La sfârşitul celui de al doilea război mondial, statutul Insulei Şerpilor era neclar. Cu toate că insula fusese ocupată de către armata sovietică în august 1944, în Tratatul de pace semant la Paris pe 10 februarie 1947 situaţia juridică a Insulei Şerpilor nu era amintită. Această insulă era dorită de Uniunea Sovietică din considerente militare, deoarece îi asigura o poziţie strategică la Gurile Dunării. Pentru reglementarea situaţiei, o delegaţie română condusă de premierul Petru Groza, s-a deplasat la Moscova, şi pe 4 februarie 1948 a semnat „Protocol referitor la precizarea parcursului liniei frontierei de stat între Republica Populară Română şi Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste”. Acest document stabilea că: „Insula Şerpilor, situată în Marea Neagră, la răsărit de gurile Dunării, intră în cadrul Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste”.
Proces verbal de predare – primire a fost semnat la data de 23 mai 1948 de către Nicolai Pavlovici Sutov – prim secretar al Ambasadei U.R.S.S. la Bucureşti şi de către Eduard Mezincescu – ministru plenipotenţiar, reprezentantul Ministerului de Externe Român.
În ‘48 sovieticii au venit şi au cerut guvernului român să retrocedeze Insula Şerpilor, aşa că într-o bună zi am fost chemat de Ana Pauker, care mi-a spus că la trasarea frontierelor după războiul cu Uniunea Sovietică s-a omis să li se cedeze sovieticilor Insula Şerpilor, că sovieticii au ridicat recent problema, că s-a hotărât să li se dea insula. “Profir din partea Guvernului [României] – era ministrul Lucrărilor Publice – şi tu, Eduard Mezincescu, veţi merge la Tulcea, de la Tulcea la Sulina, şi de la Sulina până la Insula Şerpilor şi veţi 
efectua predarea – primirea insulei părţii sovietice!” Ceea ce am făcut. Am mers cu un avion la Tulcea. La Tulcea ne-am suit într-o navă de transport – şi am mers la Sulina. La Sulina ne aştepta o ambarcaţiune sovietică. Ne-a transportat pe Insula Şerpilor. Pe Insula Şerpilor erau sovieticii prezenţi. Nu mai ţin minte ce demnitari. Probabil un ambasador, un adjunct al ministrului, cadre grănicereşti cu grade superioare şi cu grade mai mici. Era instalată o masă în aer liber, pentru că nu exista nici o construcţie. Nici vegetaţie nu exista. Era pregătit un proces verbal de predare – primire în baza hotărârii cutare din partea guvernelor respective. Noi, cutare, am predat [insula]. Noi, cutare, am primit [insula]. Am fost invitaţi acolo să semnăm. Eu, am spus că înainte de a semna, vreau să văd ce predau. Şi am obligat în mod neplăcut întreaga asistenţă să facă turul insulei pe jos. Şi am făcut turul insulei pe jos. Trebuie să fi durat trei sferturi de ceas. Pe urmă am semnat documentul. Pe urmă a fost bufetul. Ne-am omenit şi ne-am felicitat reciproc pentru ispravă. Apoi ne-am suit pe navă şi ne-am întors.”
[Interviu realizat de Nicolae Fotino şi Silvia Iliescu, 6.05.1994. Arhiva de Istorie orală – Radio România]
