La 17 martie 1941, a murit la Cannes omul politic şi diplomatul Nicolae Titulescu. La 14 martie 1992 au fost reînhumate, la Braşov, conform dorinţei testamentare, osemintele acestuia, aflate în Franţa timp de 51 de ani.
Nicolae Titulescu: Discurs în Parlamentul României -arhiva radio
Nicolae Titulescu: Discurs la Liga Naţiunilor -arhiva radio
Nicolae Titulescu, diplomat, om politic, de câteva ori ministru, preşedinte al Ligii Naţiunilor, s-a născut la Craiova, la 4 martie 1882. După terminarea Liceului „Carol I” din Craiova în 1900, şi-a continuat studiile la Paris unde a obţinut doctoratul în drept, cu teza Essai sur une théorie des droits éventuels. Întors în ţară, atras de viaţa politică românească, s-a înscris în Partidului Conservator Democrat condus de Take Ionescu (1912).
Câţiva ani mai târziu, în 1917, a fost numit ministru al Finanţelor în guvernul Ion I.C. Bratianu, iar în vara următoare a înfiinţat la Paris Comitetul Naţional Român, împreună cu alte personalităţi politice şi culturale: Take Ionescu, Octavian Goga, Traian Vuia, Constantin Mille. Scopul era acela de a propaga în opinia publică internaţională dreptul poporului român la unitatea naţională care avea să se realizeze la 1 Decembrie 1918.
După formarea României Mari, începând cu anul 1921 Nicolae Titulescu a funcţionat ca delegat permanent la Liga Naţiunilor de la Geneva, fiind ales preşedinte al acesteia de două ori, în 1930 şi 1931. În această calitate a militat permanent împotriva revizionismului din Europa şi pentru păstrarea frontierelor stabilite prin tratatele de pace încheiate la sfârşitul primului război mondial. Între anii 1928 – 1936 Nicolae Titulescu a fost de mai multe ori ministrul Afacerilor Străine. Cercurile politice româneşti i-au reproşat apropierea nepotrivită de ministrul de Externe al URSS, Maxim Litvinov, ca şi o prea mare încredere în liderii bolşevici. În 1936 regele Carol al II-lea, aliniindu-se presiunilor cercurilor de dreapta interne şi externe, l-a îndepărtat din toate funcţiile oficiale, obligându-l să părăsească ţara.
Stabilit la început în Elveţia apoi în Franţa, Nicolae Titulescu a propagat prin prin conferinţe şi articole în presă ideea necesităţii menţinerii păcii, deoarece anticipa pericolul unui nou război. ,,Socotelile noastre cu viitorul sunt simple. Lui îi putem spune: „Aşa te-am întrezărit, aşa am înţeles să te servim; aşteptăm să te realizezi ca să vedem dacă ţi-am fost slujitori buni sau răi”.” Aceste cuvinte ale diplomatului român exprimă sinteza ideilor sale politice.
Nicolae Titulescu a murit la 17 martie 1941, la Cannes sau, potrivit altor surse, la Souvrettes, în Elveţia.
În Arhiva de Istorie orală – Radio România se află o mărturie de o mare valoare documentară şi sentimentală, aceea a juristului Alexandru Danielopol (1916 – 2009), un apropiat şi admirator al lui Nicolae Titulescu.
“Din copilăria mea l-am cunoscut pe Niculae Titulescu, era unul din cei mai buni prieteni ai tatălui meu, profesorul-doctor Daniel Danielopol. Când tatăl meu m-a trimis în Franţa, la colegiul iezuit, corespondentul meu din străinătate a fost Niculae Titulescu. Şi, în felul acesta, mi-am petrecut vacanţele de Hotel de Belle de la Geneva, reşedinţa permanentă a lui Nicolae Titulescu, pe timpul activităţii sale la Societatea Naţiunilor. Acolo am avut prilejul să-i cunosc pe Beneş, reprezentantul Cehoslovaciei la Societatea Naţiunilor, şi pe Maxim Litvinov, reprezentantul Uniunii Sovietice, pe care Titulescu îl frecventa aproape zilnic, cât timp acesta se afla la Geneva.
De atunci ştiam că scopul urmărit de Titulescu era păstrarea României Mari în graniţele sale dobândite prin tratatele din 1919-1920. Singura provincie care avea o situaţie neclară [din punct de vedere al dreptului internaţional] era Basarabia. Este cunoscut că basarabenii au hotărât în 1918 să se despartă de Rusia, şi să se alipească pământului românesc. De aceea, delegaţia română în frunte cu Ionel Brătianu a obţinut de la marile puteri recunoaşterea aceastei alipiri. În acest sens s-a încheiat Tratatul de la Paris, din 1920, semnat de cele cinci mari puteri învingătoare, numai Japonia nu a ratificat tratatul niciodată, şi aceasta din cauza unor tratative pe care le-a dus cu Uniunea Sovietică, în special în domeniul economic. Astfel, Tratatul de la Paris, din 1920, devenise un tratat fără realizarea sa deplină, în formele juridice necesare. De aceea, Uniunea Sovietică declara sus şi tare peste tot, în tot timpul perioadei dintre cele două războaie, că Basarabia, nefiind recunoscută ca un teritoriu românesc, nefiind cu toate formele juridice îndeplinite, rămâne din punct de vedere juridic un teritoriu al Uniunii Sovietice, anexat samavolnic de România, fără nici o bază de drept internaţional, iar graniţa de pe Nistru, impusă de România, este considerată nulă pentru Uniunea Sovietică, nefiind o graniţă legală.
În toată această perioadă, Nicolae Titulescu a activat în cadrul Societăţii Naţiunilor şi eforturile lui s-au orientat pentru obţinerea unor forme juridice care să dea Basarabiei consacrarea pe plan internaţional ca pământ românesc. Iată câteva exemple: într-o anumită perioadă Uniunea Sovietică dorea să înfiinţeze un consulat URSS la Tighina. Nicolae Titulescu a intervenit puternic pe lângă guvernul român ca să se accepte imediat această propunere sovietică. Scandal la Bucureşti, evident! Titulescu este considerat comunist, sovietofil, antiromân. Titulescu răspunde atunci în Parlament: ,,Aţi mai văzut dumneavoastră un stat să înfiinţeze un consulat în propria lui ţară”? – un consulat rusesc în Basarabia însemna implicit că sovieticii considerau Basarabia în afara Uniunii Sovietice! Şi argumentul avea valoare juridică. Mai departe: când Uniunea Sovietică îşi depune candidatura să intre cu drepturi depline în Societatea Naţiunilor, Titulescu, alături de Beneş şi susţinut în Franţa, intervine hotărât pentru primirea Uniunii Sovietice. De ce?! Conform statutului Societăţii Naţiunilor, un stat nu poate fi primit în cadrul Societăţii Naţiunilor decât după ce şi-a definit graniţele, iar Uniunea Sovietică şi-a definit graniţele, la vest, la Nistru. Basarabia, deci, este în afara acestor graniţe!..
Titulescu l-a sprijinit pe Eduard Beneş, preşedintele Cehoslovaciei, pentru crearea unei linii aeriene internaţionale Praga-Chişinău-Kiev-Moscova, deoarece, conform Convenţiei Aeriene ce se încheia, avioanele erau obligate la trecerea graniţelor să semnaleze prezenţa lor, iar graniţa respectivă, pentru România, era Nistrul. Sovieticii, la încheierea acestei Convenţii Aeriene, recunoşteau implicit că Basarabia se află în afara graniţelor URSS!
În încheierea faimosului Tratat pentru definirea agresorului, unde URSS era parte semnatară, existau dispoziţiuni asemănătoare, că din punct de vedere juridic Basarabia nu era considerată a face parte din teritoriul sovietic.
Şi mai sunt şi alte exemple. Ele pot constitui un volum ce ar merita să fie scris, în amintirea muncii titanice pe care Titulescu a depus-o pentru afirmarea internaţională a Basarabiei, ca pământ românesc. Titulescu însă urmărea să obţină de la Uniunea Sovietică şi o confirmare scrisă şi definitivă despre Basarabia. De aci şi frecventarea continuă şi marea amiciţie pe care Titulescu a reuşit să o stabilească cu Maxim Litvinov, reprezentantul URSS la Societatea Naţiunilor.
Cunosc, de la Nicolae Titulescu direct, cât şi de la tatăl meu, profesorul Daniel Danielopol şi de la Savel Rădulescu, cel mai apropiat colaborator al lui Titulescu, etapele pe care marele diplomat Titulescu le-a făcut în străduinţele sale de a-l convinge pe Litvinov [de problema Basarabiei]. Într-o zi – o ştiu de la Savel Rădulescu – Titulescu s-a precipitat în cameră la Savel şi aproape a urlat de fericire: ,,Ascultă, Savel! Mi-a telefonat Litvinov! Are documente care permit o posibilă recunoaştere de către sovietici a Basarabiei ca pământ românesc! I-am propus să ne întâlnim, cât mai repede, la Geneva. A refuzat Geneva şi a propus Talloires, pentru ca disuţiile să se petreacă în afara teritoriului elveţian.” Talloires este o mică localitate din Franţa, aproape de graniţa elveţiană; aceasta se petrecea în 1937. Întrevederea a avut loc, într-adevăr, la Talloires, în cea mai mare confidenţialitate. Titulescu a luat cu el doar două persoane: pe Gigi Anastasiu, secretarul lui şi confidentul tuturor problemelor sale politice, şi pe Savel Rădulescu, prietenul şi colaboatorul său cel mai iubit. Întrevederea a ţinut şase ore. Litvinov a scos din geantă numeroase documente, procese-verbale, note, de la diferitele întrevederi ce le avusese la Moscova cu reprezentanţi ai Ministerului Afacerilor Externe. Uniunea Sovietică era dispusă să recunoască Tratatul de la Paris, din 1920, fără a mai avea pretenţii asupra Basarabiei, cu condiţia însă ca România să accepte o alianţă cu URSS împotriva Germaniei, pe timp îndelungat, ca un complement al tratatului franco-sovietic din 1935. Multe din documentele aduse de Litvinov au fost încredinţate lui Nicolae Titulescu pentru a fi susţinătorul propunerii sovietice în România, problema Basarabiei rezolvându-se cu încheierea acestei alianţe.
Documentele au fost toate strânse de Savel Rădulescu, iar la Geneva au fost reexaminate în vederea întocmirii unui raport către regele Carol al II-lea, pentru a-l convinge să fie de partea acestei alianţe. La întocmirea proiectului de raport, atât Savel Rădulescu, cât şi Gigi Anastasiu, şi-au prezentat comentariile scrise, Titulescu adnotând numai ce i se părea important. Adnotările lui Savel Rădulescu şi ale lui Gigi Anastasiu le-am văzut, mulţi ani mai târziu, la Savel acasă, la Bucureşti, în Aleea Zorilor, atunci când l-am ajutat să creeze arhiva Titulescu cu documentele ce le avea asupra lui.
La 29 august 1937, din ordinul lui Carol al II-lea, guvernul în care Titulescu figura ca ministru de Externe şi reprezentant al României la Societatea Naţiunilor, a căzut. Titulescu a fost înlocuit cu Victor Antonescu. Imediat Titulescu şi-a pregătit câteva valize unde a aşezat documente politice privind activităţile sale în favoarea României – discursuri, unele carnete cu adnotări zilnice. Aceste adnotări însă erau făcute cu prescurtări şi semne greu de înţeles pentru cititorii străini, şi numai câţiva colaboratori apropiaţi le puteau desluşi. Alte carnete se aflau la Londra, în seiful pe care-l avea în capitala Angliei, şi care conţineau adnotări privitoare la activitatea pe care o avusese la Societatea Naţiunilor, din perioada 1933-1936.
Valizele odată făcute, erau cinci la număr, au fost încredinţate lui Savel Rădulescu, ca să le ia cu el în ţară. Savel Rădulescu a refuzat însă să ia aceste valize, de teama ca ele să nu fie confiscate la graniţa României, din ordinul Regelui Carol al II-lea. Astfel, cele cinci valize au rămas la Titulescu. Istoricul Jacques Delarue spune că după război în mâinile doamnei Tiulescu nu au ajuns decât patru valize, conţinând discursuri, note, şi peste 180 de agende ale vieţii sale politice, dintre 1923 şi 1933. Toate aceste documente se găsesc astăzi depozitate, prin intermediul istoricului Delarue, la secţia românească a Institutului Hoover a Universităţii Stanford din Statele Unite. Lipsea a cincea valiză…
Cele de mai sus, le ştiu de la Savel Rădulescu, a cărei prietenie pentru mine era cunoscută de toată lumea. După război, l-am văzut pe Savel Rădulescu aproape zilnic la domiciliul său din Aleea Zorilor, unde începuse să plaseze arhiva Titulescu, pe care marele diplomat i-o lăsase în întregime prin testamentul său. Savel Radulescu însă a fost arestat de Securitatea română, iar toate aceste documente i-au fost confiscate. Acestea se pare că s-ar afla la Arhivele Statului, unde ar exista un fond, aşa numit „Savel Rădulescu”. Savel Rădulescu m-a rugat ca în cazul în care aş putea ieşi din ţară, să trec pe la Londra, să dau de carnetele pe care le avea Titulescu, în seiful lui. M-a rugat, de asemenea, să desluşesc ceea ce conţin aceste carnete, şi pe baza lor să scriu despre Nicolae Titulescu, subliniind eforturile permanente şi stăruitoare pe care acesta le-a depus în interesul ţării…”
[C 144/ Arhiva de Istorie orală – Radio România; înregistare realizată de Alexandru Danielopol, Paris, 17.10.1978]
