Bucureşti, România – Cu bulevardele sale largi, străjuite de copaci, şi clădiri în stil Belle Époque, acest oraş era cunoscut cândva drept Micul Paris. Dar astăzi, capitala României aminteşte mai mult de Revoluţia Franceză, fiind zguduită de un regim legal al terorii.
În noiembrie, liderul Partidului Naţional Liberal de centru-dreapta, Klaus Iohannis, a fost ales preşedinte pe baza unui program populist, anti-corupţie, urmându-i lui Traian Băsescu de la mai conservatorul Partid Democrat Liberal.
Abia în ultima vreme şi-a pus Băsescu puternicul sprijin în spatele unei îndelungate campanii anticorupţie ce părea relativ lipsită de colţi. Pentru Băsescu a fost o tactică politică utilă pentru a-şi ataca adversarii, precum şi o modalitate de a-i împăca pe criticii americani şi europeni ai guvernării din România. Însă manevra lui a fost tardivă.
Cu victoria lui Iohannis, campania anticorupţie a intrat într-o fază de accelerare maximă. Deşi autoritatea executivă îi revine premierului, Victor Ponta, şeful Partidului Social Democrat, preşedinţia poate fi totuşi un influent amvon al intimidării.
Justiţia fiindu-le refuzată vreme de decenii, întâi de către dictatori, apoi de către democraţi incapabili, românii au susţinut cu entuziasm cauza anticorupţie. După ce o amplă campanie judiciară începută sub Băsescu a prins anul trecut în plasă peste 1.000 de condamnări de politicieni şi afacerişti, ea a devenit o chestiune crucială în campania electorală.
Un populism grosolan domină prezentul. Posturile de televiziune difuzează necontenit fiecare arestare a infractorilor. Cu tribunalele condamnând la o rată de peste 90%, nenumăraţi politicieni din toate marile partide au fost umpluţi de ruşine.
Ţara rămâne fără locuri în închisori. Condamnate de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului, închisorile din Bucureşti sunt supraaglomerate dincolo de orice speranţă; ministrul justiţiei a anunţat recent că solicită fonduri europene pentru construirea câtorva noi închisori. Prea puţin altceva pare că se mai construieşte în aceste zile. Afaceriştii cu care am discutat au început să se uite cu precauţie la parteneriatele public-privat, deoarece ei văd asemenea aranjamente ca fiind prea uşor de interpretat drept acte de corupţie.
În fapt, mituirea este ceva endemic în viaţa românească: politica nu face decât să oglindească normele sociale. Toţi cei care sunt implicaţi în politică şi afaceri sunt consideraţi vinovaţi de ceva. Cei mai mulţi români recunosc că nu le prea pasă de lipsurile procedurilor legale, fie că este vorba de probe incredibil de „subţiri”, fie de procurori care îi instruiesc pe judecători cum să dea verdicte.
Ascensiunea statului procurorilor îi ameninţă până şi pe ei înşişi. În noiembrie, un fost procuror de vârf, Alina Bica, numită de Ponta la conducerea direcţiei guvernamentale pentru investigarea crimei organizate, a fost ea însăşi arestată, sub acuzaţia că a primit mite când se afla în funcţie. Ea participase anterior la elaborarea codului penal al României cu privire la standardele guvernamentale. În cuvintele lui Băsescu, „Nimeni nu e mai presus de lege”.
Este ceva obişnuit ca suspecţii să fie presaţi să dea nume în schimbul unei posibile indulgenţe. Ţine de asemenea de rutină ca membrii de familie să fie arestaţi, ca mijloc suplimentar de presiune pentru procurori. O măsură în mod special orwelliană este utilizarea „arestărilor preventive” pentru a-i închide pe unii suspecţi de rang înalt, acuzaţi de infracţiuni „cu guler alb”, pe motiv că i-ar opri să comită pe viitor alte infracţiuni similare.
În ciuda dezminţirilor oficiale, toată lumea ştie că tribunalele nu sunt atât de independente din punct de vedere politic pe cât ar fi trebuit să fie. Un număr dintre cei arestaţi, mi s-a spus, au legături cu interesele financiare ruseşti – ceea ce îi face uşor de prezentat drept servind interesele unei puteri străine pe care mulţi români o privesc ca pe o ameninţare.
Înainte de alegerea sa în 2012, Ponta compara Direcţia Naţională Anticorupţie (DNA) cu o versiune modernă a temutei poliţii secrete a dictatorului comunist Nicolae Ceauşescu. Însă cum opinia publică s-a întors în favoarea DNA, şi premierul şi-a schimbat melodia.
Un politician pro-piaţă, Ponta acţionează acum ca susţinător al campaniei anticorupţie – considerând-o o unealtă la îndemână pentru atacarea duşmanilor lui din presă, în special a proprietarilor de ziare critice la adresa lui. La scurt timp după ce Ponta a avut un conflict cu Adrian Sârbu, patron al Mediafax Group, care deţine cel mai important ziar de afaceri din România, Sârbu a fost arestat pentru evaziune fiscală, spălare de bani şi delapidare. El a negat acuzaţiile.
Judecarea lui Dan Adamescu, proprietar al ziarului independent România Liberă, este şi ea îngrijorătoare. Ponta l-a acuzat pe Adamescu de delapidare de la propria lui firmă de asigurări pentru a finanţa campania de realegere a lui Băsescu. Adamescu a fost găsit vinovat şi a primit o condamnare la peste patru ani de închisoare.
Aparentele motivaţii politice din spatele cazurilor Sârbu şi Adamescu demonstrează cum un efort de a se reduce legăturile dintre bani şi politică a servit în schimb la intensificarea reglărilor de conturi şi a exceselor judiciare.
O altă consecinţă neintenţionată a campaniei anticorupţie este aceea că ea a alimentat sentimentele anti-americane. Deoarece Departamentul de Stat şi-a exprimat temerea că o Românie coruptă ar putea deveni următoarea Ucraină, cum ura poporului faţă de o oligarhie coruptă poate duce la dezordine, unii români privesc acum mulţimea de condamnări pripite drept o tentativă prost gândită de a impresiona America.
Uniunea Europeană monitorizează nivelul corupţiei în România încă din 2007, când ţara a aderat la UE. Deşi Bruxelles-ul nu a ameninţat vreodată cu blocarea fondurilor, exista la Bucureşti o nelinişte cu privire la faptul că lipsa adoptării reformelor ar putea duce la suspendarea drepturilor de vot ale României.
Ca arbitri ai bunei guvernări, nici SUA, nici Uniunea Europeană, nu ar trebui să rămână tăcute în privinţa abuzului de putere judiciară al guvernului României. Fireşte, o Românie mai puţin coruptă ar fi un mai bun membru al UE şi un aliat mai de încredere în cadrul NATO, însă ar fi o greşeală să acceptăm simpla cantitate a justiţiei, mai degrabă decât calitatea ei, drept o unitate sigură de măsură a succesului.
Campania anticorupţie a României s-a transformat rapid în metastaza unei cruciade ne-liberale. Şi apetitul insaţiabil al publicului pentru justiţie nu face decât să exacerbeze pericolul la adresa viitorului democratic al ţării.
Guvernele american şi europene ar trebui să-i felicite pe români pentru nou descoperita lor hotărâre de a anihila corupţia, însă acum ar trebui să încurajeze o schimbare în abordarea guvernului. Dezvoltarea democratică a României ar fi mai bine servită printr-un proces public în care relele trecutului ar fi recunoscute, documentate, iar apoi iertate.
Numai un proces cuprinzător care recompensează dezvăluirile prin amnistie le va permite românilor să înceteze a se mai uita peste umăr, şi la figurat, şi la propriu. Cu toată atenţia presei internaţionale pe ea, o comisie a adevărului ar constitui o declaraţie puternică în sensul că o Românie democrată va pedepsi aspru viitoarele ilegalităţi – însă într-o manieră transparentă, apolitică şi judicioasă.
Articol de Patrick Basham (director al grupului de reflecţie Democracy Institute, cu sedii la Washington şi Londra)
Traducere: Andrei Suba
