avut o primă transbordare la Giurgiu… Am trecut Dunărea pe un vas şi de fiecare dată când coboram cu geamantanul ăla mic, se repezeau hamalii, mai întâi români, pe urmă bulgari să mi-l ia, că se vedea că-i greu. Şi eu: „Nu, nu! Mulţumesc! Ăsta-i al meu.” Geamantanul era sigilat pentru ca vama românească, bulgărească sau turcească să nu se uite înăuntru. Când am sosit la graniţa între Bulgaria şi Turcia, în plină noapte, a trebuit să stăm o zi întreagă într-o mică staţie. Îmi aduc aminte că eram numai noi doi, adică agentul Serviciului special român şi cu mine într-un hol de gară mică….. Îţi închipui ce frică mi-a fost. M-am întins pe o bancă cu geamantanul ăla mic sub cap şi cu mâna trecută în mâner ca să nu îl fure în cursul nopţii. Şi, în fine, după o întârziere de aproape 24 de ore, am sosit la Ankara. Şi era chiar ora prânzului. Şi-mi aduc aminte că domnul Cretzianu îmi spune „Lasă geamantanul aici, mergem la masa.” Zic: „Domnule ministru, eu nu merg la masă până nu-mi semnaţi de primirea acestor bani.”
Deci, cum am adus eu un milion, trebuie să fi fost transportate şi celelalte patru milioane care apoi s-au aflat depuse într-un cont bancar în Elveţia. La început ele erau ale statului român, ale Ministerul de Externe Român. Apoi, în momentul când Vîşinski a venit la Bucureşti ca să silească pe regele Mihai să schimbe guvernul Rădescu, să-l aducă pe Groza, ministrul de externe Constantin Vişoianu a semnat în grabă o scrisoare dând ordin băncii elveţiene ca cele cinci sau şase milioane de franci elveţieni să fie daţi domnului Alexandru Cretzianu. De altfel, în acel moment, Cretzianu nu era în Elveţia, aşa că banii au fost ridicaţi de George Anastasiu – consilier la legaţia noastră din Berna. Apoi, acesta i-a dat banii lui Alexandru Cretzianu. Se considera că acesta va folosi banii pentru a susţine un guvern român în exil sau ceva asemănător. Acesta trebuia sã fie independent faţã de toţi, inclusiv faţã de aliaţi. Şi acesta este şi motivul sau pretextul pe care îl avea Cretzianu ca sã nu predea suma aceasta niciodatã, nici mãcar Comitetului Naţional când s-a constituit. El a spus: “Nu am încredere, ei imediat or sã cheltuiascã banii ca sã întreţinã pe cutare sau pe cutare, sau ca sã dea bani la refugiaţi. Banii aceştia nu sunt destinaţi acestui scop, sunt destinaţi la o relativã independenţã, timp de câteva luni sau câţiva ani a unui guvern român în exil.” Alexandru Cretzianu era un adevărat diplomat, avea multã trecere pe lângã noi toţi, impunea. Îl iubeam şi pe Gafencu, dar Gafencu era un outsider, cum se spune, fusese ministru de externe, fusese ministrul României la Moscova. Alexandru Cretzianu era un adevãrat om de minister – a fost secretar general al ministerului, apoi a fost ministru la Ankara şi omul prin care se începuserã multe din legãturile cu apusenii. Şi acum, la Paris, Crezianu era omul care manipula un fond de 5 sau 6 milioane de franci elveţieni care fuseserã scoşi din ţarã.
Cretzianu a fost acuzat de Comitetul Naţional Român cã nu ar fi dat socoteli corecte de aceşti bani. Ce cred eu cã s-a întâmplat? Este o sugestie pe care mi-a fãcut-o Radu Pleşa, care a fãcut parte din acest grup, dintre cei apropiaţi de Cretzianu: Cretzianu nu a vrut sã lase banii sã doarmã fãrã nici un venit, cã altfel îi mânca prea rapid, i-a plasat în acţiunile unei mari societãţi elveţiene. Se pare cã a fost crah financiar şi o parte dintre aceşti bani au fost pierduţi. În acelaşi timp, Cretzianu pusese la aceastã bancã şi banii nevestei sale, din averea Ştirbey. Câţiva ani mai târziu, când situaţia s-a restabilit şi când banii pierduţi au început să fie recuperaţi, Cretzianu a recuperat mai întâi banii familiei Ştirbey şi pe urmã a acoperit pierderile din „Fondul Cretzianu”. Aici este o greşealã moralã incontestabilã care, probabil, explică lipsa unei părţi din sumã. Cretzianu a putut sã dovedeascã cã din acest fond a plãtit timp de un an – doi ani salariile unor tineri, cum a fost Radu Pleşa. Aceşti tineri, vreo patru-cinci, au format un secretariat care îi servea lui Cretzianu ca sã facã note cãtre aliaţi, sã scrie cãrţi – a scris douã cãrţi. De asemenea, Cretzianu a cheltuit cu editarea revistei lunare “La Nation Roumaine”. Incontestabil, au fost multe cheltuieli fãcute din acest fond.
[Interviu realizat de Octavian Silivestru,18.06.1999. Arhiva de Istorie orală – Radio România]
