Personalitate puternică, autoritară, devotată comunismului ṣi Uniunii Sovietice până la a-ṣi lăsa copiii într-o casă a Cominternului, Hanna Robinsohn, fiica hahamului Herṣcu Robinsohn s-a născut la Codăeṣti, Vaslui, în 28 decembrie 1893. A fost croitoreasă, învăṭătoare, a absolvit facultăṭile de Medicină din Moscova ṣi Geneva. Ilegalistă, agent sovietic, instructor la Comintern, arestată de mai multe ori pentru activităṭi comuniste, Ana Pauker a primit după război mai multe funcṭii de răspundere în noua Românie: vicepremier, ministru de Externe, membru al Comitetului central al PCR, membru al Biroului Politic al CC PCR. În 1952 a pierdut lupta pentru dominaṭie în partid câṣtigată de Gheorghiu Dej ṣi grupul comuniṣtilor autohtoni: a fost acuzată de “deviere de dreapta” de la doctrina marxist-leninistă. Mai mult, după moartea lui Stalin înlăturarea ei a fost folosită ca exemplu de “destalinizare” a României, după modelul trasat de Hruṣciov în celebrul Raport la Congresul al XX-lea al PCUS.
Arhiva de istorie orală păstrează un portret al Anei Pauker făcut de Tania ṣi Gheorghe Brătescu. Sunt câteva interviuri realizate în 1994 de fostul director al SRR Eugen Preda ṣi realizatorul Mariana Conovici, în care fiica ṣi ginerele Anei Pauker vorbesc mai mult despre latura sa umană: Ana Pauker privită din perspectiva familiei sale. În această selecṭie povestirea aparṭine doctorului Brătescu. Acolo unde intervine soṭia sa, Tania, este precizat în text.
Au luat repede legătura cu partidul
„În privinṭa legăturilor Ana cu Marcel Pauker sunt câteva lucruri de spus. Ana, în general, nu vorbea despre momentul când l-a cunoscut pe Marcel Pauker, despre relaṭiile lor în acea perioadă. Ce ṣtim – ṣi lucrul acesta apare contradictoriu în diferite surse – este că, cel puṭin în timpul ṣederii ei în Elveṭia în 1921, a fost împreună cu Marcel Pauker, deoarece din perioada aceasta ei au ajuns să se căsătorească – căsătoria a avut loc la Viena – cu puṭin înainte să se nască primul lor copil, o fată numită Tanio […], o fată care a murit înainte de un an […], în 1922. Este probabil că ei s-au cunoscut chiar înainte de 1919, înainte de plecarea în Elveṭia. Dupa asta, la întoarcerea ei în Bucureṣti în 1921, au stat împreună, el nu a mai stat la părinṭii lui, la Simon Pauker, ziarist ṣi ea la tatal ei, Haim [Herṣcu] Rabinsohn, haham.
Deci începe o perioadă foarte agitată, când ea a lucrat mai ales pe linia sindicatelor, el pe linia organizatorică. A intervenit ilegalizarea partidului ṣi tot mai des Marcel Pauker lucra în străinătate. Ei se întâlneau, s-au născut atunci cei doi copii care trăiesc ṣi astăzi [în 1994], Vlad Pauker, actualmente trăieṣte în Franṭa, inginer, […] ṣi Tatiana, Tania; Vlad născut la Viena, Tania născută la Moscova în 1928. Cei doi copii au locuit într-o casă de copii a Cominternului, până la venirea mamei în 1941 la Moscova ṣi pe urmă au fost împreună cu ea. Vlad a intrat în Divizia „Tudor Vladimirescu„ ṣi Tania a venit cu mama ei în România; pentru prima dată Tania a păṣit în România în 16 septembrie 1944 […], cu un avion sovietic, au coborât pe aeroportul militar sovietic. Fără îndoială, ea a venit [atunci] cu misiune din partea a ceeea ce mai rămăsese de pe urma Cominternului a cărui dizolvare o semnase ṣi ea anterior. Au stat mai întâi într-o casă conspirativă. […] Au luat repede legătura cu partidul, cu conducerea partidului…”
Venind cu însărcinare din partea Moscovei…
„Acest lucru îl ṣtiu de la ea personal: a avut o convorbire cu Gheorghiu Dej, în care Gheorghiu i-a aratat că partidul a hotarât ca el să preia conducerea organizaţiei, ea însă venind cu însărcinare din partea, să zicem, Moscovei, ca ea să conducă partidul. Înainte de plecare a stat de vorbă cu Dimitrov – asta ṣtiu iarăṣi de la ea. La obiecṭiile ei că nu este cea mai indicată persoană să preia conducerea partidului, Dimitrov i-a spus că conducerea fostului Comintern nu ṣtie ce s-a petrecut în România în timpul războiului ṣi deci nu cunoaṣte care este situaṭia cu cei care se află în conducerea provizorie ṣi este nevoie ca neapărat, cel puṭin deocamdată, ea să preia această funcṭie. […] Deci au avut această discuṭie, nu se poate spune în contradictoriu, dar Gheorghiu Dej i-a semnalat situaṭia lui, ea i-a semnalat situaṭia ei.
Important mai este faptul că peste câtva timp – n-aṣ putea să precizez când a fost lucrul asta, dar în orice caz în faza de dinainte, de pregatire a Conferinṭei Naṭionale a PCR, conferinṭă care a avut loc în toamna lui 1945 – înainte de a începe pregătirile, ea a fost la Moscova – asta este iarăṣi o chestiune pe care ne-a povestit-o ea – a mers la Moscova unde a întâlnit pe Molotov care se ocupa de problemele externe pe linie de partid. Ea i-a spus lui Molotov că partidul român se găseṣte deci înaintea alegerii conducerii sale ṣi pentru patru motive ea consideră că nu poate să fie secretara generală a partidului: în primul rând, că nu este muncitoare – ea nu se considera muncitoare ṣi nu făcuse stagiul de activitate muncitorescă ṣi aveau de-a face cu un partid muncitoresc; în al doilea rând, că este femeie ṣi într-o ṭară ca România, o ṭară agrară, în care emanciparea femeii este de-abia la începuturi, ca un asemenea partid să fie condus de o femeie ar fi iarăṣi un lucru nepotrivit; în al treilea rând, ṭinând de chestia cu muncitorimea… ea este o intelectuală ca preocupări ṣi iarăṣi n-ar fi lucrul cel mai nimerit; în sfârṣit, nu a fost în timpul războiului în ṭară, vine de la Moscova ṣi ar fi interpretat negativ faptul că este preluat secretariatul general al partidului de un om trimis al Moscovei.
La declaraṭiile ei, Molotov nu a făcut obiecṭii, ci a exclamat: „Umniṭa, umniṭa! Eṣti o femeie inteligentă!..„ Din tonul cu care povestea ea – asta este o impresie personală – cred că ea a fost uṣor dezamagită de faptul că Molotov a fost atât de repede de acord cu ea în această privinṭă. […]
În toamna lui ‘47, în noiembrie, […] Ana a intrat în guvern ca ministru de Externe. […] Ana, comentând lucrurile astea mult mai târziu… pentru că în perioada respectivă nici copiii nici eu n-am ṣtiut nimic, eu nu intrasem în familie, cum se spune, dar nu le-a povestit nimic despre toată treaba asta, cum nu povestea nimic despre problemele interne, framântările ṣi aṣa mai departe… mult mai târziu, deci peste vreo zece ani, Ana a considerat că a avut de-a face cu o manevră de-a lui Stalin, o manevră tipică, stalinistă: că oriunde există o conducere de partid, în această conducere să existe tensiune, dacă nu chiar dezbinare!”
Un lucru despre care nu se vorbeṣte, în general…
„În iunie 1950, venind în concediu în U.R.S.S. ṣi mergând la Soci cu Tania, Tania a observat ca are o formaṭie suspectă la unul din sâni, mergând la plajă. Ea spus că nu ṣtie ce este, Tania a insistat ṣi au consultat un medic care imediat a dispus trimiterea ei la Moscova, întrucât era clar că era vorba de o tumoare mamară. S-a făcut operaṭia la spitalul Kremlinului ṣi s-a pus diagnostic de cancer mamar. A rămas în îngrijire acolo, a făcut tratament cu citostatice. La vreo două luni după asta, am venit ṣi noi acolo, se născuse fiica noastră mai mare, am venit împreună, ca să zic aṣa în concediu. […] A urmat un tratament pentru rezolvarea acestei probleme chirurgicale, până la capăt.
De ce spun lucrurile astea, pentru că trebuie ṭinut seama în aprecierea activităṭii Anei Pauker că a intervenit la mijlocul anilor ‘50 o ruptură gravă ṣi tot ce s-a întâmplat după asta, ea a procedat în condiṭii anormale. […] Am impresia că acel secret desăvârṣit în privinṭa bolii ei are totuṣi un substrat de manevră politică. Cred că încă de atunci se luase hotarârea de către Gheorghiu Dej ṣi cei din preajmă sa, ca să se lămurească lucrurile în privinṭa a ceea ce, eventual, se desemna ca o opoziṭie latentă. Deci pregăteau într-un fel o reglare de conturi cu Ana Pauker, Vasile Luca ṣi Teohari Georgescu, pe care îi simṭeau că sunt apropiaṭi ṣi că se înṭeleg. Această îmbolnăvire a Anei a părut la un moment dat că este în măsură să zădărnicească planurile respective! Odata ce Ana, datorită bolii, ieṣea oarecum din joc sau căpăta o altă înfăṭiṣare faṭă de opinia publică – ca o victimă a bolii – atunci era preferabil, ṣi lucrul acesta s-a făcut cu consecvenṭă, era preferabil, spun, ca să nu se ṣtie de îmbolnăvirea ei. Este părerea mea personală…
Tania Brătescu: Cred ca n-ai dreptate!
…Această chestiune o spun pentru că am participat activ la păstrarea acestui secret, prin aceea că i-am oferit asistenṭă când ar fi trebuit cei de la spitalul Comitetului Central, de la Elias, să-i dea această îngrijire!
Tania Brătescu: Cred că n-ai dreptate, pentru că ṣi când a fost bolnav Gheorghiu ṣi când a fost bolnav Dimitrov ṣi când a fost bolnav oricine, nu se spunea nimic, pentru că [se zicea:] conducerea partidului este perfectă, nici bolnavă, nici proastă, în nici un fel [negativ]…
Eu nu polemizez acum cu soṭia mea… […] În toată perioada, până la demascarea „devierii de dreapta„ [în 1952], ea nu a pomenit acasă […] nimic despre conflictul survenit. […] Se poate spune că am aflat despre „devierea de dreapta„ din prelucrările de la Comitetul Central ṣi mai ales din presă. Pe urmă am asistat la discuṭii în privinṭa asta. Deci, pentru a o caracteriza pe ea în privinṭa stăpânirii de sine ṣi a disciplinei de partid, în nici un fel nu a discutat asemenea probleme până în 1956! Mi-aduc aminte de un singur lucru, caracteristic: înainte ca să se vorbeasca de „deviere„ deschis, deṣi în conducere ṣi în Comitetul Central lucrurile erau dezbătute, odată am vazut-o […] foarte neliniṣtită ṣi imputându-ṣi că a uitat să meargă la Congresul Învăṭătorilor […] unde a vorbit Gheorghiu Dej. Ea nu a fost de faṭă ṣi îi era teamă – declara ea – ca nu cumva să fie considerat un gest de lipsă de bunvoinṭă sau ostilitate faṭă de Gheorghiu. […]
A venit ṣi, cum s-ar spune, dezvăluirea „devierii„. Acasă ea nu discuta despre aceste chestiuni, nu căuta să pună problemele în apărarea ei ṣi în respingerea acuzaţiilor…
Tania Brătescu: Dar e interesant că atunci când m-a condus la Otopeni ca să nasc pe Tudor, la 31 mai ’52, tot timpul povestea din viaṭa ei de luptător revoluṭionar, cum a făcut ṣi ce a făcut ṣi cum a fost ṣi cu închisoarea.”
Atunci ea a fost arestată
„Ce mai este important de ṣtiut este că până la începutul lui 1953 ea a lucrat colaboratoare cu grad de consilier, cred, la Comitetul sau Consiliul de Stat pentru Sfaturile populare – sau nu ṣtiu cum se numea exact – condus de Gheorghe Stoica, era un organism pe lângă Consiliul de Miniṣtri ṣi ea lucra acolo. Acolo a fost vizitată la un moment dat de Petru Groza, care avea sediul tot în aceeaṣi clădire, dar chestia asta s-a întâmplat o singură dată. Pe la mijlocul lui februarie a apărut în Lupta de clasă un articol al lui Leonte Răutu de atac deschis ṣi energic împotriva „agentului imperialist Marcel Pauker„. […] Întorcându-mă într-o zi acasă de la Comitetul Central – stăteam alături de locuinṭa ei care privea către Şoseaua Kiseleff, […] – venind acasă la prânz, mi s-a deschis de către o persoană straină ṣi am fost invitat înăuntru să iau loc… acasă la mine! Asta se întâmpla în 20 februarie 1953. Atunci ea a fost arestată, s-a făcut o percheziṭie foarte minuṭioasă, am aflat de la personalul de la ea că s-a scos ṣi parchetul ca să se vadă dacă este ceva ascuns sub parchet. […]
A intervenit moartea lui Stalin la începutul lui martie. La începutul lui aprilie a început demascarea lui Beria ca agent. În ziua de 20 aprilie, întorcându-mă eu de la Ministerul Sănătăṭii […], venind acasa, Tania îmi spune: „Repede, să mergem la mama!„ „Cum, să mergem la mama?„ am întrebat eu, ṣtiind despre ce este vorba, că s-a terminat cu ea. „Da, mi-a telefonat, se află undeva în cartierul Floreasca, pe strada Şerban Petrescu, numărul cutare ṣi putem să o… ṣi mergem să o vizitam„. […] Am plecat cu Tania ṣi am găsit-o în acel domiciliu obligatoriu în care se afla; avea acolo o femeie de serviciu, bucătăreasa ṣi femeie în casă, un ṣofer… fără îndoială, erau oameni care o supravegheau ṣi ea mergea numai cu ei. Deci dupa moartea lui Stalin ṣi înlăturarea lui Beria s-a întâmplat ceva, că ei i s-a dat drumul la exact două luni de la [intrarea în] detentie. […] A fost deṭinută, interogată numai noaptea… în ultima fază, înainte să i se dea drumul, a fost dusă undeva spre Săftica-Otopeni, pentru „refacere„ṣi pe urmă a fost adusă acolo. Pe mână, pe antebraṭul stâng, pe faṭa anterioară, avea doua cicatrice de arsură. La întrebarea Taniei ce insemneaza ele, „A , nu e nimica, când am făcut focul m-am ars.„ „Unde ai făcut focul?„ „Era o soba de tuci cum se numea, un godin…„, deci lucru care ni s-a părut curios ṣi continuă să ni se pară ṣi astăzi. […]
Tania a văzut în zilele următoare, peste o săptămână, o lună, o hârtie în care a citit ceva de felul asta: „Cât despre acuzaţia că aṣ fi o agentă americană, aceasta este o monstruozitate!„, lucru care într-un fel ne indica pe ce linie mersese ancheta. […]
…Ştiaţi despre toate treburile astea?
Tania Brătescu: Spune de Moghioroş, cum s-a dus la ea, acolo…
După ce s-a instalat pe strada Şerban Petrescu, a venit la ea Moghioroş pe care îl ştia de la procesul ei. De la el a aflat, pe 20 aprilie, 21 aprilie trebuie să fi fost, că a murit Stalin; ea a izbucnit în plâns! Moghioroş i-a spus : „Ană, cum plângi?!… Dacă nu murea el, tu nu erai acum aici!„ – i-a spus Moghioroş această chestie! Deci a intervenit marele viscol de la sfârşitul iernii, din ’54 dacă nu mă înşel; casa ei a rămas fără apă, fără încălzire ṣi atunci s-a mutat la noi, acolo, pe Barbu Delavrancea. De atunci a rămas din februarie-martie 1954 până la decesul ei, la începutul lui iunie 1960, a rămas cu noi. În perioada asta ea a întrebat încontinuu care este în primul rând situaṭia de partid. Moghioş cu care avea legătură, şi alţii, au întrebat-o: „Dar vi s-a anunţat ceva, vreo excludere sau… de ce sunteţi neliniştită?„ „Pentru că nu plătesc cotizaţia!„ „Ăsta nu este un motiv de nelinişte, vom vedea…„
Într-adevăr, a fost numită redactoare la Editura Politică, fără însă să fi călcat vreodată acolo. Ea vroia să lucreze între oameni, aşa cum este mentalitatea mai ales a vechilor socialişti – cum a fost ea şi chiar a comuniştilor – să fie între oameni! Acest lucru nu i s-a permis. I s-a adus acasă materialul, pe urmă trimitea ea şi i se aducea alt material. […] Şi salariul i se aducea tot acasă. A lucrat şi traduceri, mai ales făcea operaţia redacţională pe traduceri deja făcute! A lucrat Marx, i-a făcut mare plăcere când a lucrat Bebel, Femeia şi socialismul. I-a făcut neplăcere când a lucrat pe Roger Garaudy, o chestiune în legătură cu problema agrară. Atunci am auzit-o spunând „Vai, dar ce plicticos este!„ Lucrul ăsta a mers până după Congresul al XX-lea [al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice], era în timpul verii, eram numai eu cu ea în Bucureşti, atunci a fost convocată la nişte interogatorii. Venea şi o lua cu maşina care nu stătea în faţa casei noastre […] şi dusă undeva, unde cel mai activ pentru interogatoriul ăsta era tov. Ion Vinṭe. De faţă se pare că au mai apărut Drăghici, Pîrvulescu, Moghiroş – asta ce-mi spunea mie – pentru că, deja, în acest moment, ea a început să discute cu noi anumite probleme care o apăsau. Vroiau să scoată de le ea o recunoaştere – în urma Congresului al XX lea – că ea fost trimisă aici ca o agentă stalinistă, NKVD-istă, care să execute politica Moscovei. Ea a protestat la lucrul acesta. Au mers două-trei discuţii, după care s-au potolit, n-a mai fost chemată. Dar chestiunea asta a marcat-o foarte puternic pentru că credea că se liniştiseră lucrurile. […]
Un amic al meu, Picky Grozea care lucra la profesorul Lupu […] fusese cu o echipă de volei sau nu ştiu ce în Occident, prin iunie 1956, de unde adusese broşura faimosului raport al lui Hruṣciov la Congresul al XX-lea şi mi-a dat-o, în secret, să citesc. Fără îndoială, i-am dat ei raportul să-l citească, prevenind-o că tovarăṣii sovietici nu-i recunosc autenticitatea. L-a citit. Când mi l-a dat înapoi, eu am întrebat-o: „Credeţi că este autentic?„„În întregime!„ Am rămas uluit pentru că acolo, cum ştiţi, apăreau nişte lucruri monstruoase… „Ştiaţi despre toate treburile astea?„ „Nu ştiam, dar toate sunt plauzibile!„ „A fost posibil aşa ceva?„ La care ea mi-a spus: „A fost posibil…„ Deci, în privinţa asta, ea era perfect conştientă de abuzurile stalinismului pe care le cunoscuse şi în ceea ce priveste pe soţul ei, dar şi-a păstrat încrederea în posibilitatea de redresare a partidului şi… îi arăta foarte multă simpatie lui Hruṣciov părând să confirme părerea ei că impasul stalinist poate fi depăşit şi că în felul ăsta e posibilă o democratizare a partidului! De altfel, apărând ceva de Marx sau despre Marx, ea a exclamat: „În sfârşit, în sfârşit!„ – în momentul acela jura pe Marx, era absolut ostilă lui Stalin şi stalinismului şi cu destule rezerve faţă de Lenin din anumite puncte de vedere… atitudine în care a persistat.”
Audio: Ana Pauker la un miting pentru alegeri de deputaṭi, 3 noiembrie 1950, Arhiva SRR
