S-a născut la 26 iunie 1903 într-un neam atestat din vremuri medievale, Berindei, cu posesiuni în Teleorman. Bunicul ṣi tatăl său au fost generali: Anton ṣi Grigore Berindei. Copilăria ṣi adolescenṭa ṣi le-a petrecut în cercuri din înalta societate ṣi, uneori, cu copiii mai mici ai cuplului regal al României, Maria ṣi Ferdinand de Hohenzollern. Studiile le-a făcut la Bucureṣti, la Belle Arte. Apoi s-a măritat cu fiul arhitectului Ion Berindei, Alexandru, care îi era văr de gradul doi. Fiul lor, născut în 1923, este cunoscutul istoric, acad. Dan Berindei. Zece ani mai târziu, Dina s-a recăsătorit cu Alexandru Balṣ, descendent al unei alte familii boiereṣti, care avea să fie arestat pentru activitate anticomunistă alături de amiralul Horia Macellariu. Dina Balṣ a cunoscut ṣi ea închisorile politice în anii 1948-1950, ca mai toṭi membrii familiei sale. S-a stins din viaṭă în 1998.
Interviu realizat în 1996 de Octavian Silivestru.
Nemţii au trimis zeppelinul care a traversat Bucureştiul
„Eram copii ṣi… noi ne pregăteam de [primul] război. […] Şi odată – noi mergeam să umblăm la Şosea; aşa era, cu guvernantă, în fiecare zi la ora
11.00, la 1.00 – ṣi ne-am dus la Şosea, pe Şoseaua Kiseleff, vechea Şosea Kiseleff, aleea din dreapta, acolo era aleea călăreţilor, cu nisip pe jos, acuma e pentru automobile. Şi ne-am dus acolo şi tocmai se făcea un experiment: un inginer, Chiriac, care inventase un foarfece mare pentru tăierea sârmei ghimpate, asta în caz de război. Şi era montată pe o maşină deschisă, bineînţeles o maşină militară, […] această foarfecă foarte mare, aşa, ca o foarfecă de grădină. Şi noi am stat acolo să vedem experimentul: el venea în viteză, trebuia să vie în viteză şi a făcut-o. Era o comisie care şedea şi aştepta rezultatul, cu militari, cu… Şi a dat drumul la maşină, el era la volan, singur. Şi a venit în viteză […], a sosit la sârmă, foarfeca n-a funcţionat şi capul lui a fost secţionat de sârmă şi s-a rostogolit la picioarele noastre… s-a rostogolit pe şoseaua care era atunci cu piatră cubică… a fost o privire îngrozitoare, bineînţeles! Asta fiindcă era începutul războiului. […]
După ce fusese declarat războiul, probabil ca să ne intimideze, nemţii au trimis zeppelinul, care a traversat Bucureştiul, încet de tot – mergea foarte curios! – încet, nu mai semăna cu avioanele de astăzi, încet şi după câte ţiu minte, în mod straniu, era luminat. Era luminat!
A trecut încet, noi ne-am urcat pe zid, pe gard, ca să vedem bine, se auzeau motoarele, ce motoare erau, că mergea cu gaz. De altfel, n-a rezistat, mi se pare că a fost accidentat la a doua sau la a treia expediţie. Ăsta a fost începutul…”
La Iaşi se adunase toată protipendada din Bucureşti
„A început războiul, după cum ştii, armata noastră, săraca… tata a plecat la război şi au fost lupte pe Carpaţi.
Şi noi a trebuit să plecăm. Am plecat la Iaşi, unde… bunicul meu atuncea era ministru de Finanţe, Emil Costinescu. Şi am plecat cu trenul, noaptea, cu toată familia, adică cu mama şi cu fraţii mei – adică unul din fraţi, că unul era la armată – cu soră-mea şi am mers toată noaptea, foarte încet. Probabil că erau fel de fel de trenuri care mergeau, cu militari, cu lume, cu refugiaţi – toată lumea se refugia! – şi am sosit la Iaşi, unde am stat la bunicul meu, cu el în casă bineînţeles, o casă bună, cu rez-de-chaussée, pe strada Asachi. Şi era casa lui… un profesor, Mitru, care era directorul Şcolii normale – Şcoala normală devenise spital. Spitalul destul de mare era, că Şcoala normală era mare atuncea, era o clădire tip, că peste tot erau şcoli din astea, de cărămidă, parcă o văd şi acuma! Erau şi foarte mulţi nemţi prizonieri acolo, răniţi. Şi asta a fost la Iaşi…
Şi ne-am aşezat acolo şi în casa asta se făceau consiliile de miniştri. Şi ţiu minte că veneau de obicei pe la 11.00 aşa, ziua, la bunicu-meu care era mai bătrân el, deja, atuncea. Şi poate că de-aia veneau la el sau poate că era casa mai bună. Venea Ionel Brătianu, venea [Alecu] Constantinescu-Porcu’ – asta ţiu foarte bine minte! – mai veneau şi alţii, Duca. […] Şi, cum vă spun, acolo se făcea consiliul de miniştri, care ţinea vreo două ore aşa şi pe urmă plecau.
Dar să spun de Iaşi. La Iaşi se adunase toată protipendada din Bucureşti, erau şi ruşi foarte mulţi, treceau multe regimente ruseşti. Şi am făcut cunoştinţă cu fata lui Cerbacef care era măritată cu un inginer. […] Era fata generalului Cerbacef, care era comandantul armatelor ruseşti din Moldova ṣi el îşi adusese la Statul lui Major toată familia. […] Şi cum revoluţia începuse, bineînţeles ei ştiau toate astea, ştiau pe pielea lor! Armatele ruseşti se scurgeau încontinuu prin Iaşi – asta ţiu foarte bine minte regimentele cum mergeau: ei mergeau într-un pas foarte lent, nu cum merg acuma […] şi plecau spre graniţă, spre Ungheni, pe acolo treceau. Şi era foarte interesant că ei se adunau cu toţii în jurul samovarului şi discutau – aveau cărţi despre revoluţia franceză – şi discutau cum a decurs revoluţia franceză şi după revoluţie, ca să vadă ei… se gândeau că o să fie la fel. Discutau foarte mult despre revoluţia franceză. […]
S-a făcut Unirea, la Unire am luat o parte foarte arzătoare! Atuncea am cunoscut ardelenii, am cunoscut fiii lui Ciceo Pop, era Vaida Voevod, era Maniu, care era mai tânăr, i-am cunoscut pe toţi atuncea. […] Şi a fost foarte frumos, fiindcă s-a făcut… a fost aşa, un fel de delir! Au venit din toate judeţele, în costume naţionale, autentice, din judeţe, am dansat peste tot. La Teatrul Naţional au fost regele şi regina. Toate judeţele, toţi dansatorii s-au perindat rând pe rând, mă rog, a fost foarte frumos! Asta a fost atuncea…”
Aveam la dreapta pe mitropolitul Moldovei şi la stânga pe aghiotantul regal
„După un timp, a fost inaugurarea Palatului Administrativ de la Iaşi care era făcut de socru-meu. Între timp, mă măritasem cu vărul meu, tot Berindei. Şi socru-meu, Gioni Berindei, arhitectul, făcuse acest palat care este şi astăzi foarte frumos. Şi a fost inaugurarea, inaugurare mare, cu regele, bineînţeles, mitropolitul Moldovei, aghiotanţii, magistraţii, miniştrii, mă rog, erau de toate acolo, toate mărimile. E o sală festivă foarte mare, foarte frumoasă, gotică, cum e şi palatul, neogotic, să spunem. Şi după ce au fost toate discursurile, s-a terminat… a fost un banchet mare.
Aici e o parte comică. La banchetul ăla, pe mine m-au aşezat între… aveam la dreapta pe mitropolitul Moldovei şi la stânga pe aghiotantul regal. Şi eu, venind cu trenul […], nu ştiu din ce cauză am făcut un abces la o măsea ṣi mă supăra foarte tare […], că dacă vorbeam mă durea. Şi ei făceau eforturi ca să mă facă să vorbesc, ṣi mitropolitul, foarte drăguţ, şi aghiotantul… şi eu nu prea răspundeam, fiindcă nu puteam. La un moment dat, mâncând un sandviṣ cu icre, un colţ de pâine a intrat şi mi-a spart abcesul! Eu am înghiţit icrele, pâinea şi puroiul şi am înviat, gata!.. Nu mai m-a durut!”
Greva studenṭească la Belle Arte
„M-am înscris la şcoală aici, la şcoala de Belle Arte. Şi printre colegii mei – mai mare, terminase deja – m-am împrietenit foarte bine cu el, fiindcă el era logodit cu o colegă de-a mea din anul meu, era Lucian Grigorescu. Da… Pe urmă m-am întâlnit cu el când am ieşit din puşcărie ṣi devenise comunist, probabil că era dinainte comunist, eu aşa cred… Era brăilean, era băiat de hamal, aşa că… asta era! Dar era un tip foarte simpatic, foarte talentat, foarte natural. Ducea sărăcia cu indiferenţă şi pe urmă a plecat în Franţa. […]
A fost greva studenţească atuncea… Ca şi acuma, revendicau… bineînţeles că nu li se dădeau locuinţe pentru ateliere, noi, vorbesc, la Belle Arte, nu li se dădeau carnete de liberă circulaţie, ca acum, la fel. Şi la noi era unul din băieţi – că noi eram separat, fete şi băieţi la atelier – Igiroşanu, Horia Igiroşanu, el era „capul răutăţilor„, ca să spunem. Şi la un moment dat, au făcut grevă ca să li se dea [toate] astea.
Şi a venit poliţia şi ne-a umflat şi ne-a dus… […] am stat în curte, arestaţi, dar ne-a dat drumul bineînţeles, după două ore. Dar a avut rezultat, că am avut un atelier mare, unde se putea lucra toată ziua şi pictori neplătiţi, pictorul Verona, Milea, mai mulţi care veneau şi făceau corectură. Ăsta a fost un câştig! Plus un carnet de circulaţie, să putem circula… Mi se pare, nu era gratuit, mi se pare că era 50%, aşa era, pe tren.”
La depozit, la Crucea Roṣie…
„[În timpul războiului] era Crucea Roşie Internaţională. Preşedintă atunci era doamna Irina Sturdza efectiv ṣi unchiul meu, doctorul Costinescu, care era ministrul Sănătăţii. […]
Cu ambulanţele a fost aşa: Crucea Roşie recomandase – eu n-am ştiut până când a fost, de 8 iunie, când a fost accidentul ăla, când a fost Carol la [stadionul] ANEF, acolo a fost o serbare cu copiii şi s-a dărâmat o tribună. […] Şi n-au fost ambulanţe [disponibile]. Ca să descoperim, adică s-a ştiut pe urmă, că Crucea Roşie avea ambulanţe Ford, aduse proaspăt din America, care au zăcut [nefolosite]. […]
Îmi spune unchiul meu: „Du-te să vezi tu ce-i la depozit, la Crucea Roşie„, depozitul era unde e Spitalul Elias, alături. M-am dus acolo şi am găsit în subsol o grămadă de ambulanţe noi, care pe geantă, care cu bateriile bineînţeles moarte, că le adusese şi nu mai le întrebuinţase deloc. Şi-atuncea am făcut un raport şi-am spus halul în care le-am găsit, că astea trebuie îngrijite şi [re]făcute. Şi-atuncea s-a hotărât, cum era în preajmă, deja începuse Germania războiul, mă rog, toată lumea se agita, şi s-a hotărât să le înzestrăm. Şi m-am dus şi am început să lucrez, să le înzestrez, le-am înzestrat cu broaşte, cu cricuri, mă rog, cu ce la lipsea, le-am pus în funcţiune. Şi am hotărât, împreună cu direcţia Crucii Roşii, să facem un grup de automobilistică, cine era să le conducă, atâtea, nu?! nu puteai să iei şofeur, trebuia benevol! Şi cum noi eram mai mulţi pe-atuncea care conduceam bine şi nu ne coboram din maşină, vorba aia, am selecţionat şi am… cine a vrut să vie, când am dat zvon, a venit! Şi-a venit şi am organizat chestiunea asta. Au venit doamna Forica Romano, Irina Furnărache, Simona Butculescu […], numai doamne din înalta societate. Toate conduceau foarte bine, toate aveau maşini, ştiau ce e aia, nu se dădeau înapoi să schimbe o roată sau ceva, mă rog, se descurcau admirabil! Şi maşinile, ambulanţele erau excelente! Excelente!”
Am plecat cu ambulanṭa
„A început războiul şi eu am fost repartizată la spital, la Buzău. Şi am plecat cu ambulanţa. Şi acolo am stat cu ambulanţa, am cărat răniţii dus-întors de la gară la spital, am găsit că e prea puţin lucru pentru mine; eu mai ştiam să fac şi altceva şi atuncea m-am întors de la Buzău. M-a repartizat ca să plec în Basarabia, la Bălţi, într-o echipă, cu doamna Sutzu şi cu două surori de la Institutul Elisabeta, care erau şi surori medicale şi călugăriţe. […] Şi restul în Bucureşti, la spitalele din Bucureşti. Când au fost bombardamentele nici nu-ţi mai spun! Atuncea eram eu aicea. A fost ceva!… Am adunat ce era, masacru! Bombardamentul la 4 aprilie [1944] […], luptele care au fost la Băneasa. […]
[În Basarabia], după ce am fost la Bălţi, […] am fost transferată la Spitalul de la Tiraspol, unde veneau de pe front enorm! Se făcuse un spital de 2000 de răniţi. Enorm! Veneau încontinuu ṣi se pansa şi se opera fără oprire, non stop, zi şi noapte! Asta până a căzut Odessa. Şi când a căzut Odessa, eu m-am întors. Ei, am trecut cu bine şi ne-am întors teferi. Era trenul ăsta numărul 9 al lui Ionescu, Gică Ionescu, medic militar, organizator nemaipomenit! Era cunoscut trenul lui ca fiind cel mai bun tren sanitar. Da, extraordinar era! Afară că era o curăţenie nemaipomenită! […] Era un vagon care era cu masă de operaţii, masă de pansamente şi cu ce trebuie. Şi restul erau paturi, erau vagoane cu paturi. Şi noi aveam un singur vagon mai mic, vagon lit, acolo şedeam…”
Audio: Dina Balṣ
