Familia istoricului Ioan Hudiṭă se afla la Paris în 1922 când s-a născut fiica lor cea mare, Ioana, la 31 octombrie. Mama, Emilia, a abandonat studiile filologice; tatăl ṣi le-a continuat pe cele de istorie, luându-ṣi doctoratul la Sorbona ṣi pregătindu-se pentru o frumoasă carieră. A devenit un reputat profesor, un prestigios istoric ṣi un important om politic al Partidului Naṭional Ţărănesc. Ioana Hudiṭă a urmat cursurile Facultăṭii de Litere ṣi Filosofie din Bucureṣti, pe care a absolvit-o în 1946. Cu un an în urmă se căsătorise cu un coleg de facultate care avea să devină la rândul său un cunoscut istoric: Dan Berindei. Cu aceste tradiṭii de familie, viaṭa lor ar fi curs probabil lin dacă nu ar fi urmat cutremurele provocate de instalarea comuniṣtilor la putere. 22 dintre membrii celor două familii au cunoscut închisorile politice. La trei ani după ce profesorul Hudiṭă fusese dus la Sighet, în 1950 fiica lui, Ioana Berindei, a fost la rândul ei arestată pentru că dusese mamei un bilet din partea unui fost deputat ṭărănist. Avea deja un copil mic acasă ṣi era însărcinată cu al doilea, o fetiṭă care avea să se nască în închisoarea Văcăreṣti. Sarcina i-a făcut mai grea viaṭa de zi cu zi din celulă, dar i-a scurtat pedeapsa. Procurorul i-a schimbat acuzaṭia de „crimă de înaltă trădare”, în „denunṭ”; a fost condamnată la doi ani, dar a făcut aproape trei. A fost la Ministerul de Interne, Jilava, Văcăreṣti ṣi Mislea, apoi doi ani cu domiciliu obligatoriu. La eliberare Ioana Berindei, licenṭiată în Litere ṣi Filosofie, a lucrat ca muncitoare la cooperativa „Arta lemnului”; apoi a fost secretară la Institutul de Arhitectură Ion Mincu, 16 ani, până la pensie. Avea să se stingă din viaṭă în 2008.
Povestea tulburătoare a acestei femei de o deosebită calitate umană se află păstrată în Arhiva de istorie orală. A fost înregistrată în 1998 de Silvia Iliescu.
Am ajuns elevă la tata după ce m-am măritat
„Eu am făcut Istoria nu din mare pasiune, am făcut Istoria pentru că am fost un copil cuminte şi supus…
Aţi fost îndrumată…
Da, de tata… După ce mi-am luat bacalaureatul eu vroiam să fac botanică. Adoram ştiinţele naturale, avusesem cel mai frumos ierbar de la Liceul „Carmen Sylva„ şi cred că e şi azi pe undeva… pentru că mă ajutase un văr al tatalui meu, Mihai Băcescu, care a ajuns un adevărat savant şi academician şi directorul Muzeului Antipa. […]
Cum era când eraṭi studenta tatălui dumneavoastră?
El, când intra în sala de curs, amfiteatrul era mai mult plin de fete decât de băieţi. Şi tata, totuşi, îşi punea geanta pe catedră, zicea: „Ei, domnilor şi domnişoarelor…„ ṣi îşi începea cursul. Ştiu că râde Valentin Lipatti şi astăzi – că era şi el elevul tatălui meu – spune: „Îţi aminteşti, tatăl tău când spunea: `Napoleon, sugrumătorul revoluţiei franceze`?„ […]
Eu, trebuie să vă spun că eu am fost studenta lui după ce m-am măritat cu Dan. Pentru că ne-am cunoscut, eu fiind în anul I şi Dan în anul II şi… în ’42 am intrat eu, toamna, în ’43 am fost studentă, ne-am cunoscut cu Dan la seminar la Gheorghe Brătianu, dar la paleografia latină, cu doamna Sacerdoţeanu lucram, având asistentă chiar pe domnişoara Bodea care acuma este şi ea academiciană. La seminar, unul din seminarii, la Gheorghe Brătianu, eu am făcut o interpretare după un cronicar latin despre Cruciada a II-a. Şi trebuia să traduc – era o latină uṣoară – am tradus tot articolul lui şi pe urmă a trebuit să fac un studiu. Am mers la Academie, mi-am luat materiale, mi-am făcut lucrarea. Şi când am citit-o, i-am arătat profesorului traducerea, pe urmă am citit lucrarea şi la sfârşit profesorul Brătianu spune: „Ei, are cineva ceva de spus?„ S-a sculat Berindei… El zice: „Da, domnul Berindei, ce vreţi?„ Spune [Berindei]: „Aş vrea s-o întreb pe domnişoara… ce bibliografie a consultat?„ Şi eu, novice…
Trebuie să fac o mică paranteză, să spun ca tata mă întrebase: „Vrei să te ajut?„ Şi eu eram aşa de plină de mine! Mă feream să mă ajute el, ca să nu se spună… dar nu vedea nimeni că m-ajută sau nu m-ajută! Dar eu, pentru conştiinta mea curată, nu vroiam să-mi dea nici un fel de ajutor. Atunci eu am spus, la seminar: „Întâi de toate m-am dus la Larousse„. „Ha! – face Berindei – auzi, să te duci la Larousse!„ „Da, m-am dus la Larousse, Larousse-ul mi-a dat bibliografie şi pe urmă cred că m-aṭi şi văzut la Academie, lucrând în bibliotecă şi… scoţându-mi datele de care am avut nevoie, cred că lucrarea mea…„ Şi Gheorghe Brătianu, râzând, spune: „Lucrarea e foarte bună, eu vă felicit!„ Şi Dan a venit pe urmă la mine şi i-am spus: „Dar, ce ai cu Larousse-ul? Primul lucru la care m-am gândit a fost să mă documentez ṣi asta aveam în casă, Larousse-ul mare. Şi după Larousse, m-am dus şi mi-am căutat toată bibliografia pe care am şi dat-o în subsol„.
Deci am ajuns elevă la tata după ce m-am măritat, în ’45, cu Dan. Eu, ca studentă, în anul I n-am dat nici un examen. A fost 4 aprilie [1944], cu bombardamentul acela cumplit, am plecat la Sinaia la doctorul Jovin cu sora mea, cu părinţii, am rămas acolo toată vara, venise şi Dan la bunicii lui şi ne vedeam, ne plimbam împreună cu toţi prietenii noştri. Aşa că eu abia în anul II am dat toate examenele de anul I şi de II, aşa, o sesiune întreagă am dat numai examene. […] Tatăl meu dădea mai mult examene scrise şi eu am mai mult talent la scris decât la oratorie. Nu am talentul lui, sora mea l-a moştenit… care este o vorbăreaţă nemaipomenită şi chiar ea face politică. Eu – nici nu-mi place şi nici nu fac aşa ceva! Bun…
Ei, şi ţiu minte că mi-a povestit mama – deci am dat examen cu el şi mi-a pus „foarte bine„ şi i-a spus mamei: „Domnul Mimi…„ – că tatăl meu a vrut să aibă băieţi şi pentru că am fost două fete, el îmi spunea „domnul Mimi„ mie – eu în familie sunt şi Mimi, nu numai Ioana – şi sorei mele care se cheamă Teodora, îi spunea Teodorica, Rica, „domnul Ricu„.
Deci mi-a dat note bune, dar, într-adevăr, trebuie să vă spun, învăţam pe rupte şi mă trezea Dan noaptea din somn să mă asculte ca să nu mă fac de râs. Pentru că el [tata] s-a îndoit că eu, măritându-mă, voi fi studentă mai departe şi-o să învăţ. Eu am rupt cartea de ruşine! Întâi: să nu spună colegii mei că sunt protejată fiindcă sunt fiica unuia dintre profesori şi pe urmă puţin îmi păsa de colegii mei, cel mai mult îmi păsa de el, fiindcă eu, pe tot parcursul copilăriei şi-al tinereţii mele, am fost foarte îndrăgostită de tata, l-am preţuit şi l-am iubit şi trebuie să vă spun, când pleca în campania electorală, eu eram bolnavă! Pentru că lipsea câte o săptămână şi era… mama era un om adorabil, [dar] eu eram îndragostită de tata! […] Eu am fost o studentă chinuită pot să spun, pentru că învăţam, învăţam şi vroiam să fiu cât mai documentată şi într-adevăr îi făceam nişte teze pe ṣapte-opt pagini de-astea, comerciale…
Ce i-a spus mamei dumneavoastră?
I-a spus: „Domnu’ Mimi e ambiţios!… Domnu’ Mimi e ambiţios şi să ştii că îmi dau seama că a învăţat. Ştie! Ştie, se fofilează uşor printre problemele grele ale diplomaţiei!„ […]
Când veneam de la şcoală, în liceu, sora mea stătea în capul mesei, eu în celălalt, tata pe un flanc al mesei, mama vizavi şi tata [zicea]: „Ei, fetelor, ce a fost azi la şcoală, ce s-a întâmplat? Povestiţi-mi… întâi domnul Ricu„ – începea cu ăl mai mic. La masă, ăl mai mic era servit primul – sora mea e mai mică cu ṣase ani ca mine, deci era răsfăţul, regina familiei. Şi domnu’ Ricu începea să gesticuleze şi să peroreze. Şi tata punea mâna la cap şi spunea: „Eu sunt orb, nu văd, doar aud! Mie îmi vorbeşti cu argumente. Pune mâinile pe masă, mănâncă, fă ce vrei cu ele, dar mie îmi povesteşti cu argumente! Să nu vă văd gesticulând! Să ştiţi, e cel mai urât lucru! De ce să mă convingi, să-mi scoţi ochii?! Nu! Dă-mi o bătaie atunci!.. Nu! Mie îmi vorbeşti cu argumente!„ ṣi-aşa ne-a obligat să vorbim, să argumentăm, să ştim ce spunem. Şi adevărul este că sora mea l-a moştenit, este o bună vorbitoare. Eu luam note mari în teze şi sora mea la oral.”
Maniu stătea pe trena mea
„Fiind eu studentă şi spunându-i tatei că am să mă mărit cu Dan Berindei, tata, la un consiliu, la facultate, i-a spus lui [Gheorghe] Brătianu: „Dragă, fata mea s-a nenorocit la cursul tău, aşa că te rog să-i fii naş…„ ṣi pe noi ne-a cununat Gheorghe Brătianu, la Biserica Domniţa Bălaşa. Pot să vă spun – asta s-a petrecut în ‘45, 18 februarie – cred că e ultima dată când toate partidele s-au întrunit într-un loc unde şi-au dat mâna şi au fost binevoitori unii cu alţii! Maniu stătea în spatele meu, pe trena mea, nu puteam să mişc capul; Lupu era lângă tata într-un colţ, erau Papacostea, Petre Papacostea, Victor Papacostea, era Constantinescu-Iaşi… […]
Ţiu minte, cred că am în pod într-un rucsac tezele mele. La una din tezele lui [Brătianu] mi-a pus „foarte bine cu distincţie„. Era ceva legat de războiul mondial, un subiect, şi-am scris mult şi eram bine pregătită. Vă spun, învăţam pe rupte, ca să nu mă fac de râs, să-i demonstrez tatei că măritişu-i una şi studenţia-i alta… dar şi de jenă, că toţi profesorii erau prieteni cu el. Sauciuc Săveanu era şi el manist înflăcărat, bucovinean, l-am avut profesor la istoria antică. Pe urmă l-am avut pe Andrieşescu la arheologie, pe Brătianu, istoria modernă şi contemporană, tata cu… Adică noi făceam trei cursuri principale la care dădeam licenţa şi trei cursuri secundare, pe tata l-am luat numai doi ani. Licenţa am dat-o cu Papacostea şi cu Giurescu. Am luat examene cu Bănescu… adică, vă spun, elita politică şi culturală a ţării în momentul acela erau profesorii noştri, care toţi au terminat prost, săracii! Tata a avut norocul să moară acasă, Giurescu la masa lui de lucru, Papacostea în casa lui, unii au murit şi nici nu li se ştie mormântul!”
23 august 1944
„Când se pregătea 23 august şi Maniu stătea mai mult la Leucuţia care avea o vilă pe lacul Snagov, lângă Aurel Dobrescu care avea şi el o vilă, noi – tata luase o casă ţărănească tot pe malul lacului – ne mutasem acolo, sora mea, cu mama, cu mine, cu Floarea şi mergeam dimineţile la Leucuţia. Eu mă suiam într-o lotcă şi plecam să mă plimb pe lac – era şi Dan cu mine, dar nu totdeauna, el stătea la Sinaia şi venea din când în când să ne vadă şi învăţam pentru examenele din toamnă – şi ştiu că Ilie Lazăr traversa lacul cu sora mea şi cânta nişte maramureşene „Hai, iu-iu-iu!„, răsuna lacul, trebuie să vă spun! pădurea… ṣtiam că au ajuns la capătul celălalt al lacului, el trăgea un chiot ṣi pe urmă, încet-încet, după ce se odihneau, porneau – sora mea era o mare înotătoare. […]
[Pe 23 august] Eram la Snagov. Tata plecase de la Snagov cu Leucuţia, cu Maniu, cu Ghiţă Pop, cu Lazăr, veniseră toţi la Bucureşti. Seara – Dan era cu noi la Snagov – şi… seara s-a auzit un comunicat: „Fiţi atenţi… că se va da un comunicat special pentru ţară!„ A doua zi, după ce, mă rog, am ştiut că s-a înfăptuit acest 23 august, a doua zi am fost bombardaţi de nemţi – dar cumplit! – la Snagov… mă mir că am scăpat! Cădeau bombele în lac, făceau explozie, eram culcaţi pe jos. N-a durat mult, dar pe urmă se auzeau bombardamentele de la Bucureşti, parcă clocotea pământul!
Cum a primit familia dumneavoastră vestea…?
A! cu o veselie nebună, vă daţi seama, cu un mare entuziasm! În Snagov, nu deaprte de noi era un cârciumar care făcea politică ţărănistă şi avea două fete şi avea un telefon – asta era mai important! Şi tata a telefonat, familia Păun cred că se numeau, ṣi ne-a anunţat că e sănătos, că există. Dar în noaptea aceea n-am ştiut nimic şi a doua zi, pe 24, în 24 după masa am primit telefonul şi ne-am liniştit că, mă rog, casa e la locul ei şi tata e bine. […] Ei şi pe urmă, după câteva zile, a venit tata cu o maşină şi ne-am mutat la Bucureşti. Ne-am revenit cu tot ce aveam acolo, mă rog, ne-am reinstalat la Bucureşti.”
Aṣa se întreba la închisoare: „în ce caz eṣti aici?”
„În familia noastră Berindei şi Hudiţă au fost 22 de persoane închise. Era tatăl meu, erau toţi fraţii lui, Gheorghe, Mircea, Neculai şi Corina, cinci fraţi au fost arestaţi. Un singur frate, doctorul Ştefan Hudiţă, a scăpat, era în Bucureşti şi n-au pus mâna pe el, nu ştiu nici azi cum! Pe-urmă a avut doi veri arestaţi: un învăţător, Gheorghe Hudiţă, care a murit la Jilava. Era un vlăjgan înalt, frumos, a mâncat cartofi cruzi – era la bucătărie, îl trecuseră la curăţat cartofi – şi de foame a mâncat cartofi cruzi ṣi a făcut o ocluzie şi a murit. Deci aceşti doi veri ai lui, unul Ion şi unul Gheorghe, unul a murit, cum vă spun, la Jilava şi altul la Gherla.
Dumneavoastră când aţi fost arestată?
Eu am fost arestată în ’50, în iulie, 29 iulie. Şi după 19 zile de anchetă la Interne, m-am trezit în Jilava. N-am ştiut că sunt însărcinată, mi-am dat seama pe parcurs, întâi am crezut că nu am ciclu din cauza bromurii care se dădea în mâncare, în terciul de dimineaţă, în cafeaua care se dădea o dată pe săptămână, mă rog, un fel de zeamă colorată… […]
Arestarea mea şi a celor cu care am fost în acest „caz„ – că aşa se întreba la închisoare: „în ce caz eşti aici?„ – e de… e, cum să spun eu?! E de Kafka, dacă vreţi! E de o absurditate şi de o… Mulţi oameni erau la închisoare pentru un ideal, cum a fost tatăl meu. El ştia de ce face închisoare, era manist, nu renunţa la ideile lui, n-a cedat o clipă, a fost integru până la sfârşit şi nu au avut ce să-i facă! Nici măcar nu l-au băgat într-un proces! A fost anchetat la Sighet, pentru Pătrăşcanu. […]
În fond, să nu vă închipuiţi că lui Dan i-a fost uşor, liber cu doi copii, cu Mihnea şi pe urmă cu fetiţa care le-a venit trimisă… Ruxandra avea 11 luni când am trimis-o… când mi-au luat-o… adică, când cererea mea de a o trimite acasă şi cererea lui Dan de a o lua s-au întâlnit şi le-au judecat şi au hotărât să-i dea drumul. Eu muream de frică să nu mi-o ducă într-un orfelinat sau într-o creşă a Ministerului de Interne! Poate nici n-o mai recunoşteam după un timp! […] 11 luni am stat cu ea… ea s-a născut în ‘51, la Văcăreşti. M-au luat din Jilava, ca să nasc la Văcăreşti în condiţii mai bune. La Văcăreşti îmi dădeau lapte şi pâine dublă şi în orice caz, o lună înainte de a o naşte m-am mai întremat. Pentru că de la Jilava, după ce s-au convins că sunt însărcinată, primeam terciul separat, adică puţin mai îndulcit şi – cred eu – fără bromură. Iar la 12, 11, venea o miliţiancă care striga: „Aia de zice că-i borţoasă, să vină la supliment!„ „Suplimentul„ erau doi morcovi, doi cartofi fierţi în coajă pe care îi împărţeam cu nişte maici tebeciste, dar tot era ceva! La toate din celulă le dădeam din puţinul ăsta, să guste şi ele – unele erau de un an jumate acolo, eu eram de câteva luni. Dar tebecistelor le dădeam mai des, vă daţi seama, unele stăteau pe priciul ăla, nici nu se mai puteau mişca!…”
