Familia de aromâni a lui Bocea a venit împreună cu alṭii în 1933, din Grecia în Cadrilaterul pe atunci aflat în graniṭele României Mari. În 1940 s-au mutat în grupuri compacte în nordul Dobrogei. Bocea s-a căsătorit cu Gheorghe Caraman zis Ghiaṣu ṣi ṣi-au făcut gospodărie mândră în Camena, un sat dintre dealurile molcome din zona Tulcei. Au făcut trei copii ṣi au trăit în tihnă până când au început răzvrătirile împotriva comunismului. Deṣi nu s-a alăturat fugarilor din pădurile dobrogene, Ghiaṣu i-a ajutat pe conducătorii lor, pe fraṭii Nicolae ṣi Dumitru Fudulea, cu alimente ṣi adăpost vremelnic. Atunci a început dezastrul: Ghiaṣu a fost arestat în 1950; Bocea a rămas acasă, împovărată de cote către stat ṣi presiuni de tot felul; în 1959 au fost trimiṣi cu toṭii, pentru trei ani, în Bărăgan, la Fundata, cu domiciliu obligatoriu. La întoarcere n-au mai găsit nimic din ce au avut. Restul vieṭii ṣi l-au petrecut muncind la C.A.P. de unde au fost „pensionaṭi” în anii ’80, primind ca pensie niṣte sume simbolice. Aceasta este istoria a mii ṣi mii de femei din satele României din a doua jumătate a secolului XX.
Vedeam la poartă trei oameni…
„[În 1950] a venit Popa – de drac a venit! -, l-a luat [pe Gheorghe] de-aicea şi l-a dus la şcoală, [l-a arestat].
Dar până să vină atunci Popa, mai fusese Securitatea pe aici?
N-a mai venit, nu venea Securitatea pe aici, n-a venit… a venit o dată şi l-a luat de aicea şi l-a dus la Cantoane, la vale, acolo ṣi-aşa stătea cu puşca să-l împuşte!.. Îl ameninţa că-l împuşcă. „Da’ spune, unde sunt fraţii Fudulea? Unde sunt Fudulele?„ El săracu’ nu ştia! „Unde-s?…„ „Nu ştiu!„ „Spune unde sunt, că te-mpuşcăm„. […]„Mă împuşcaţi, mă împuşcaţi; acuma ce să fac?!„ Şi l-a luat de-aici, l-a dus la şcoală…
Dumneavoastră aţi ştiut ce se întâmplă cu el, unde îl duc?
Nimic, nimic nu ştiam eu… […] Când l-a luat acolo, el spunea că iese până afară, zice: „Ies afară…„, el, săracu’ s-a dus la o verişoară a lui şi a stat ascuns acolo, în grajd, sub paie. […] Şi după trei zile a ieşit el de la grajd, de acolo, a ieşit la un nepot. […] Securitatea venea mereu pe aicea, dar noi [ziceam]: „Nu ştiu [unde e]!„A venit băiatul, i-a luat nişte pâine de-aicea şi i-a dus acolo. „M-am ascuns, zice, dar acuma mă duc şi mă predau…„ şi s-a dus, s-a predat. […] Acasă, eu cu trei copii, baba [soacra] bolnavă; aveam oi, aveam 60 de oi, aveam cai. „Du-te unde te-a luat, să te duci!„, eu îi spuneam. „De ce ai plecat?„ „Mă împuşca! Pe loc mă împuşca…„ [Eu] nici nu ştiam pentru ce… „Uite, fiindcă eram cu Fudulele„, zice, „le-am dat pâine la Fudulea şi de-asta.„ […] Îi cunoştea, [erau] oameni de-aicea.
Dar au venit şi la dumneavoastră acasă?
Au venit, au venit…
Fraţii Fudulea sau alţi fugari?
Ei, ei, fraţii Fudulea. […]
Când veneau, noaptea?
Noaptea, noaptea… eu torceam cu furca. Torceam cu furca şi cât am ieşit afară, vedeam la poartă trei oameni ṣi i-am spus: „Măi, Gheorghe, are trei oameni la poartă, ce oameni sunt?„ „A! lasă-i, nu-i nimica…„ ṣi ei au venit în casă. După mine au venit, a venit în casă la noi. Eu nu ştiam [cine sunt], oameni, musafiri. Am făcut mâncare, le-am dat, am făcut mămăligă, ei spuneau: „Tanti, fă o mămăligă„. Am făcut mămăliga, am scos lapte de-ăla, lapte gros, am pus acolo o cană, le-am prăjit [ceva], le-am dat şi nu ştiu cum am făcut de mi-am făcut un de-ăsta, [un semn negru] de fum ṣi unul îi spunea: „Soţia ta nu era de fum mânjită aicea?„…
Şi [pe Gheorghe] l-a luat, l-a dus la Tulcea, l-a luat de-acolo de la Tulcea la Constanţa, i-a prins şi pe ei atuncea… Şi spunea [anchetatorul]: „Au venit la tine acasă…„ „N-au venit!„ „Cum n-au venit, mă? Nu era nevasta ta de funingine murdară aicea?!„ […] ṣi pac! cu biciul dădea pe el.”
Eu 10 hectare de pământ le munceam singură
„[După închisoare] îl trimite la Fundata. Şi acolo trebuia să facă trei ani. Pe noi ne-a ridicat de-aicea, ne-am dus acolo şi noi, ne-a ridicat toată familia, ne-a dus acolo, am muncit trei ani şi jumate.
V-au lăsat să luaţi ceva din casă, lucruri?
Ei, ne lăsau ei, da’ n-am luat noi. Am lăsat la cumnată-mea toate… am lăsat aşa casa. Am luat noi [numai] ce-mi trebuia. [Restul] le-a luat cumnată-mea de aicea şi le-a dus la ei acasă, aicea a încuiat uşa. Când am venit, destrăbălat aicea, destrăbălat! Nici uşa, nici oile, nici caii, nimic! Nimic nu am găsit![…]
Aţi luat-o de la început…
De la început… eu 10 hectare de pământ le munceam singură! Mă duceam la asta, mă duceam la aia, munceam şi veneau pe urmă şi mi-ajutau şi ei. Copiii, mici: fată de cinci ani, aia mică de trei, ăsta de opt luni. Am rămas… Dădeam paie, dădeam coceni, aram…
Ce cote vă obligau să plătiţi?
Phuuu!… Carne de porc, de oi; carne, floare, porumb, nu ştiu, nu ştiu… Aşa, perii din cap mi se rupeau! Ascundeam aicea… oile le-au ridicat pe urmă, toate, mi-au luat oile pentru cote. Eu, cum vedeam că veneau colea, luam oile şi la pădure le duceam. […] Nu dormeam, [eram cu] ochii aşa… ṣi azi trei oi, mâine cinci şi poimâine zece, mi-au luat oile toate. Toate oile!… Caii, pe urmă. C.A.P.-ul i-a luat, căruţa [ṣi ea] cu raniţă, tot au luat. Cote, cote…
Dar provizii aṭi ascuns?
Câte am ascuns, hăăă!… Aveam sacu’ aicea şi aveam apă aicea, în vale. Şi cumnata mea era dincolo de apă. Când am luat odată sacul, cinci baniţi, sacu’ plin de porumb, m-am dus acolo să trec la râu ṣi s-a deşertat sacul… Şi-acolo le duceam, la cumnată-mea, că ea… era bărbată-su acasă, achitau ei. Şi duceam acolo, treceam dealul acolo şi ne duceam la râu şi ascundeam la ea. Dacă nu ascundeam, mai mult ne luau! Ce găsea aicea – luau!
Au venit odată opt militari. Eu călcam pâine la cuptor. Am făcut pâine şi aveam pâinea la cuptor. Şi când au venit ei, [au cerut:] „Cote, porumb! porumb!…„ Porumbu-aşa era de mare!… Şi eu ascund prin pod, prin pod am ascuns mult, mult era. Ea, săraca de babă [soacra], ea îmi dădea şi eu ridicam sus, ea-mi dădea de jos, eu ridicam sus.
Când au venit… „Porumb! Unde ai porumb?„ „N-am porumb! N-am…„ „Cum, n-ai? Unde ai scara?„ „Uite-aici scara„. I-a spus [un] om că eu l-am pus acolo!… S-a dus cu scara, s-a suit sus: „Aoleu! ce de porumb are aicea!.. Măi femeie, acuma noi ne ducem sus şi dumneata scoate porumbul tot, jos…„ Eu, ce să fac?! Am pus pâinea la cuptor şi ei au plecat sus. Când au plecat ei, eu cu sacii: umpleam sacii de sus, îi dădeam jos. Aicea cumnată-meu, ei erau săraci mult, nu aveau, săracii ṣi eu acolo, puneam, acolo la ei. Şi am [tot] pus vreo zece saci până au venit ei. „Femeie, ai scos porumbul?„ „Păi ce, eu n-am porumb, n-am porumb!„ „Cum n-ai, era acolo, plin era, porumbul!„ „Păi, să vedeţi, eu porumb n-am!„ S-au suit ei, au văzut ceva acolo. „Hai, ia asta!„ Au luat ceva, vreo zece saci, l-au luat, l-au pus în căruţă şi au plecat.”
Ne obligau, ne înṭepau cu acul!
„Aţi fost înscrisă în colectiv?
Înainte nu m-am înscris…
Cum se făcea înscrierea? Vă obligau?
Ne obligau, ne înţepau cu acul! Cu acul i-a înţepat ca să se ducă la colectiv! Îi lua, oamenii, îi ridica, îi ducea la Ceamurlia, că acolo era comuna, îi ridica acolo şi îi înţepa, săracii, cu acul. Şi noi anul întâi nu ne-am înscris. Şi a trecut un an şi m-am înscris pe urmă, că nu mai puteam să trăim. Nu mai puteam… […] Se făcea porumbul atuncea, ce porumb, ce grâu, floare se făcea – nimic [nu ne rămânea]!… Cartofii, ia-aṣa, mari se făceau. Nu puteam să ţinem, toate le luau. Şi m-am înscris, ne-am înscris şi noi, am muncit, munceam.
Pe urmă au crescut fetele… marea fată, de zece ani, o luam. O luam la C.A.P. Muncea… ṣi [aia] mică, şi ea venea, îi dădea şi ei jumate de normă. Am muncit, oase rupte! Rupte oasele!… Dar acuma nu pot să iau şi pensia de la moşu’!…”
[Interviu de Silvia Iliescu în satul Camena, jud. Tulcea, 1999]
Audio: Bocea Caraman
