S-a născut la Sighetu Marmaṭiei la 28 mai 1920. Mama era evreică din Austria, iar tatăl era sibian. I-au dat numele Therezia, dar când a devenit adult ṣi apoi, în 1947, s-a căsătorit, a devenit Mariana Răcuciu. Înainte de începerea războiului absolvise la clasa de pian Conservatorul de Muzică ṣi Dicṭiune înfiinṭat în 1935 la Sighet de societatea culturală Astra. La începutul lui 1944, în timpul stăpânirii horthyste în nord-vestului Transilvaniei, a fost deportată la Auschwitz. După război s-a întors în oraṣul natal, împreună cu puṭinii supravieṭuitori ai lagărelor din Polonia ṣi Germania. A lucrat la o bancă până la vârsta de pensionare. Mărturia sa, înregistrată în 1997 la Sighet, este presărată cu „pete albe”, cu lucruri pe care a vrut să le uite… Rămâne oricum zguduitoare, ca atâtea altele pe această temă.
Interviu realizat de Silvia Iliescu.
Noi n-am fost lămuriṭi că… unde ne duce!
„Tatăl meu a murit încă de când eram eu la vârsta de 5 ani, aici, la Sighet e înmormântat. A fost funcţionar la Prefectură. Şi mama mea, născută vieneză, a rămas aicea cu doi copii, cu frate-meu şi cu mine, aşa încât noi n-am fost crescuţi aşa, religioşi, eu nu ştiam să fac diferenţa că [sunt] evrei sau nu evrei! […] Liceul am făcut până în ‘38, în clasa a VIII-a, aici, la Sighet, la „Domniţa Ileana„ – e acuma Şcoala sportivă.
Şi frate-meu e avocat; el atunci a fost dus în detaşament de muncă, deci numai eu am rămas cu mama aicea. Şi ne-au dus de-aicea pe urmă la Auschwitz…
V-au dus înainte în ghetou?
Aici, în ghetou, da, la Sighet. […] Dar noi n-am fost lămuriţi că… unde ne duce sau de ce ne duce, noi am crezut că ne duce la muncă, fără să ştim despre ce-i vorba, acolo, la nemţi.
Când aţi fost luate?
În ‘44. Da, ‘44, mai, în 18 mai. Ne-a dus la ghetou. […] Nici nu ştiu, poate mai repede ne-a dus în ghetou, cu vreo săptămână sau zece zile. Deportaţi am fost în 18 mai, la Auschwitz. Nu-mi aduc precis aminte cât am stat în ghetou, dar în tot cazul, o săptămână sau două, nici nu mai ştiu!
Aţi putut lua ceva lucruri?
Apăi, numai de dormit, aşternuturi de dormit ṣi haine pe noi, atâta am dus la ghetou. […] Vă spun foarte sincer, parcă este aşa, un văl peste capul meu! Să ştiţi că nu-mi aduc precis aminte… […] Întâi ne-a dus într-o biserică. Da, undeva era o biserică şi acolo ne-a adunat. De acolo ne-a dus pe toată lumea după aia în coloană, la gară. […] Şi ne-a pus în vagoane de marfă, de vite, de-astea… vagoane închise cu lacăt, cu tot, acolo ne-a pus! Pe toţi… ṣi acolo n-am ştiut nimic de Auschwitz, nici n-am auzit de aşa ceva! Nu ştiam…
Ştiaṭi doar că vă duce undeva, la muncă…
…la muncă. Şi n-am avut cu mine nimica, nu era voie decât strictul necesar. Au spus că e voie să ducem – ce ştiu eu?! – haină sau ceva… altceva nimic!
Aţi fost brutalizaţi în tren?
Nu, numai [că] nu era voie să ieşim din vagoane. Nu era voie… Acolo îţi făceai toate necesităţile… nici de mâncare nu-ţi dădea, numai ce duceai tu cu tine. Şi-apoi de-acolo nu mai ştiu în cât timp am ajuns la Auschwitz, asta nu vă pot spune exact.”
Menghele… s-a uitat o clipă la mine
„La gară, la Auschwitz… acolo ştiu – îmi aduc perfect aminte! – că l-am văzut pe Menghele, era un ofiţer SS-ist înalt şi eram aşa, în grupuri cum ne ducea, în coloane, eu vorbeam bine nemţeşte şi îi spuneam în nemţească că „asta-i mama mea!„… ṣi atunci s-a uitat aşa, o clipă, la mine…
S-a uitat o clipă la ea şi o clipă la mine şi după aia zice – în nemţeşte zice – „Cei mai în vîrstă se duc cu maşina, voi veniţi pe jos!„, adică noi n-am ştiut că vom fi despărţiţi. […] Cine a ştiut unde ne duce?! Şi de atunci n-am mai văzut-o pe mama!…
Dumneavoastră mai cunoşteaţi pe cineva dintre tinerii cu care aţi mers?
Nu… aşa, poate erau mulţi sigheteni, dar cine se ocupa unul de celălalt?! Fiecare cu necazul lui! Că erai acolo aşa strâmtorat!… […] Au venit ăştia, foştii prizonieri ṣi a trebuit să lăsăm totul în tren şi haine şi îmbrăcăminte şi ne-am dus, că am crezut că cine ştie unde ne duce. […] Şi pe noi ne-au dus atunci într-un loc din lagăr cu barăci făcute, aşa, ṣi pe ceilalţi, după aia, ulterior am aflat că i-au dus în crematoriu; eu n-am văzut crematoriul, numai ceilalţi deţinuţi, foṣtii deţinuţi care erau acolo, erau mulţi polonezi care erau înainte, aduşi mai demult. Şi i-au dus acolo, unde ard flăcările, acolo…
Şi acolo, la Auschwitz, ne-au pus în barăci pe noi, erau barăci aşa, cu paturi suprapuse, etajate. Întâi ne-a dus desigur şi ne-au dezinfectat, ne-au tuns şi ne-au dezbrăcat, ne-au dat haine de-ale lor, n-am avut nimic ale noastre. În fiecare zi ne-am dus afară, la apel. Şi ne încolonau acolo şi veneau SS-iştii, numărau dacă suntem toţi.”
Am la mine 200 de tineri!
„După ce am fost puşi în barăci, atunci au venit cu selecţiunea, ne-au scos afară: „De atâţia avem nevoie, restul nu…„ Şi atunci ne-au dus în altă baracă ṣi norocul nostru a fost că a fost o supraveghetoare – cehoslovacă, poloneză, nu mai ştiu precis – foarte drăguţă, foarte cumsecade, adică drăguţă faţă de noi – da’ şi ea, săraca, a suferit ca şi noi! -, numai că atunci când a venit încă o comandă de selecţie de la SS-işti, a venit şi a spus la SS-istă, zice: „Am la mine 200 de tineri!„ […] Dacă ea nu spunea [asta], ne ducea împreună cu cele care erau mai slăbite şi poate că ne muta şi pe noi la crematoriu!.. Am fost scoase afară şi atunci ne-a pus şi pe noi la selecţiune, adică s-au uitat la fiecare grup cum erau. Dezbrăcate trebuia să mergem, să vadă dacă suntem apte…
Şi-atunci, de-acolo, din Auschwitz, ne-a dus în lagăre de muncă. Noi am fost în grupa aia, la aşa-zis Eidelstedt, localitate nu departe de Auschwitz, lângă Hamburg în tot cazul, nu mai ştiu precis. Şi acolo am fost, acolo am lucrat…[…] Şi ne-au dus la dărămături de case care trebuiau atunci să fie curăţate. […]
Care era programul zilnic?
Dimineaţă, la 6, aşa-zis zell apel, ne lua la numărătoare şi dacă careva lipsea, atunci imediat suna sirena. Şi era una frumoasă, mi-aduc aminte, care a fugit, nu ştiu cum, prin ce modalitate… ṣi atunci SS-iştii, cu câinii, cu sirene imediat au fugit ca să[-i] caute urma. Nu ştiu dacă au găsit-o sau n-au găsit-o, dar şi chestii de-astea erau… care putea, o lua la fugă! Prin cine, prin ce, nu pot să vă spun… […] După apel ne ducea la muncă.
Nu vă dădeau ceva de mâncare?
Da… o felie-două de pâine şi ceva margarină şi un ceai. Şi apoi ne ducea… era iarnă […] atuncea era noroi şi cu bocanci – nu bocanci, ci de-astea, de lemn… saboṭi olandezi, într-ăia mergeam ṣi îmbrăcate cu haine de-alea, vărgate. […]
O asistenţă medicală minimă aveaţi?
Era infirmerie… Era, care ajungea acolo, [că] nu toţi veneau înapoi la muncă, era mai bine să nu te duci! Şi după aia am auzit câte au făcut medicii de-acolo, cu copii şi cu nu ştiu ce, experienţe… asta numai din auzite ştiu! Şi fiecare căuta, oricât de bolnav să fie, mai bine să nu ajungă la infirmerie şi să meargă la muncă, că era mai sigur! […]
Eraţi bătute?
Nu, n-au fost mulţi care au fost şi bătuţi…”
Englezii ṣi americanii ṣtiau unde-s lagărele noastre
„Erau raiduri englezeşti de avioane, foarte multe. Atunci ne duceau în buncăre acolo şi stăteam nopţi întregi şi dimineaţa mergeam la lucru. Şi ne-au dus, nu cumva să ne bombardeze şi interesant că totuşi englezii şi americanii – ce ştiu eu ce avioane au fost?! – în tot cazul, ştiau unde-s lagărele noastre, că acolo nu bombardau! Treceau cu zecile… ṣi ştiu că noi eram odată cazaţi acolo, lângă gară, şi nu s-a întâmplat nimic. După aia, ne-au luat în altă localitate, ne-au adus seara cu grupul şi după ce-am plecat, atunci au bombardat şi gara. Deci noi de-aicea ştiam că ei au cunoştinţe unde suntem ṣi acolo n-au bombardat. Numai după ce am plecat…
Şi se întâmpla că mergeam la lucru şi eram sub supravegherea unor soldaţi SS-işti – dar întâi Wehrmacht-ul, să ştiţi că Wehrmacht-ul ne-a păzit şi pe urmă au fost SS-işti, mai târziu. Wehrmacht-ii erau mai blânzi cu noi… […] Era unul mai bătrân care ne ducea şi ne-a arătat şi fotografii despre familia lui şi cu copiii… [era] ṣi el era necăjit că trebuie să fie acolo, că el trebuia să aibă grijă de noi. Şi când ne-am dus odată printr-o pădure ca să lucrăm, nici el n-a ştiut şi nici ceilalţi păzitori, că acolo era un depozit de armament în pădurea respectivă. Şi acolo ne-au dus când au venit avioanele şi au bombardat-o, pădurea respectivă. Şi ştiu că una din grupa mea – eu nu ştiu, nu cunoşteam noi aşa bine unul pe altul – zicea că: „Hai cu mine, mai încolo, hai să mergem să ne ascundem!„ Zic: „Nu mă duc nicăieri, stau aicea!„ De-aia spun: care-i destinul, care ţi-e soarta! Şi eu, cum stăteam acolo, deodată am văzut o lumină puternică, o bubuitură mare şi o groapă mare, după ce s-a dus [femeia] aia… […] Şi eu nu aveam nimica! Si cealaltă, care m-a chemat ca să mă duc cu ea acolo, aia a murit. Deci, asta ţi-i soarta…”
La Bergen Belsen am văzut aşa înalte grămezi de morţi!
„Atunci am fost duşi, înainte de terminarea războiului, la Bergen Belsen şi acolo am fost eliberaţi. Şi la Bergen Belsen acolo ne-a dus iar cu vagoane, cu trenul. […] Şi aia îmi amintesc: la 1 mai [1945] – de asta ştiu precis, că atuncea am căzut eu bolnavă de tifos exantematic – au venit americanii de ne-au eliberat. Şi ne-au dus în spitale, ne-au făcut acolo sala mare, unde eram toţi puşi în paturi ṣi ne-au dat injecţii, ne-au tratat ei acolo. Şi după aia, care a murit a murit, care a avut viaţă… s-a reîntors.
Vă mai amintiṭi momentul eliberării?
Numai am auzit tancuri, venind tancuri. Am fost în bărăci, acolo unde ne-a dus şi numai într-o dimineaţă am auzit tancuri venind ṣi nu ştiu care a strigat că vin americanii.
Dar SS-iştii n-au fugit înainte?
Câţiva or fi fugit, dar câţiva au şi rămas, pe care americanii i-au şi luat. Eu am văzut pe un american, de exemplu, a luat un neamţ şi l-a pus… a fugit încoace-încolo, până la extenuare. […] Au fost fetele care au mai prins câte o nemţoaică, SS-istă şi au fugit şi i-au scos şi cizmele şi toate!… Asta, ce-mi aduc aminte, care erau ca atare. […] Fetele care ne-am eliberat… sigur că erau magazinele pline de alimente, de conserve ṣi toate şi săracele n-au mai ştiut cum să se îndoape ṣi au murit foarte multe de dizenterie. […]
Dar acolo, la Bergen Belsen, ce-am văzut – aia mi-a rămas o oroare aşa, întipărită – aşa înalte grămezi de morţi! În păduri… schelete, ce să vă spun?!… nişte mumii: bărbaţi, femei, toate… acolo, cărate şi grămadă, într-o pădurice de… ṣi, mă rog, acolo erau nişte copaci. Asta am văzut eu!”
Acasă n-am mai găsit nimica
„[Acasă] n-am venit decât în ‘45, octomvrie, pentru că n-am avut cu ce veni, n-au fost grupuri. Trebuiau să se facă grupuri cu care să venim, că altfel nu ne dădea voie, nu puteam să venim. […] Şi atunci era un transport unde ne-a adus acasă ṣi era cât pe-aci să ne ducă ruşii încolo, pentru că era ataşat de vagonul nostru un vagon cu soldaţi unguri care erau voluntari ṣi care s-au dus în Germania. Şi ăştia, când ne-au văzut pe noi, că noi eram aşa-zişi häftling [prizonier], au zis: „A, ce bine că ne duce acasă!„ Până la urmă, nu acasă, ci pe noi au vrut să ne ducă cu ei, în Ungaria!… adică ataşat de vagonul lor. Nu ştiu care era acolo, care ne conducea, la transport, s-a dus acolo, în gară şi a explicat: „Măi, oameni buni, ăştia sunt prizonieri care se duc acasă. Ăia-s militari maghiari, s-au dus voluntari la nemţi!…„, aşa că am scăpat. Şi-aşa am scăpat de am putut veni acasă… […] La întoarcere erau şi sigheteni mulţi ṣi era un grup care mergeau… fiecare în altă parte, da’ ne-au dus până acasă, parcă până la Satu Mare am venit… Fratele meu era deja acasă şi a aflat că venim şi el a venit în calea mea ṣi m-a adus. […]
Spuneţi-mi, cum a fost când v-aţi întors? Cum aţi luat viaţa normală de la început?
Păi… am intrat în servici, la bancă… la Banca Comercială, aici, la Sighet, ca funcţionară.
V-aţi întors în casa părintească…
Da, dar n-am mai găsit nimica!
Şi unde aţi locuit?
Păi, fratele meu era la Sighet aici, deja, pe când am venit eu înapoi. […] Şi după aia, aici am făcut cunoştinţă cu fratele cumnatei şi ne-am căsătorit în ‘47, el era ofiţer. Şi am făcut cunoştinţă şi ne-am îndrăgostit unul de altul…
Şi dumneavoastră aţi mai continuat pe urmă studiile?
Muzica, da… ṣi am revenit aici, la şcoala de muzică ṣi am devenit directoarea Şcolii de muzică, aicea, la Sighet. A fost Conservator aicea, înainte. Aicea am terminat…
Ce specialitate?
Pian… Aici a fost unul, Stan Dumitru, care a fost la Lugoj. El a făcut aicea totul şi după aia s-a dus la Lugoj. Astra se numea Conservatorul ṣi erau toate specialităţile. [Am făcut asta] înainte de deportare. După aia, când am venit înapoi, am continuat…”
