În primii ani ai puterii comuniste, guvernul de la Bucureşti s-a afirmat ca unul dintre cei mai docili sateliţi ai Uniunii Sovietice. Tratatul de prietenie, colaborare şi asistenţă mutuală încheiat cu U.R.S.S., la 4 februarie 1948, cu o valabilitate de 20 de ani, avea prevăzută obligativitatea consultării guvernului sovietic în toate problemele de politică externă. Prin acest act, România renunţa la promovarea unei politici externe proprii, relaţiile sale diplomatice, exceptând statele frăţeşti, fiind complet îngheţate. În acelaşi timp, autorităţile comuniste de la Bucureşti au hotărât înlocuirea tuturor vechilor diplomaţi cu oameni de încredere, dar care nu aveau o pregătire de specialitate. Unul dintre martorii acestor schimbări, a fost Eduard Mezincescu, medic de profesie:
Am fost chemat într-o luni dimineaţa – cred că era 8 noiembrie sau 9 noiembrie [1947] – am fost chemat la Comitetul Central la Cabinetul lui
Gheorghiu [Dej] sau la Biroul Politic şi acolo cu Secretariatul de faţă, cu Ana Pauker şi un grup de oameni din afara ierarhiei partinice am fost informaţi că tot personalul Ministerului de Externe fusese arestat încă de vineri – de la Secretarul General până la ultimul caloriferist şi portar. Şi s-a hotărât: Ana Pauker va fi ministru de externe, Grigore Preoteasa va fi Secretar General cu probleme politice, Alexandru Voitinovici va fi Secretar General cu probleme administrative şi de protocol, Tina Chivu – soţia lui Chivu Stoica – va avea problemele de cadre, Ana Toma, care pe atuncea nu era, cred, soţia lui Pantiuşa – va avea problemele financiare ale ministerului, „Iar tu, Mezincescule, vei lua în primire etajul trei!” Aşa am intrat eu în munca diplomatică. Ne-am suit pe urmă într-o maşină, am venit la Ministerul de Externe care era împânzit de poliţie, de securitate. Nouă ni s-a dat drumul. Ascensoarele mergeau. Am urcat la etajul trei pe un coridor imens. Am început să mă uit la o uşă în dreapta şi în stânga. Am descoperit pe o uşă „Domnul Elefterescu ” nu mai ştiu cum… Eu eram [numit] Director general politic…Mai încolo am descoperit şi Direcţia Generală Economică – căci tot eu eram. Aşa am intrat în Ministerul de Externe…
Ana Pauker ca ministru de externe…. Ana Pauker era un om foarte inteligent care avea destulă cultură. Pregătirea ei era, cred, de institutoare. Dar, de-a lungul timpului citise, se documentase. Nu se poate spune că era un om lipsit de cultură. Era un om cu experienţă de conducere. Asta înseamnă a învăţa să foloseşti competenţele. Pentru că un conducător nu este un a toate ştiutor şi a toate competent. Conducător este cel care ştie în diferite împrejurări cui să se adreseze pentru a obţine o orientare sau un aviz potrivit cu problema sau cu situaţia dată. Eu am intrat în ministerul de Externe în noiembrie 1947. Problemele externe ale acelei epoci nu erau prea complicate. Noi aparţineam lagărului socialist – bine zis „lagăr”. Orientarea noastră în politica externă nu mergea până la iniţiative şi era întotdeauna de consimţământ [din partea sovieticilor]. Ceea ce se încerca atunci era restabilirea relaţiilor diplomatice ale României. Atuncea am început să trimitem o serie întreagă de oameni – l-am trimis pe Macovescu la Washington, consilier la ambasadă – Ralea era ambasador – dar
pe Ralea l-am rechemat atunci. L-am trimis pe Zevedei Barbu la Londra. Nu mai ştiu pe cine am trimis ici şi colo. Pe Stoilow l-am trimis ambasador la Paris, pe Moisil la Ankara. Am făcut o serie întreagă de lucruri de acestea care marcau încercări de restabilire a relaţiilor diplomatice cu diferite ţări la un nivel ridicat şi din punct de vedere profesional şi din punct de vedere al prestigiului, al capacităţii de orientare a reprezentanţilor trimişi. Este drept că în locul lui Ralea la Washington am trimis un tovarăş de încredere – am trimis pe Marin Florea Ionescu. Marin Florea Ionescu are două merite istorice dintre care unul îşi păstreză valabilitatea azi. El a fost deţinutul politic comunist cu cel mai mare număr de ani de puşcărie consecutiv. Adică 23 de ani de temniţă. Al doilea merit este că este tatăl lui Petrică Ionesco. Adică al marelui regizor francez care a venit să ne pună la Teatrul Naţional nu mai ştiu ce spectacol în scenă şi care într-adevăr a evoluat ca un om de teatru de o deosebită valoare. În afară de asta, bietul Marin Florea Ionescu era complet afon, nu ştia decât româneşte, şi nevinovat în materie de politică. De fapt noi nu-l trimisesem la Washington ca să facă politică externă, ci ca să ţie în mână strânsă colectivul de acolo şi să păzească localul oficiului.
Marile probleme politice se rezolvau, atuncea, în consultare cu Moscova. (….) A existat în raporturile dintre România şi Uniunea Sovietică un grad de respect. Iar orientarea nu avea niciodată caracter imperativ. Nici Ana [Pauker] nu era omul care să accepte ca un secretar de la Ambasada sovietică să-i spună: „Până joi să faci cutare!” Când era vorba de aşa ceva, o vizita ambasadorul care povestea o serie de întâmplări – am fost de faţă – „Ce se coace la Moscova, cam ce se aşteaptă să facă România în împrejurarea dată…” Era o sugerare, eventual. Sigur această sugerare era înţeleasă şi i se dădea curs. Dar nu întotdeauna.
[Interviu realizat de Nicolae Fotino şi Silvia Iliescu, 6.05.1994. Argiva de Istorie orală – Radio România]
