Dacă în anii ’50 România se găsea în sfera de influienţă sovietică, începutul anilor ’60 a marcat o nouă fază în politica externă a României. Politica de distanţare faţă de Moscova s-a concretizat printr-o deschidere către Occident şi afirmarea diplomaţiei române în planul relaţiilor internaţionale. Începând cu această perioadă, România a dezvoltat o strânsă colaborare cu ţările occidentale, dar şi cu ţările nealiniate. România a stabilit relaţii diplomatice cu majoritatea noilor state africane, cu ţările din Asia şi America de Sud. Diplomaţii români trebuiau să posede solide cunoştinţe de drept internaţional, de istorie, de geopolitică. Pregătirea diplomaţilor români a reprezentat un proces complex, de lungă durată, după cum îşi amineşte ambasadorul Mircea Nicolaescu:
Se putea deveni diplomat al Republicii Populare Române în mod obişnuit, adică după terminarea studiilor universitare sau post-universitare a cadrelor tinere. Şi era şi la noi folosită această cale. Este adevărat, nu a existat o viziune constantă şi mai ales o practică care să fi fost poate la înălţimea preocupărilor altor ţări. Dar a existat o structură de formare şi pregătire a cadrelor diplomatice prin perfecţionare, prin pregătirea – în special postuniversitară. Mai întâi a existat chiar un Institut de Relaţii Internaţionale, organizat prin 1948 -’49, odată cu reforma învăţământului. Nu a rezistat multă vreme, pentru că nu avea o bază temeinică de cadre specializate la nivelul acestor cerinţe. Cine preda la acest institut? Erau cadre, unele din Ministerul de Externe, transformate ad-hoc şi în profesori, dar erau şi persoane care atunci intraseră în învăţământul superior, pe criterii politico-ideologice, fără să aibă însă pregătirea de specialitate. Puţini au fost cei care erau diplomaţi cu o practică serioasă, care să poată contribui la formarea şi la educarea viitorilor diplomaţi. Acel institut nu a funcţionat multă vreme. Dar a dat şi cadre foarte bune. Cu acest institut am avut un contact direct prin unele cadre, prin profesorii care lucrau acolo şi care cereau sprijinul institutului în care lucram – Institutul de Ştiinţe Economice şi Planificare. Fosta Academie Comercială. De asemenea, făcând parte din Consiliul superior al învăţământului, organizat în cadrul Ministerului Învăţământului, am avut direct legături cu activitatea acestui institut. El a fost desfiinţat în 1956. A fost trecut cu arhivă şi cu tot ce mai avea la institutul unde lucram eu şi la care eu am devenit rector.
Ultimii absolvenţi ai institutului acesta de diplomaţi, de relaţii internaţionale şi-au dat de fapt examenul de absolvire ca studenţi ai Academiei de Studii Economice. În felul acesta s-a închegat şi structural o anumită legătură, în care fireşte, ca prorector şi mai apoi ca rector, am fost direct implicat. Chiar în conducerea comisiilor de examen a acestor absolvenţi. Mai târziu, s-a organizat ca formă de pregătire postuniversitară pe lângă Facultatea de Drept. Asta a fost după 1963 -’64, cu un colectiv format pe linie didactică cu cadre mai ales de la Facultatea de Drept, dar şi cu cadre din Ministerul de Externe. Pregătirea diplomatică era asigurată mai ales cu cadre într-adevăr cu titluri superioare din Ministerul de Externe. Nu a funcţionat mult nici această formă. Dar şi din aceasta forma de pregătire au ieşit diplomaţi foarte buni. A fost lichidată prin anii 1970 -’71 şi reorganizată o anumită structură cu o durată mai mică, de un an de zile, dar tot postuniversitară şi încadrată în fosta Academie de partid Ştefan Gheorghiu sub forma unui Centru de pregătire şi perfecţionare a cadrelor pentru relaţiile externe. Eu am condus prima dată acest Centru. Se ocupa de pregătirea cadrelor pentru toate direcţiile de relaţii externe, respectiv diplomaţie, comerţ exterior, armată, cooperare, fără cei care urmau să lucreze în Departamentul de Relaţii Internaţionale şi care erau pregătiţi în cadrul altor structuri. Nici această formă nu a durat prea mult, sau, în orice caz a avut o activitate destul de întreruptă. A format patru sau cinci serii de cadre de diplomaţi. Această formă a avut un anume avantaj. A avut o anume viziune. A strâns la un loc, atât preocupările privind pregătirea cadrelor tinere de diplomaţi, toţi recrutaţi într-o formă post universitară, marea majoritate pe baza unor rezultate foarte bune obţinute în diverse facultăţi: drept, economie, filologie, ingineri. Militarii îşi trimiteau şi ei cadrele – cadre foarte bune. A fost o formă bună ca viziune, ca proiect, şi a dat în mare măsură rezultate pentru faptul că exista posibilitatea să atragem la această activitate cadre din toate domeniile de activitate. De pildă, pentru problemele militare, direct cu Statul Major al Armatei, cu conducerea Marelui Stat Major al Armatei. Pentru problemele de politică etnică direct cu Academia română şi cu institutele de specialitate, cu cei mai mari specialişti pe care îi aveam. La fel, apelam la specialişti şi pentru drept internaţional şi pentru istorie şi pentru cultură.
În Ministerul de Externe se intra greu ca diplomat tânăr şi se avansa şi mai greu. Şi nici o avansare de la un grad la altul nu se făcea în afara examenului de perfecţionare, după trei – patru ani de zile, realizat pe baza unei pregătiri fie personale, fie comună. Perfecţionare se făcea pe baza unei tematici foarte bine închegate, în care problemele fundamentale ale societăţii româneşti, ale culturii româneşti, şi problemele fundamentale ale evoluţiei mondiale erau pe primul plan.
În comisiile de examen au fost numite cele mai bune cadre universitare. De pildă, la fiecare examen de consilier, după 1965, din comisie a făcut parte Zoe Dumitrescu Buşulenga. Cel mai sever concurs era acela de Secretar I, pentru că aceasta este o funcţie cheie, pentru că un Secretar I poate să fie oricând un Însărcinat cu Afaceri, poate să fie oricând un şef al unei secţii noi în ambasadă, poate să facă parte oricând dintr-un colectiv de negocieri şi atunci el trebuie să fie foarte bine pregătit. Trebuie să aibă în special cunoştinţele de drept internaţional. Acest sistem s-a simţit în felul în care diplomaţia practică românească a reuşit să prezinte şi să apere interesele noastre naţionale, în special după anul 1968.
[Interviu realizat de Emilian Blînda, 8.01.1996. Arhiva de Istorie orală – Radio România]
