În iulie 1968, după primirea unor informaţii care confirmau pregătirea invadării nu numai a Cehoslovaciei, ci şi a României şi Iugoslaviei, Nicolae Ceauşescu a hotărât să fie informat urgent Iosip Broz Tito. Un curier special s-a deplasat imediat la Belgrad. Răspunsul lui Tito a venit după invadarea Cehoslovaciei, la 23 august 1968, când ministrul iugoslav de interne, Stiyacici, s-a autoinvitat la parada militară prilejuită de Ziua Naţională a României. Acesta i-a transmis şefului statului român mulţumirile lui Tito pentru informaţiile trimise, precum şi invitaţia acestuia ca a doua zi, pe 24 august, să se întîlnească la Vîrşeţ, în Iugoslavia. Invitaţia a fost acceptată. Din delegaţia care l-a însoţit pe Nicolae Ceauşescu a făcut parte şi diplomatul Vasile Şandru.
Am fost luat în delegaţia care s-a întâlnit cu Tito la 23 august la Vârşeţ. Am mers ca traducător. A fost o delegatie foarte puternică atunci, erau prezenţi principalii membri ai conducerii: Maurer, Bodnăraş, Paul Niculescu… Până la Timişoara am mers cu un avion, de acolo cu maşinile până la Vârşeţ. Întâlnirea a avut loc în localul primăriei din Vârşeţ. Se adunase multă lume acolo, în faţa primăriei… A fost o discuţie între cele două delegaţii, o apreciere a evenimentelor, a implicaţiilor. Ceauşescu a pus atunci problema că pericolul pentru România era foarte clar, iminent; Ceauşescu a explicat lui Tito că este posibilă o invadare a României. România vă opune rezistenţă armată, dar era clar raportul de forţe, armata română nu vă putea să ţina piept şi vă fi necesară o retragere. Sigur se vor lăsa forţe care să acţioneze în spatele frontului – însă armata română vă trebui să se retragă. L-a întrebat pe Tito dacă Iugoslavia ar fi de acord ca armata română să se retragă pe teritoriul iugoslav în caz de nevoie. Tito a răspuns că partea iugoslavă vă permite, însă cu condiţia ca să se retraga dezarmată… adică să depună armele… Asta a fost, după părerea mea, punctul central al discuţiei pentru că el reflecta gravitatea situaţiei care se crease atunci pentru România şi ajungând până acolo încât să determine o asemenea punere a problemei. A rămas acest spirit de înţelegere şi de încredere reciprocă pentru că într-un moment atât de critic cum a fost august 1968, partenerul cu care România s-a putut consulta în termenii aceştia, a fost tocmai Iugoslavia. Asta ar fi momentul ’68…
Tot legat de Cehoslovacia, să vă mai spun un episod. A venit la Bucureşti adjunctul ministrului de externe de la Budapesta – Erdely Karoly – el era ministru adjunct de externe, membru al Comitetului Central, deputat în Adunarea de Stat a Ungariei şi secretar personal al lui Kadar. În calitatea asta el participase la toate întrunirile celor cinci care au pregătit invazia în Cehoslovacia.
L-am invitat într-o vizită la Herculane. Am plecat cu maşina amândoi din Bucureşti. La un moment dat, el mi-a relatat ce s-a întâmplat în Cehoslovacia. Nu ştiu în ce măsură versiunea asta este cea autentică, însă probabil că ceva are…El mi-a spus aşa: ” Noi am avut la un moment dat o înţelegere cu tovarăşii cehi, cu o parte din prezidiul Comitetului Central al Pardidului Comunist Cehoslovac, ca el să convoace o şedinţă de prezidiu la care să-l debarce pe Dubcek şi pe Smrkovski şi oamenii lor, să proclame crearea guvernului muncitoresc-ţărănesc cehoslovac şi să anunţe public că cer ajutorul Uniunii Sovietice şi al Tratatului de la Varşovia împotriva contrarevoluţiei…ş.a.m.d…. Deci, totul era planificat ca la ora X să se declanşeze acest proiect. Noi, din partea noastră am luat toate măsurile de pregatire, trupele au fost pregătite, trupele de desant, avioanele, totul … ori apelul lor nu s-a produs.Tovarăşii cehi n-au fost în stare să declanşeze procesul care… şi ne-au pus pe noi într-o situaţie penibilă în faţa opiniei publice internaţionale şi pentru asta tovarăşii cehi o să trebuiască să ne plătească… ” Asta era – după el – versiunea lucrurilor…
[Interviu realizat de Eugen Preda, 16.04.1994. Arhiva de Istorie orală – Radio România]
