La 26 ianuarie 1952, fără nici un avertisment premergător, Prezidiul Marii Adunări Naṭionale emitea decretul 37 „cu privire la efectuarea reformei băneṣti ṣi reducerii de preṭuri comerciale la principalele produse alimentare ṣi industriale”. Se mai făcuse o stabilizare în 1947 când se confiscase 94,16% din masa monetară existentă. Dar treptat preṭurile crescuseră din pricina industrializării socialiste ṣi a cheltuielilor militare cerute de ocupantul sovietic. Acum, în 1952, această a doua confiscare a numerarului în circulaṭie permitea schimbul banilor în raport de 20 până la 400 lei vechi pentru un leu nou. Acoperirea în aur a leului era de 0,07934 grame aur fin.
Nicolae Magherescu, fost secretar al ministrului de Finanṭe Mihai Romniceanu, era în 1952 angajat la Banca Naṭională. Mărturia sa despre impactul pe care l-a avut reforma face parte dintr-un interviu mai amplu, realizat de Mariana Conovici în 1996, interviu care se află în Arhiva de istorie orală.
„[În 1947] a fost nu o reformă monetară, aş putea să spun că nici o stabilizare, a fost pur şi simplu o confiscare! De ce, pentru că în anul 1947 clasa burgheză mai era încă foarte puternică, nu fuseseră naţionalizate încă toate mijloacele de producţie şi toate înteprinderile şi toate fabricile erau în mâna clasei de mijloc, adică în mâna burgheziei, cum spuneau comuniştii. Sistemul bancar era în mâna liberalilor. Era Banca Românească, la care am intrat eu şi era foarte puternică, după aceea era Societatea de Credit Naţional Industrial, la care era preşedinte Victor Slăvescu, fost ministru de Finanţe şi un mare economist. Deci tot sistemul ăsta era în mâna lor. Lichidând sistemul bancar, sigur că acuma ei mergeau pe drumul drept, pentru că încă pentru câteva luni de zile a avut loc naţionalizarea unităţilor, inteprinderilor particulare. Deci ei vroiau să ţină în mâna lor şi să dirijeze toate procesele financiare care erau în stat. […] Vreau să vă spun că atunci, deşi eu eram intrat nou în bancă şi aveam cel mai mic salariu, că eram stagiar, dar aveam un salariu de vreo 45.000.000 de lei. Iar o pâine era 200.000 sau 400.000 sau poate şi mai mult. Pentru că inflaţia era aşa de mare atuncea ca să distrugă sau să se ia toate aceste mijloace de producţie care erau în mâna clasei de mijloc sau a burgheziei, atunci guvernul a venit cu o reformă bănească, dar nu era o reformă bănească în sensul adevărat al cuvăntului, ci era numai o lichidare a tuturor sumelor, pentru că nu s-a dat în schimb nimic! […] După ce le-a luat banii, după un an de zile, au venit cu naţionalizarea tututror inteprinderilor particulare şi atunci le-a dat a doua lovitură, iar în anul 1952 a urmat a doua reformă bănească care nu s-a făcut la paritatea de 1 la 1, ci la paritatea de 1 la 20 şi nu s-au schimbat toate sumele [pe] care le aveai, ci numai până la o limită, până la un cuantum. Deci acestea au fost motivele şi mai ales mijloacele prin care Partidul Comunist a căutat să scape de burghezie şi să-şi atragă toate mijloacele băneşti care erau în ţară. […]
Reforma bănească s-a făcut în februarie 1952, eram la bancă. Dar nu a fost aşa de reuşită; atunci s-a încercat să se ia banii de la producătorii agricoli care nu erau încă în colective şi făcuseră bani foarte mulţi şi guvernul nu ştia ce să facă cu banii ăia, cum să pună mâna pe ei şi atunci au făcut o a doua corecţie sau o a doua reformă bănească şi au făcut-o la paritatea de 1/20 şi până la nişte sume limită, deci toţi banii care erau în plus puteai foarte bine să-i bagi în sobă, că nu mai aveau nici un fel de valoare. […]
Totuşi, prin asta, Partidul Comunist a ieşit mult mai întărit, pentru că masa monetară care era în plus pe piaţă a fost retrasă şi s-au dat bani, mai puţini bani noi şi atunci s-a făcut o corelare între salarii şi preţuri, încât luam o pâine cu 40 de bani atunci sau cu 50 de bani. Ăsta a fost norocul, vedeţi sistemul centralizat are şi un bine, pentru că statul este în măsură să controleze absolut toate fenomenele şi efectele economice şi financiare din ţară. Şi atunci au pus de acord cum a vrut statul, preţurile cu salariile care s-au dat şi aşa au mers şi salariile se măreau numai în cincinale…”
