Acum este cea mai cunoscută aviatoare dintre cele pe care le-a avut România în perioada interbelică ṣi în timpul războiului. Aceasta pe de o parte datorită longevităṭii sale ṣi a capacităṭii de a-ṣi istorisi extraordinarele întâmplări ale vieṭii. Pe de altă parte, datorită faptului că a fost singura femeie-pilot cu misiuni nu numai pe frontul de est, ci ṣi pe cel din vest. Aṣadar, Mariana Drăgescu a luptat ṣi împotriva URSS dar ṣi a Germaniei naziste. Era fiica unui ofiṭer ṣi a unei profesoare de muzică din Craiova, iar la naṣtere, la 7 septembrie 1912, a primit numele Marie Ana Aurelia, simplificat apoi de cei din jur în „Mariana”. A practicat cu pasiune mai multe sporturi, a făcut studii (neterminate) la Facultatea de Educaṭie Fizică, a făcut în 1935 Şcoala de echitaṭie ṣi Şcoala de pilotaj; a obṭinut brevetul de pilot 94, al ṣaptelea brevet feminin. Până în 1938 a lucrat la Aeroclubul Regal, apoi pe front, în Escadrila Sanitară, înfiinṭată în 1940. Era neînfricată ṣi a avut misiuni dificile de transport răniṭi în toate bătăliile frontului estic, pentru care a primit decoraṭii româneṣti ṣi germane. În 1944 a fost pilot de legătură pentru Grupul 2 Observaṭie al Escadrilei 113 ṣi apoi, până în 1945, a fost în campania din Slovacia. În anii comunismului nu i s-au recunoscut gradele militare ṣi apartenenṭa la Armata Română, dar cel puṭin nu a fost în închisorile politice pe care le-au cunoscut colegele ei care luptaseră împotriva ruṣilor. Mariana Drăgescu a fost pilot civil, a făcut zboruri sanitare ṣi, în 1949, a devenit instructor de zbor la Ghimbav. Şase ani mai târziu era scoasă din aviaṭie; cineva îṣi amintise de dosarul ei în care scria că luptase împotriva „fraṭilor” de la răsărit. Până la ieṣirea la pensie în 1967, a fost dactilografă la Policlinica CFR. A încetat din viaṭă la 101 ani.
Interviul cu Mariana Drăgescu aflat în Arhiva de istorie orală a fost realizat în 1993 de Octavian Silivestru.
…apoi am început zborul
„Am urmat şcoala primară şi liceul în oraşul Lugoj unde tatăl meu era în garnizoană, fiind ofiţer. Oraşul era traversat de un râu, de aceea am învăţat de la vârsta de 6 ani să înot, să patinez iarna, vara cu mulţi colegi şi prieteni făceam excursii cu bicicletele. Mi-au plăcut sporturile. Pe la vârsta de 13 ani am văzut prima dată zburând un aeroplan. L-am privit lung şi cred că în momentul acela am simţit ceva, ceea ce se poate numi o vocaţie…
Mai târziu, fiind în Bucureşti, am urmat Şcoala de pilotaj „Mircea Cantacuzino„. Întâi am făcut ṣase luni cursuri teoretice la amfiteatrul „Spiru Haret„ şi apoi am început zborul. Am avut instructor pe căpitanul aviator [Constantin] Abeles. […] Am obţinut brevetul de pilot gradul I şi II internaţional, apoi am intrat salariată la Aeroclubul Regal Român. În anul 1938, pentru prima oară au fost concentrate la manevrele de aviaţie de la Galaţi cinci aviatoare: Marina Ştirbei pe un avion sanitar al aviaţiei militare, iar celelalte patru pe avioane de legătură. Toate am corespuns misiunilor încredinţate.”
Lady Hoare ne ducea în oraṣ
„Noi am făcut o şcoală de zbor fără vizibilitate şi eu şi Smaranda [Brăescu], eram elevele comandorului Gherasim care era instructorul nostru. La această şcoală însă venea şi soţia ministrului Angliei [la Bucureṣti], lady Hoare, lady Joan Hoare care era pasionată de aviaţie şi făcea şi ea şcoala aceasta de zbor fără vizibilitate, aşa că eram trei. […] Lady Hoare, când venea să o ia maşina să o ducă în oraş, mă lua şi pe mine şi pe Smaranda şi ne ducea în oraş. Şi fiind foarte strâns legate aşa, ea, Lady Hoare ne invita uneori după masa, o dată pe săptămână, la Legaţie, că pe atunci erau legaţii, unde şedeam de vorbă; erau mai multe persoane acolo, englezoaice, eu şi cu Smaranda şedeam şi noi pe-alături ṣi aveau un bufet foarte bun acolo. După care, Lady Hoare, cu ocazia unei serbări, […] se sărbătorea încoronarea regelui George al VI-lea, era o aniversare care s-a făcut la Ateneul Român, asta era în timpul regelui Carol al II- lea, pentru că ne-a invitat la această recepţie… Lady Hoare a invitat pe comandantul aeroportului Băneasa, pe Simion, pe comandorul Gherasim, instructorul nostru, eu şi Smaranda. Smaranda era în costum naţional, cum umbla ea întotdeauna la ceremonii. Şi cu ocazia asta, îmi amintesc că am văzut foarte multă lume acolo, îmi amintesc de Armand Călinescu, de mulţi.[…]
Lady Hoare, foarte drăguţă şi amabilă, era o femeie care nu puteai să-i ghiceşti vârsta, cu un păr cam zbârlit. Ştiu că avea un băieţel de vreo 6 ani. Ea a venit imediat la noi şi a căutat să ne prezinte la anturajul de acolo, s-a ocupat mult de noi acolo. Noi am stat de-o parte, l-am privit pe rege care venise acolo cu toată suita, am gustat din toate bunătăţile de la bufet, şi asta a fost tot.”
S-a înfiinṭat Escadrila Sanitară
„În 1940, la 25 iunie, memoriul Marinei fiind aprobat, s-a înfiinţat Escadrila Sanitară. Au fost încadrate iniţial patru aviatoare: Nadia Russo, Mariana Drăgescu, Virginia Duţescu şi Virginia Thomas. Am început antrenamentul pe avionul Monospar bimotor; ulterior au sosit avioanele sanitare de origine poloneză, fabricaţie poloneză RVD13, amenajate cu brancardă. […] Scopul acestei escadrile a fost de a face misiuni de ordin sanitar, orice misiune din domeniul acesta.
Odată cu începerea războiului la 22 iunie [1941], Escadrila a primit ordin să plece pe front. Baza, prima bază a noastră a fost pe aerodromul Focşani unde era şi baza aviaţiei de vânătoare şi de bombardament. În primele nopţi am dormit pe tărgile avioanelor şi mâncam de la popota Aviaţiei Militare. Bătăliile se dădeau acum pe Prut, pentru eliberarea Basarabiei.”
Trebuia să facem până la cinci zboruri pe zi
„În ‘41 am mers până la căderea Odessei, de la 22 iunie 1941 până la 26 octombrie 1946. […] Aterizam pe terenuri cu totul improvizate, pe lângă şanţuri anticar, pe lângă cazemate, de unde ni se aduceau răniţii pe care-i îmbarcam şi-i aduceam înapoia frontului la primul spital de campanie. […] Un mare număr de răniţi am adus din bătălia de la Dalnic, aşa că trebuia să facem trei-patru, sau până la cinci zboruri pe zi. În baraca spitalului din apropierea satului Severinovka câţiva medici extenuaţi dădeau primul ajutor răniţilor aduşi din bătălie. În jurul barăcii erau aşezate pe sol zeci de brancarde cu răniţi, unii care mai trăiau, alţii muribunzi, unii morţi. În jurul lor roiuri de muşte şi toţi cereau apă. Dintre aceştia, medicii alegeau pe cei mai grav, care puteau fi salvaţi, ca să-i îmbarcăm în avioane. În apropierea acestui câmp se zărea un cimitir improvizat. […] S-a întâmplat şi cazul când una din aviatoare a fost împiedicată să piloteze din cauza unui rănit agitat, care i-a imobilizat braţul drept şi care a trebuit să lupte cu el până când să poată să-l liniştească.
Despre cine e vorba?
Mariana Drăgescu.
Dumneavoastră…
Da. În zborul acesta cu rănitul, rănitul era lovit la cap, adică un glonţ îi străpunsese capul şi nu fusese bine legat peste braţe, pe brancardă, şi a putut să-şi elibereze un braţ, să-şi smulgă bandajul de pe cap, încerca să se ridice şi atunci m-a apucat de braţ, ca să se sprijine, să se ridice. Eu am căutat să-l împing să se culce din nou pe brancardă, el însă avea o putere foarte mare încât aproape că mă trăgea din scaun. În timpul acesta, a început să lovească cu picioarele rănitul din spate care începuse să strige. Din nou… pilotam cu mâna stângă, avionul începuse să joace în aer şi situaţia devenise critică. Cu mare greutate am putut să-l împing să se culce şi, probabil obosit, a putut să adoarmă, cred că a leşinat până la urmă. […]
La 10 aprilie 1942, Escadrila Sanitară a primit denumirea de Escadrila 108 Transport Uşor subordonată grupului Aerotransport Militar secţia I, aşa se numea. Aşa că la 18 august Escadrila 108 Transport Uşor a primit ordin să plece în zona de operaţii a Corpului 6 Armată sub comanda generalului Dragalina. Am avut baza la Kotelnikovo, la 60 km sud Stalingrad.
Toată unitatea noastră a fost instalată în patru corturi. Pe teren aterizau tot timpul avioane germane de transport care debarcau trupe şi muniţii. Se vedea, în zare, se vedea cerul înroşit al Stalingradului, se auzeau exploziile şi tirul artileriei. Uneori tremura pământul sub picioare. Nu aveam apă, trebuia adusă în canistre cu avioanele noastre de transport. Condiţiile erau foarte grele, clima de stepă, ziua căldură înăbuşitoare, nopţi îngheţate, furtuni de nisip uneori care ridicau nisipul până la 200 m înălţime; în cort, în paturi de fier, cu saltele de paie, în plus cu muşte, pureci şi şoareci. Noaptea, escadrila rămânea singură pe teren. Nu aveam apărare decât două puşti mitraliere în faţa cortului, pentru că în zonă erau şi partizani. […]
http://ro.wikipedia.org
Am mai fost atacată o dată la Plodovitoe imediat după ce aterizasem şi, în momentul când colega mea îmi ieşise înainte, un avion inamic a coborât jos, am avut timp să fug de lângă avion împreună cu colega mea şi să ne îndreptăm spre râpă unde ne-am culcat la pământ. Ne-au atacat cu 12 bombe de 50 kg şi pe urmă au mitraliat. Am scăpat şi avioanele de data asta şi noi, însă au căzut foarte aproape de butoaiele de benzină o parte din bombe, numai o schijă a intrat în fuselajul avionului meu. Generalul Dragalina a citat escadrila şi pe comandantul nostru şi ne-a invitat în coliba comandament, unde a avut loc o conferinţă de presă cu corespondenţi români şi străini între care era şi ataşatul de presă al Spaniei.
La 1 octombrie situaţia devenise critică. Partizanii deja aruncau în aer trenuri cu muniţie şi apoi în ţară. Cele trei pilote Nadia Russo, Drăgescu şi Thomas au fost ulterior decorate cu ordinul „Crucea Regina Maria„ şi „Vulturul German„.”
Aviaṭia sanitară după ’44 nu mai era
După ‘43 Virginia Thomas s-a retras şi ea din aviaţie şi, din cele care eram pilote angajate, am rămas numai eu singură şi atunci am fost trimisă pentru un antrenament pe aerodromul Clinceni… Când ne-a surprins 23 august [1944] acolo. Şi după 23 august am fost trimise să evacuăm nişte avioane ale aviaţiei civile la Craiova unde am rămas un timp, apoi am revenit în Bucureşti… Şi din nou am fost chemată pe aerodromul Chitila, din câte-mi amintesc. Acolo se găsea şi o pilotă voluntară Elisa Vâlcu. Aviaţia sanitară după ‘44 nu mai era. […] Avioanele sanitare erau, după avizul corpului tehnic, obosite şi nu mai prezentau garanţie în zbor şi au fost oprite, aşa că s-a format o altă escadrilă: 113 Legătură, care era cu destinaţia de a pleca în Cehoslovacia.
Şi aţi ajuns în Cehoslovacia?
Eu am primit ordinul de concentrare la 1 decembrie 1944. Escadrila urma să plece, dar s-a oprit la Sibiu unde a iernat. Eu nu am plecat cu această escadrilă, care era compusă din un grup de sergenţi termen redus şi de Elisa Vâlcu.
În primăvară, când escadrila de la Sibiu s-a pus în mişcare către Slovacia, am primit şi eu ordinul să plec la Pištian. Şi am ajuns acolo chiar la… în jurul datei de 1 mai. Acolo nu am avut avion pe care să zbor, întrucât colega Maria Nicolae avusese un accident cu el, aşa că am fost trimisă la Trenčin şi la Trenčin am întâlnit Escadrila de Legătură care sosise şi ea acolo. Primele misiuni care le-am făcut au fost misiuni de legătură: transport de corespondenţă, de curieri militari.
Războiul n-a încetat la 9 mai, pentru că Comandamentul Sovietic n-a dat voie să plece nimeni. A mai continuat încă o săptămână pentru că, după cum îmi aduc aminte, la 14 mai a mai fost doborât un avion de-al nostru dar nu în luptă aeriană, ci de la o antiaeriană. Mai erau încă cuiburi de rezistenţă germană pe front. Escadrila 113 Legătură la sfârşitul lunii mai s-a întors în ţară, eu însă am mai fost reţinută de Grupul 2 Observaţie, comandat de locotenent comandor Fulea, tot pentru nişte misiuni de legătură: trebuia să duc ordine urgente pe la toate unităţile terestre răspândite pe solul Slovaciei. Aşa că aveam zboruri foarte multe spre Brno, spre Zlate Moravce, Nemeski Brod. Tot aşa trebuia să aterizez pe nişte terenuri foarte accidentate. La un moment dat a trebuit să duc un ordin militar într-un tub metalic la un comandament care era aşezat pe un deal, încât a trebuit să aterizez pe panta acestui deal, însă avioanele astea se pretau foarte bine la astfel de situaţii.”
Am asistat la multe evenimente
„Până la înfiinţarea aerobazei de la Chitila-Giuleşti, am stat pe aeroportul Băneasa, la Serviciul trafic şi fiind acolo în perioada asta, am asistat la multe evenimente, între care plecarea Anei Pauker la Paris la congresul F.I.F., Federaţia Internaţională a Femeilor, şi pilotul avionului era Bâzu Cantacuzino. Înainte de plecare, Ana Pauker a intrat în biroul comandantului, unde era chemată la telefon. Fiind acolo, am auzit că vorbea cu ministrul Tătărescu care probabil o rugase ceva, pentru că ea i-a replicat: „Îţi fac asta Tătărescu, îţi fac asta!„, iar ea apoi l-a întrebat la rândul ei pe Tătărescu ce a vorbit cu domnul Ethridge, venise în timpul acela, primise vizita unui diplomat englez. După care s-au îmbarcat în avion, erau mai multe doamne din societatea asta românească de atunci, între care şi o doctoriţă foarte cunoscută în epoca aceea, Medeea Niculescu. Au luat cu ele şi o femeie din popor pe care au îmbrăcat-o, i-au dat nişte bocanci din aceia luaţi de la sindicat, bineînţeles personalul de la trafic râdea şi glumea pe socoteala acestei femei şi-i spunea: „Ei, ţaţo, te duci să vezi Parisul?„ La întoarcere, Medeea Niculescu a rămas acolo.
Altă dată a sosit o delegaţie cu prinţul Bernadotte care, după ce făcuse escală la Băneasa, urma să zboare mai departe în Palestina, adică înainte de a se înfiinţa statul Israel, pentru că vroia să pacifice regiunea. Acolo erau două organizaţii din astea teroriste: Stern şi Irgun Zvai Leumi, ceva. Şi pe urmă am aflat că prinţul Bernadotte a fost asasinat de cineva dinăuntrul organizaţiei.”
Audio: Mariana Drăgescu
