Vineri, 20 februarie, se împlinesc 135 de ani de la stabilirea relaţiilor diplomatice între România şi Franţa.
Legăturile între cele două ţări au o tradiţie îndelungată, astfel că în anul 1396, Jean Nevers, fiul ducelui de Bourgogne, a luptat la Nicopole împotriva turcilor, alături de domnul Ţării Româneşti, Mircea cel Bătrân.
Pe viitorul domn al Ţării Româneşti, Petru Cercel, îl regăsim, la 1579, în Franţa, unde adastă o vreme la curtea lui Henric III de Valois.
Apoi, în secolele XVII şi XVIII numeroşi comercianţi şi intelectuali francezi călătoreau în Principatele Române şi aceasta a dus la propunerea diplomatului şi scriitorului Claude-Charles de Peysonnel de creare a unei reprezentanţe franceze în Principatele române, în anul 1762, deschiderea unui consulat general la Bucureşti, în anul 1795, sub conducerea lui Emile Gaudin, apoi, în 1798, la Iaşi apare cel de-al doilea consulat al Franţei, dar şi primul ziar în limba franceză „Le Courrier de Moldavie”.
Influenţa franceză asupra României devenise atât de puternică, încât franceza a devenit limbă diplomatică, pe parcursul secolului XVIII.
Începând cu secolul secolul XIX mulţi studenţi români îşi fac studiile la Paris, dobândind astfel influenţe din cultura franceză, dar şi idei moderne de reînnoire politică şi socială.
În anul 1838, profesorul Jean-Alexandre Vaillant publică primul dicționar francez-român, iar franceza începe să fie predată în majoritatea şcolilor din Bucureşti şi Iaşi, iar în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, franceza avea să devină obligatorie în toate şcolile româneşti.
În anul 1846 studenţii români fondau, în Cartierul latin, Societatea studenţilor români din Paris al cărei preşedinte a fost ales Ion Ghica, iar secretar C.A. Rosetti, iar membri erau Dimitrie Bolintineanu, Mihail Kogălniceanu, Nicolae Bălcescu, figuri de prim plan ale mişcării revoluţionare din 1848 din Principatele române. Preşedinte de onoare al societăţii a fost ales poetul Alphonse de Lamartine, care avea să devină, apoi, ministrul afacerilor externe al guvernului revoluţionar provizoriu francez, la 25 februarie 1848.
Franţa a sprijinit puternic Unirea Moldovei cu Ţara Românească, în anul 1859, moment care determină o şi mai mare apropiere a celor două ţări, iar, mai apoi, istoricii francezi Jules Michelet şi Edgar Quinet susțin independența statului român obținută în 1877, prima Constituţie a ţării fiind de profundă inspiraţie franceză.
La 20 februarie 1880 se stabilesc relaţii diplomatice la nivel de legaţie între cele două ţări, apoi, la 12 martie 1880, Aubert Ducros şi-a prezentat scrisorile de acreditare, devenind primul trimis extraordinar şi plenipotenţiar al Franţei la Bucureşti. În baza reciprocităţii şi pentru a semnala importanţa deosebită pe care o acorda acestor relaţii, România îşi desemnează cel dintâi ministru plenipotenţiar al României la Paris în persoana lui Mihail Kogălniceanu, fost ministru al afacerilor externe şi prim-ministru, la 5 august 1880.
Era perioada în care, în Franţa, o întreagă elită românească scrie, publică şi animă saloanele literare: prințesa Marthe Bibesco, Hélène Văcăresco, Regina Maria, Tristan Tzara inventează Dadaismul, Panait Istrati, Cioran, Eliade şi Ionesco, iar Institutul francez din Bucureşti devine cea mai importantă Misiune culturală franceză în străinătate.
În perioada 1866 – 1916, regele Carol folosea în audienţe limba franceză, iar la Consiliul de Coroană de la Sinaia din anul 1914 a fost folosită aceeaşi limbă.
Bucureştiul avea şi numeroase ziare în limba franceză: L’Independence Roumaine, Bucarest artistique et Mondain, L’Art roumain, Le Pays, Le Litterateur, Le Peuple roumain sau La lanterne moderne.
În perioada şi după Primul Război Mondial, relaţiile bilaterale au cunoscut un avânt deosebit, artizanul prieteniei privilegiate a celor două ţări fiind diplomatul român de renume european Nicolae Titulescu.
La 29 noiembrie 1938, relaţiile diplomatice au fost ridicate la rang de ambasadă, iar în septembrie 1944, guvernul român a recunoscut guvernul provizoriu al generalului de Gaulle.
Înperioada comunistă au avut loc vizite istorice ale preşedinţilor francezi în România – De Gaulle în 1968, urmat de Giscard d’Estaing, în 1979. În anul 1982, se anunţase şi vizita lui Mitterrand, dar o operaţiune eşuată a Securităţii împotriva lui Paul Goma îl face pe preşedintele francez să refuze în ultimul moment să vină la Bucureşti.
Franţa şi-a exprimat simpatia şi solidaritatea faţă de Revoluţia română din decembrie 1989, eveniment care a antrenat căderea regimului comunist.
În anul 1992, preşedintele Mitterrand face prima vizită de stat a unui preşedinte occidental în România, după momentul 1989, acesta fiind semnalul apropierii şi mai mari a celor două ţări, schimburile de vizite oficiale s-au multiplicat, inclusiv la cel mai înalt nivel, punând bazele unui solid parteneriat politic, economic şi cultural între cele două ţări.
Franţa a fost apoi unul dintre susţinătorii cei mai vocali ai integrării României în structurile politice, economice şi de securitate europene şi euro-atlantice.
De asemenea, cu prilejul Sommet-ului Francofoniei de la Bucureşti, din septembrie 2006, s-a concluzionat că Francofonia este larg răspândită în ţara noastră: existau 24 de universități membre ale Asociației Universităților Francofone, circa 40.000 de studenți învăţau franceza, aveam nu mai puţin de 14.000 de profesori de limbă franceză, per-total circa 88% dintre tinerii români învăţau limba franceză pe parcursul a cel puţin 4 ani.
Relaţia bilaterală dintre România şi Franţa se desfăşoară în cadrul definit de „Declaraţia comună privind instituirea unui Parteneriat strategic între Franţa şi România”, semnată la 4 februarie 2008, de către preşedintele României, Traian Băsescu şi preşedintele Franţei, Nicolas Sarkozy, la Bucureşti.
Relaţii economice
Fiind ţări membre al Uniunii Europene, schimburile comerciale dintre România şi Franţa se desfăşoară în baza reglementărilor comunitare în materie, dar şi conform unor acorduri bilaterale cum sunt Acordul privind evitarea dublei impuneri asupra veniturilor şi asupra averii, intrat în vigoare la 27 septembrie 1975 sau Acordul privind promovarea şi protejarea reciprocă a investiţiilor, intrat în vigoare la 2 iunie 1996.
Comerţul româno-francez a avut o evoluţie ascendentă în ultimii 12 ani, în intervalul 2003 – 2009 crescând de circa 2 ori, iar din anul 2007, Franţa a ocupat în mod constant poziţia de al treilea mare partener comercial al României, după Germania şi Italia.
În contextul crizei economice mondiale din perioada 2008-2009, schimburile comerciale româno-franceze au scăzut cu 16,17% în 2009 faţă de 2008, dar a prilejuit şi consemnarea, în 2010, cel mai mare excedent comercial în favoarea părţii române (+331,45 milioane euro).
În anul 2013, schimburile comerciale bilaterale au totalizat 6,529 miliarde de euro (creştere de 4,63% faţă de 2012), extrem de aproape de nivelul record din 2011, iar la finalul anului, ponderea Franţei în comerţul total al României era de 6,23% (locul 4), respectiv: 6,77% la export şi 5,74% la import, cu o balanţă comercială cu un excedent de 186,84 milioane euro.
În privinţa exporturilor, 87% din produsele care iau calea Franţei sunt vehicule, aeronave şi echipamente de transport – 26,2%, maşini, aparate şi echipamente electrice – 28,2%, materii textile – 10,3%, mărfuri şi mobilier – 8,4%, mase plastice şi articole de cauciuc – 7,1% şi metale comune şi articole metalice – 6,8%.
Importăm mai ales maşini, aparate, echipamente electrice – 29,4%, vehicule, aeronave şi echipamente de transport – 16%, produse ale industriei chimice – 14,2% şi metale comune şi articole metalice – 10,2%.
La 31 iulie 2014 Franţa era clasată pe locul 5 în topul investitorilor străini, după Olanda, Austria, Germania şi Cipru, fiind înregistrate 7841 societăţi comerciale cu capital francez – 4,03% din totalul firmelor cu participare străină de capital – , cu un capital social subscris de 2141,73 milioane euro – 6,03% din totalul investiţiilor străine directe. Se estimează că cifra reală a investiţiilor franceze în România depăşeşte 7 miliarde euro, ţinând cont de majorările de capital, achiziţia unor firme româneşti, investiţiile în modernizări sau extinderea marilor grupuri franceze, sau de reinvestirea profitului.
