Concedierile ṣi reducerile de salarii din anii crizei economice 1929-1933 au provocat ṣi în România revolte, greve ṣi demonstraṭii. Potrivit istoriografiei comuniste, în această perioadă de criză au fost peste 370 de proteste muncitoreṣti la principalele întreprinderi din ṭară. Dar miṣcarea sindicală de atunci era mai mult sub influenṭa socialiṣtilor decât a comuniṣtilor. În 1930 fostul conducător al revoluṭiei bolṣevice Béla Kun învinovăṭea Partidul Comunist din România că nu avea destulă influenṭă în rândurile muncitorimii, dând ca exemplu grevele de la Lupeni din 1929 care se desfăṣuraseră, spunea el, fără participarea comuniṣtilor. Acest lucru nu a împiedicat propaganda comunistă de mai târziu să îṣi asume organizarea acṭiunilor de protest din acei ani. Astfel s-a întâmplat ṣi cu greva din 29 ianuarie 1931 de la C.F.R., declanṣată atunci când conducerea a anunṭat aplicarea unei curbe de sacrificiu de 10%. Sindicatul a reacṭionat, hotărând mai întâi organizarea unei întruniri la sediul din Calea Griviṭei, apoi un marṣ de protest. Rapid au apărut trupe ale Poliṭiei. În ciocnirea care a avut loc, au fost doi muncitori morṭi ṣi câṭiva răniṭi.
Constantin Negrea era în acea vreme muncitor la C.F.R.. Absolvise gimnaziul industrial ṣi era proaspăt angajat. Povestirea sa despre cele întâmplate în 29 ianuarie 1931 a fost înregistrată de Octavian Silivestru, în 1998, pentru Arhiva de istorie orală.
„În 1931 am început cu nişte probleme… începuserăm, la noi [la C.F.R.], să fim ameninţaţi cu curba de sacrificiu şi noi, după cum ştiţi, că a fost şi greva aia mare când s-au omorât oameni la Lupeni, în 1929… Însă noi, la 29 ianuarie 1931 am făcut o grevă de protest pentru neaplicarea curbei de sacrificiu… începuse să ne ia câte ceva [din salariu]. Şi atunci am ieşit, după ora 16.00, şi-am plecat către Podul Grant, către Direcţia Atelierelor, la Gară, să ajungem acolo. Au mers nişte sergenţi după noi, ne însoţeau când [noi strigam] „Nu vrem curba de sacrificiu!„
Când am ajuns la Podul Grant au tras în noi, mie mi-au trecut gloanţele pe aici… A murit unul, Crăciun, un tâmplar, şi culmea, un evreu, Schwartz, care venea de la Oradea să se căsătorească în duminica următoare aici ṣi a intrat în grupul nostru… Deci au fost doi morţi.
Câţi aţi plecat atunci?
Atunci am plecat în jur de 800 de oameni…
De la Griviţa? Din toate secţiile?
Toate secţiile!… noi aveam şi Locomotive separat şi Vagoane separat. Şi împreună am plecat, conduşi de sindicatul respectiv. La [sindicatul] Locomotive era Doncea Constantin preşedintele sindicatului şi la [sindicatul] Vagoane era Bâgu Vasile.
Dumneavostră eraţi membru de sindicat?
Membru de sindicat, din ’32, imediat după ce am avut treaba asta [cu greva]… Dar sindicatul nu era pentru noi cine ştie ce, că noi nu ştiam de comunism nimic pe timpul ăla, habar n-aveam de treaba asta, despre ce-i vorba! Şi [apoi] am mai avut o manifestaţie, la 9 martie 1932, asta în curtea atelierelor…
Dar cum s-a făcut mobilizarea în ianuarie 1931?Au fost afişe, s-a transmis din om în om?…
Prin grupuri sindicale s-a mobilizat ṣi ne-am strâns la ieşire. Bine, din patru mii şi ceva de oameni, puţini am plecat atunci… era numai fruntea sindicatelor! Şi eu eram mai înalt, mai legat puţin şi mă băgam în toate.”
