„Sunt condamnată la muncă silnică pentru eternitate. Nici un obiectiv atins nu mă satisface. Succesul nu face decât să-mi creeze un nou obiectiv. Mărul de aur îşi devorează seminţele. Este un lucru fără sfârşit.” – Bette Davis
La 2 martie 1977, Bette Davis devenea prima actriţă din istorie care obţinea Premiul pentru întreaga carieră decernat de Academia Americană de Film.
Câştigătoare a două Premii Oscar, Ruth Elizabeth Davis alias Bette Davis (după personajul „Bette” din opera lui Honoré de Balzac, La Cousine Bette) a parcurs drumul de la teatru, la film şi televiziune.
Rolurile alese de ea erau adesea neconvenţionale: căuta roluri de manipulatoare şi de criminală într-o perioadă în care actriţele de obicei preferau personajele simpatice, excelând în acestea. A favorizat autenticitatea în faţa farmecului, fiind dispusă să-şi schimbe înfăţişarea pentru a fi potrivită personajului. Davis a fost prima actriţă care a interpretat personaje mai în vârstă decât ea însăşi, fiindu-i astfel mai uşor să facă tranziţia la diferite roluri, pe măsură ce a îmbătrânit.
A recunoscut că a fost îngrozită în timpul primelor ei filme, devenind dură, de nevoie. „Până nu eşti cunoscut în profesia mea ca un monstru, nu eşti un star” a spus ea, „dar nu am luptat niciodată pentru nimic altceva decât pentru binele filmului.” Cu toate că a fost lăudată pentru realizările ei, Davis şi filmele ei au fost deseori ridiculizate în epocă de crticii de film. Uneori prea teatralele ei interpretări au devenit subiectul parodiilor.
„Betty”, aşa cum i se spunea iniţial în copilărie, a fost atrasă de profesiunea de actriţă după ce l-a văzut pe Rudolph Valentino în filmul din 1921 „The Four Horsemen of the Apocalypse”.
A studiat la Academia Cushing în Ashburnham, Massachusetts, şi după mai multe reprezentaţii în Philadelphia, Washington şi Boston, şi-a făcut debutul pe Broadway în 1929 în Broken Dishes, urmat de Solid South.
Un producător de la Universal Studios a observat-o şi a invitat-o la Hollywood pentru a da audiţii. Însoţită de mama ei, Davis a călătorit cu trenul la Hollywood, ajungând acolo pe data de 13 decembrie 1930. A observat cu mirare că nimeni de la studio nu a fost trimis să o întâmpine; un angajat o aşteptase, dar plecase deoarece „nimeni nu arăta a actriţă.” A fost respinsă la prima audiţie, dar a fost folosită în alte audiţii pentru alţi actori. Într-un interviu din 1971 cu Dick Cavett, a povestit întâmplarea, făcând o observaţie:
„Eram cea mai yankee, cea mai modestă virgină care a păşit vreodată pe Pământ. M-au aşezat pe o canapea, şi am testat 15 bărbaţi … Toţi au trebuit să stea pe mine şi să mă sărute pasional. Vai, credeam că o să mor. Am crezut că o să mor”.
După mai mult de 20 de roluri în filme, rolul vicioasei şi neîngrijitei Mildred Rogers în Sclavia umană („Robie”) (1934), o adaptare după romanul omonim de W. Somerset Maugham, i-a adus primele recenzii pozitive importante. Multe actriţe se temeau să joace astfel de personaje, refuzând astfel rolul, dar Davis a văzut-o ca pe o ocazie să-şi demonstreze talentele actoriceşti. Filmul a fost un succes, iar jocul actoricesc al acesteia a fost apreciat de către critici, un editor de la revista Life spunând că „probabil a avut cea mai bună interpretare înregistrată vreodată de o actriţă americană”. Nu a obţinut o nominalizare la Oscar, dar a creat o impresie puternică.
Davis a apărut în rolul unei actriţe cu probleme în filmul Patima (1935), primind recenzii foarte bune. E. Arnot Robertson a scris în Picture Post: „Cred că Bette Davis ar fi fost arsă pe rug dacă ar fi trăit acum două – trei sute de ani. Când o vezi, ai impresia stranie că este încărcată cu electricitate, care nu are unde să se scurgă.” The New York Times a numit-o „una din cele mai interesante actriţe care apar pe ecranul nostru.” A câştigat în cele din urmă Premiul Oscar pentru cea mai bună actriţă.
În următorul ei film, Pădurea împietrită (1936), Davis a apărut alături de Leslie Howard şi Humphrey Bogart, dar Bogart, în primul său rol important, a fost acela care a primit majoritatea criticilor pozitive. Davis a continuat să apară în diverse filme de-a lungul următorilor doi ani, dar majoritatea au fost considerate mediocre.
Convinsă de faptul că din cauza acestor filme cariera ei are de suferit, Davis a acceptat o ofertă din 1936, de a apărea în două filme englezeşti. Ştiind că încalcă contractul cu Warner Bros. a plecat în Canada pentru a evita să fie dată în judecată. În cele din urmă, procesul dintre Davis şi Warner Bros. s-a desfăşurat în Anglia. Davis a pierdut procesul şi s-a reîntors la Hollywood, îndatorată şi fără venituri, pentru a-şi continua cariera.
Davis a început lucrul la Marked Woman (1937) în rolul unei prostituate, într-o dramă contemporană cu gangsteri, inspirată de cazul lui Lucky Luciano. Filmul şi interpretarea lui Davis au primit recenzii excelente, iar statutul ei de actriţă în rol principal s-a mărit.
Jezebel (1938) a marcat începutul celei mai de succes perioade din cariera lui Davis, fiind timp de câţiva ani inclusă pe lista „Cele mai valoroase 10 vedete”. Iar interpretarea lui Davis în rolul unei frumoase din Sud i-a adus un al doilea premiu Oscar.
După această perioadă, Davis a devenit cel mai profitabil star al Warner Bros., descrisă ca „Al cincilea frate Warner”, primind cele mai importante roluri feminine. Imaginea ei era îngrijită cu mai multă atenţie; cu toate că a continuat să joace roluri de caracter, era adesea filmată de aproape pentru a-i accentua ochii caracteristici.
Davis a primit a treia nominalizare la premiile Oscar în 1940 pentru rolul din Victoria întunericului (1939), cu toate că a pierdut în faţa lui Vivien Leigh pentru interpretarea din „Pe aripile vântului”.
În ianuarie 1941 Davis a devenit prima femeie preşedinte a Academiei de arte şi ştiinţe cinematografice, dar s-a opus membrilor comitetului prin felul ei iute de a fi şi a propunerilor sale radicale. Fiind pusă faţă în faţă cu dezaprobare şi rezistenţă din partea comitetului, Davis a demisionat. Succesoarea ei a fost Jean Hersholt, care a implementat schimbările sugerate de Davis.
În urma atacului de la Pearl Harbor, Davis a petrecut primele luni din 1942 vânzând obligaţiuni de război. După ce Jack Warner a criticat tendinţa ei de a linguşi mulţimea pentru a cumpăra, aceasta i-a amintit că publicul aprecia rolurile ei de scorpie. A vândut obligaţiuni în valoare de două milioane de dolari în două zile şi o poză cu ea din Jezebel pentru suma de 250.000 dolari.
La sugestia lui John Garfield de a deschide un club pentru militari în Hollywood, Davis — cu ajutorul lui Warner, Cary Grant şi Jule Styne — a transformat un vechi club de noapte în Hollywood Canteen, deschis pe 3 octombrie 1942. Cele mai importante staruri de la Hollywood s-au oferit să-i distreze pe militari gratis. Davis se asigura în fiecare noapte că vor fi câteva „nume” importante care-i vor vizita pe soldaţi.
La începutul anilor ’40, o parte din filmele în care a jucat Davis au fost pe teme de război, precum Watch on the Rhine (1943) şi Thank Your Lucky Star (1943), un muzical cavalcadă cu mulţi actori cunoscuţi, fiecare dintre vedetele implicate donând banii obţinuţi către Hollywood Canteen.
Puţine din filmele lui Davis din anii ’50 s-au bucurat de succes, iar multe din interpretările sale au fost criticate de criticii de specialitate.
În septembrie 1962, Davis a dat un anunţ în revista Variety căutând de lucru. Acesta a fost publicat la rubrica „Căutări serviciu – femei artiste”: Mamă a trei copii – 10, 11 şi 15 ani—divorţată. Americancă. Treizeci de ani experienţă în filme artistice. Încă mă mai pot mişca şi sunt mai amabilă decât se zvoneşte. Doresc serviciu stabil în Hollywood. (Lucrat pe Broadway). Davis avea mai târziu să declare că anunţul a fost o glumă.
Până la sfârşitul deceniului, Davis a apărut în filmele britanice The Nanny (1965), Aniversarea (1968), şi Camere de legătură (1970), dar cariera ei a început să stagneze din nou.
În 1977, Davis a devenit prima femeie care a primit un premiu pentru întreaga carieră din partea Institutului American de Film. În urma evenimentului, Davis a fost din nou căutată de producători, fiind adesea nevoită să aleagă între mai multe oferte. Pentru cea mai mare parte a carierei sale ce avea să urmeze, Davis avea să lucreze în televiziune. A primit un premiu Emmy pentru Strangers: The Story of a Mother and Daughter (1979) cu Gena Rowlands, fiind nominalizată pentru interpretările din White Mama (1980) şi Little Gloria… Happy at Last (1982). A mai interpretat şi roluri secundare în alte două filme Disney: Muntele vrăjitoarei (1978) şi Pândarul din pădure (1980).
Numele lui Davis a devenit cunoscut unei noi generaţii odată cu hitul lui Kim Carnes, „Bette Davis Eyes”. Piesa a atins locul 1 în mai multe ţări, printre care Brazilia, Norvegia şi Statele Unite, în aceasta din urmă devenind cel mai bine vândut cântec al anului 1981, petrecând zece săptămâni pe locul 1. Davis a fost impresionată de compliment, scriindu-i lui Carnes şi compozitorilor pentru a le mulţumi.
În 1983, după filmarea episodului-pilot din serialul TV Hotel, s-a descoperit că Davis suferea de cancer mamar, făcându-i-se o masectomie. La două săptămâni de la operaţie a suferit patru atacuri de cord care au cauzat paralizia părţii drepte a feţei şi a mâinii stângi, provocându-i un defect de vorbire. A început o lungă perioadă de fizioterapie, iar cu ajutorul asistentei personale, Kathryn Sermak, şi-a revenit parţial din paralizie.
A leşinat în timpul premiilor American Cinema Awards din 1989, descoperind astfel că boala recidivase. Şi-a revenit destul pentru a pleca în Spania unde a fost onorată la Festivalul Internaţional de Film Donostia-San Sebastián, dar în timpul vizitei sănătatea ei s-a deteriorat rapid. Prea slăbită pentru a parcurge lungul drum spre Statele Unite, a plecat în Franţa unde a murit pe 6 octombrie 1989 la 11:20 pm la spitalul american din Neuilly-sur-Seine, la vârsta de 81 de ani.
Vestea decesului ei a apărut pe prima pagină în ziarele din toată lumea, fiind descris ca „încă un capitol închis din Era de Aur a Hollywood-ului.”
Documentarea: Bianca Ioniţă
