În fiecare săptămână, mii de sirieni încearcă să ajungă în Europa. Rutele pe care vin diferă, dar aproape toţi refugiaţii au ceva în comun: sunt obligaţi să plătească scump serviciile traficanţilor. Reporterul Johan-Mathias Sommarström de la postul public de radio din Suedia s-a întâlnit în Turcia cu membrii unei astfel de reţele de traficanţi.
Radioul din Suedia a urmărit povestea a circa 50 de sirieni pentru a vedea câţi dintre ei au reuşit să ajungă pe bătrânul continent. Reportajele radiofonice realizate pe această temă fac parte din proiectul de jurnalism de investigaţie Fortress Europe, produs de postul public de radio din Suedia în colaborare cu alţi broadcasteri membri ai Uniunii Europene de Radio şi Televiziune (EBU). Înregistrările au fost publicate pe platforma de schimburi audio a EBU şi puse la dispoziţia tuturor membrilor organizaţiei, inclusiv Radio România.
TRAFICANTUL
O cafenea de la marginea zonei centrale a Istanbulului. Încăperea e plină de fumul gros de ţigară şi de sunetul ceştilor de ceai şi al paharelor. Mesele sunt înghesuite, iar patronii localului vorbesc tare, ca să se poată auzi. E locul unde mă întâlnescu cu Hisham. Are în jur de 25 de ani şi a fugit din Siria anul trecut. Acum trăieşte la Istanbul cu prietena sa. Face parte dintr-o reţea de traficanţi care facilitează migraţia ilegală refugiaţilor şi ne povesteşte deschis despre cum stau lucrurile.
„Sunt trei căi spre Europa. Poţi să treci graniţa pe jos, cu barca sau să zbori.”
Reţeaua din care face parte Hisham se ocupă de toate cele trei metode, dar el s-a specializat în traficul pe calea aerului. Ia parte la falsificarea de paşapoarte şi buletine de identitate. Aceste documente sunt făcute în secret în aceleaşi locuri unde sunt emise cele legale. Hisham se ocupă şi de rezervarea biletelor de avion şi asigură legătura cu membrii reţelei din alte ţări. Este vorba despre aranjamente legate de transport şi plată, de mituirea poliţiştilor şi a vameşilor.
Călătoriile pe uscat sunt cele mai riscante, cu cele mai mari şanse de a fi descoperit înainte de a ajunge la destinaţie şi de a fi obligat să te întorci. Dar este şi modalitatea cea mai ieftină, preţul ajunge cam la 500 de euro.
Traversarea pe mare este ceva mai scumpă, dar e şi ea nesigură. Mulţi traficanţi supraaglomerează bărcile, iar multe dintre acestea nu sunt omologate pentru călătoriile pe mare. Sute de refugiaţi şi-au găsit sfârşitul în fiecare an în apele Mediteranei. Desigur, dacă ai bani, poţi să ai parte de bărci mai noi, mai sigure, cu mai puţini pasageri. Totul ţine de preţ.
Cel mai sigur şi cel mai costisitor mod de a intra în Europa este pe calea aerului, folosind documente false. O astfel de călătorie poate depăşi 10.000 de euro.
Şi pentru că refugiaţii stau efectiv la coadă pentru astfel de servicii, contrabandiştii se îmbogăţesc.
Este greu de estimat câte persoane aşteaptă o şansă de a pleca, dar în orice caz, numărul este de ordinul miilor, nu al sutelor. Hisham spune:
„Banii sunt piedica. E scump. Şi mulţi sunt păcăliţi.” „Îi vezi rămaşi prin parcuri, sunt păcăliţi de traficanţi. Mai întâi suntobligaţi să plătească sume mari. Apoi sunt tâlhăriţi, li se fură aurul, telefoanele mobile şi restul de bani, fără să mai ajungă în Europa. Uitaţi-vă aici, în Istanbul. Sunt o grămadă de oameni care au rămas fără nimic; rătăcesc prin parcuri, trăiesc acolo. „
Hisham ştie că ceea ce face este ilegal, dar nu crede că e rău. Dimpotrivă. Crede că e un lucru important, chiar dacă le ia clienţilor ultimele economii pe care le au şi nu au o garanţie că vor ajunge în Europa. Poziţia pe care o ocupă el în reţea este neînsemnată. După o serie de tratative, reuşim să ne întâlnim cu şeful lui. Hashim îi spune Mafioso.
Şi prima noastră întâlnire chiar are un aer mafiot. La subsolul unei cafenele. Şeful, căruia ne adresăm cu Ali, este aşezat alături de partenerii săi în jurul unei mese mari, într-o cameră secretă. Patronii localului sunt trimişi în altă parte a clădirii. Clienţii care fumează hookah ne privesc pe furiş.
Ali are un aer autoritar, încrezător. Poartă o cămaşă albă descheiată la gât, un lanţ de aur strălucitor şi o brăţară groasă, tot din aur. Are mai multe telefoane mobile pe care le aranjează cu grijă pe masă – nu vrea să piardă vreun apel important. Şi telefoanele sună în continuu. Sunetul de apel al unuia dintre ele este melodia din „Naşul”.
Ali se ocupă de traficul pe uscat, pe mare şi pe calea aerului. Nu vede nimic rău în ceea ce face. Riscuri vor exista mereu, ne spune el. Cei care privesc cu dispreţ traficanţii de refugiaţi sunt nedrepţi.
„Cred că oamenii şi-au făcut o idee greşită despre noi. Dacă mă întrebaţi pe mine, cred că noi traficanţii şi contrabandiştii facem o treabă mai bună decât guvernele. Da, câştigăm din asta, dar facem o treabă importantă pentru oamenii care vor să treacă graniţele. O treabă pe care guvernele n-o fac.”
Spune că se aseamănă cu un ambasador, dar crede că face o treabă mai bună.
„Ambasadorii sunt numiţi de guverne şi sunt plătiţi să ajute oamenii, dar nu fac nimic. Şi noi suntem plătiţi, dar noi chiar îi ajutăm. Ei sunt ambasadori politici, noi suntem ambasadorii oamenilor.”
Spune că îi dispreţuieşte pe acei traficanţi care încarcă prea mult bărcile şi care îi tratează pe oameni ca pe animale. Pretinde că reţeaua sa foloseşte doar bărci moderne şi gesticulează mândru, arătându-ne nişte imagini neclare ale unor unor vase frumoase. Înainte să devină şeful grupării, chiar el s-a ocupat transportul refugiaţilor. Are multe poveşti pe care vrea să ni le împărtăşească.
Ne spune cum soldaţii European Frontex au asmuţit câinii asupra unor grupuri de refugiaţi, cum soldaţii greci au tras în ei şi cum grecii şi bulgarii îi forţau să se întoarcă. Spune că a văzut cu ochii lui cum soldaţii greci au tras cu muniţie de luptă în refugiaţi când aceştia încercau să treacă un râu înot şi a văzut cum aceştia se înecau atunci când au fost întorşi înapoi de la ţărm.
Mai spune că a văzut cum navele greceşti din Mediterana forţau bărcile cu refugiaţi să se întoarcă şi le ţineau departe de ţărm folosind muniţie de luptă.
Este imposibil să verificăm declaraţiile sale, dar organizaţia Amnesty International a criticat Grecia în mod repetat pentru metodele dure pe care le foloseşte pentru a forţa refugiaţii să facă cale întoarsă.
Sună un telefon în timp ce suntem în cafenea. Află că o barcă plină cu refugiaţi a naufragiat şi că multe persoane sunt date dispărute. Unele au fost salvate şi apoi interogate de poliţie. Spune că e important să fii atent după un astfel de accident. Poliţia le poate lua urma. Dar mai spune că Turcia pare să închidă ochii când vine vorba de afacerea lui.
„Până la urmă, cred că (autorităţile) se bucură că nu rămân toţi aici”.
Şi deşi totul se desfăşoară destul de facil, doar un număr mic de clienţi reuşesc să intre în Europa, ne spune Ali.
„Dacă ar fi să dau o cifră, aş spune că din 100 de persoane care vor să ajungă în Europa, doar 7 reuşesc.”
Unii nu-şi pot permite, alţii sunt întorşi din drum şi multe persoane sunt înşelate de traficanţi. Fie sunt tâlhăriţi la propriu, fie sunt păcăliţi să dea anumite sume.
„Să zicem că sunt un milion şi jumătate de sirieni în Istanbul. 500.000 rămân fără bani, 500.000 sunt cei care i-au lăsat fără acei bani şi alţi 500.000 au avut norocul să rămănă în posesia banilor şi aşteaptă acum o şansă să plece în Europa.”
Spune şi el ceea ce ne-a spus Hisham: aruncaţi o privire în parcurile de aici. Cei care trăiesc acolo sunt sirieni; cei care nu au reuşit să ajungă în Europa sau cei care nu-şi permit să încerce.
Ali spune că face bani frumoşi. Dar mulţi dintre banii câştigaţi sunt folosiţi pentru a mitui poliţia şi vameşii pentru a-i determina să închidă ochii.
„Dau mită poliţiştilor din Turcia, Grecia, Germania, Olanda, Belgia şi Suedia. Dau mită celor de la Interpol şi angajaţilor din aeroporturi peste tot în Europa”
Ali crede că activitatea lui este aproape o formă de caritate, deşi o face pentru bani. Nu are mustrări de conştiinţă în ceea ce priveşte refugiaţii care mor înecaţi în Mediterana în căutarea ţărmurilor Europei. Spune că vina este a traficanţilor minori şi a bărcilor lor proaste. Reţeaua lui este una puternică şi bine organizată, ca o companie sau ca Mafia. În timp ce stăm de vorbă, lui Ali îi vine o idee.
„Ce-ar fi să vii să lucrezi pentru mine?”
şi izbucneşte în râs. Pare o glumă, dar privirea sa este serioasă. Îmi explică ce avantaj ar fi să aibă un european în reţeaua lui, mai ales un suedez. De asemenea, mă întrebă dacă poate să-mi cumpere legitimaţia de presă, să poată face copii după ea. Nici măcar nu i-o arăt. Nu mai ştie câte paşapoarte şi buletine a cumpărat până acum. Mii. Le foloseşte pentru a le falsifica.
Paşapoarte false, mită, bilete de avion emise pentru călători falşi, contrabandă. Infracţiuni, într-un sistem bine organizat. Mafie. Lui Ali îi place acest cuvânt.
„Diferenţa între guverne şi Mafie nu e mare; facem aceeaşi treabă. Singura diferenţă este că guvernele fac totul legal şi au un mandat pentru asta. Când cei din Mafia fac aceleaşi lucruri, asta se numeşte infracţiune.”
Ali nu e modest. Se crede un erou. Crede că ajută oamenii să ajungă în Europa şi că face treaba autorităţilor în locul acestora. Dar primeşte bani frumoşi pentru serviciile sale. Şi nu are deloc mustrări atunci când cei pe care îi ajută pier în furtunile din Mediterana sau sunt forţaţi să se întoarcă…fără nimic, fără speranţă.
Un reportaj de Johan-Mathias Sommarström, Sveriges Radio Ab
Traducerea şi adaptarea: Bianca Ioniţă
