S-a născut la Bucureṣti, la 19 august 1915. A absolvit Facultatea de Ştiinṭe, secṭia Fizico-Chimice ṣi, la scurtă vreme, în 1937, a devenit asistent la catedra de Acustică ṣi Optică. A fost începutul unei cariere ṣtiinṭifice ṣi pedagogice strălucite: doctor în ṣtiinṭe fizico-chimice din 1943, conferenṭiar la universitatea bucureṣteană, apoi la Facultatea de Chimie Industrială a Politehnicii, iar în paralel, din 1949 cercetător la Institutul de Fizică al Academiei ṣi la Institutul de Fizică şi Tehnologia Materialelor. Încununarea carierei sale ṣtiinṭifice ṣi recunoaṣterea meritelor de cercetător în domeniile descărcărilor electrice în gaze, spectroscopiei de absorbţie, împrăştierii luminii în lichide pure, a fost în 1992 când a devenit membru al Academiei ṣi, pentru trei ani, preşedinte al Secţiei de Ştiinţe Fizice. Cunoscută ṣi în lumea ṣtiinṭifică europeană, Margareta Giurgea a format peste 25 de doctori în fizică.
În Arhiva de istorie orală se află un interviu pe care cercetătorul Margareta Giurgea l-a acordat în 1997, cu 15 ani înainte de a se stinge din viaṭă. Cu modestie, delicateṭe ṣi sinceritate a vorbit atunci despre momentele importante din cariera sa. Interviu de Silvia Iliescu.
Mi se părea că o pagină pot să o rezum în două rânduri
„Părinţii mei au fost intelectuali amândoi. Tata a făcut în special studii de latină, greacă, filosofie. A predat şi în învăţământ, dar nu la liceu, ci la şcoli particulare şi a fost foarte mulţi ani funcţionar în Ministerul Învăţământului, iar mama era profesoară de franceză şi de filosofie la liceu. Şi, deşi amândoi părinţii aveau contingenţe cu filosofia, eu a fost incapabilă să înţeleg ceva din filosofie! Am luat şi eu din casă câte carte, am încercat să citesc; mi se părea ori că dintr-o pagină scrisă acolo, că aş putea să o rezum în două rânduri, ori că poate n-am înţeles eu nimic! Şi consider că fiecare poate să aibă aptitudini într-un domeniu şi să fie inapt de a aborda alte domenii. Nu am părerea că asta-i mai mult sau mai puţin. Mi-am zis – când am văzut că nu se prinde nimic de mine – mi-am zis, dom’le, în fond, dacă cineva n-are ureche muzicală ce să facă tot efortul pentru a se duce la concerte, pentru a face faţă în lumea celor care iubesc şi înţeleg muzica!”
Acolo ne duceam viaṭa de fapt…
„[La Facultatea de Fizică] în cadrul catedrei condusă de pofesorul Bădărău, atmosfera era excelentă, era o atmosferă de conlucrare între oameni care împărţeau totul. Obiceiul era să se vie dimineaţa, să se plece la prânz pentru masă şi pe urmă se întorcea lumea după masă, până seara, adică acolo ne duceam viaţa, de fapt.
Şi profesorul Bădărău – trebuie să-i port recunoştinţă – a creat un nucleu de cercetare. Pe vremea mea nu prea se cerea ca într-o catedră universitară să se facă neapărat şi cercetare ştiinţifică, ori el a ţinut să strângă un grup de oameni, că a făcut de fapt nucleul unui modest, dar serios, institut de cercetare. […]
În 1937 cred că puţine femei se îndreptau către ştiinţele exacte…
Am fost de curând în SUA unde trăieşte un frate al meu. Şi am fost invitată de un tânăr fizician să asist la o oră de predare, a lui, la un institut postliceal. Bineînţeles că profesorul a spus cine sunt, fiindcă tinerii probabil s-au uitat foarte miraţi: „Ce vine băbuţa asta la noi?!„ Şi, spre mirarea mea, tinerii aceia au fost foarte curioşi să stea de vorbă cu mine. Şi între alele, de ce mi-am adus aminte, m-au întrebat: „Cum se face că dumneavoastră, ca femeie, v-aţi putut afirma pe linie profesională? Nu v-au barat drumul bărbaţii?„ Şi eu am zis: „Dacă stau şi mă gândesc, bărbaţii au fost toţi cei care m-au ajutat la un moment dat sau altul să promovez, adică n-am simţit niciodată o frână, ci dimpotrivă…„ […]
Ca studentă – eu am făcut, pe vremea aia era Facultatea de Ştiinţe, cu mai multe secţii, dintre care era secţia de fizico-chimie, pe care am urmat-o eu – la Secţia de fizico-chimice erau foarte multe studente. E adevărat că cele mai multe au făcut după aceea chimie, am rămas mai puţine, care ne-am îndreptat spre fizică. Dar şi între cadrele didactice universitare era un procentaj ne-neglijabil de femei.
Atunci când au avut loc tulburări, când viaţa noastră politică a fost să zicem zguduită – mă refer de exmplu la guvernarea ṣi rebeliunea legionară [din 1940-1941] – au fost „seisme„ în universitate?
Trebuie să vă fac o mărturisire: tatăl meu a fost evreu. El era botezat din tinereţe. Eu nici n-am ştiut că e evreu, până în anul II de facultate, pentru că părinţii poate n-au vrut să-mi spuie ca să nu-mi creeze o – ştiu şi eu?! – un stress suplimentar. Mama era moldoveancă get-beget. Evident, când au venit legionarii şi se punea net problema eliminării evreilor poate că dacă profesorul Bădărău nu m-ar fi preţuit şi nu s-ar fi opus cu tărie, poate că mă scoteau şi pe mine din învăţământ. În orice caz, am asistat la situaţii încordate între studenţi. Când noi, cadrele didactice care eram… se nimerise! – deasupra luptelor ăstora, am căutat să ne opunem şi să sprijinim pe toţi să înveţe şi să-şi facă o profesie. […]
Mi-aduc aminte însă de lucruri oarecum ridicole. În amfiteatrul „Bacaloglu„ unde ţineam cursurile de optică şi făceam experienţele de curs era o catedră mare pe care pregăteam experienţele; era un tablou mare al lui Emanoil Bacaloglu, aşa se numea şi amfiteatrul „Bacaloglu„, care fusese fizician renumit. Când au venit legionarii a dispărut tabloul ăla şi a apărut o icoană cu o… cu ceva verde înfăşurat de jur împrejur, ca o flamură, cu o candelă dedesubt. Ei, ce era să facem, am ţinut cursul şi cu candela!
Dar după ce au plecat legionarii, după ce au trecut valuri şi valuri s-a găsit acel tablou, care-l avea pe dos pe Bacaloglu!”
Ce m-a deranjat cel mai mult a fost minciuna…
„[În anii comunismului], ca să mărturisesc, ce m-a deranjat cel mai mult – şi nu numai pe mine, pe mulţi alţii – a fost minciuna. Adică, ne dădeam seama de nesinceritatea şi de ne-convingerea celor care ne cereau ceva. Adică, ca nişte simpli slujbaşi care am fost totdeauna, învăţaţi să trăim modest, să ne mulţumim cu ce se poate, înţelegeam! A trecut războiul, de fapt am fost un popor învins, e de aşteptat să plătim! Dar am fi dorit să ştim adevărul! Ceea ce ni se spune, să ştim că aşa este!
Să vă dau un exemplu, care pe mine m-a costat mult, nu numai pe mine, pe întregul grup pe care l-am condus ulterior în Institutul de Fizică. Evident, se pusese problema să se treacă de la cercetarea finanţată de stat, la contracte economice. Am zis în sina noastră bine, dar să vedem cine are nevoie de munca noastră, de priceperea noastră, dacă e nevoie! Dar să simţi că e nevoie undeva de aşa ceva. Şi, în legătură cu cristalele lichide, s-a spus că cu aceste cristale lichide se pot face afişoare, cum sunt cele de ceas şi de aparate de măsură şi control ṣi aṣa mai departe. Vă spun, grupul pe care l-am condus a muncit enorm să-şi însuşească o serie de tehnici pe care nu ni le transmitea nimeni din străinătate, trebuia să le gândim, să le experimentăm şi să ajungem la ceva. Şi am avut parte de o serie de colaboratori extraordinar de dotaţi şi de devotaţi, care au reuşit să realizeze afişoare de perfomanţă. Ni s-a cerut să omologăm afişorul, să omologăm tehnologia. Dumneavoastră care sunteţi de formaţie istorică poate nu ştiţi ce muncă groaznică este să omologhezi ceva. Câtă birocraţie, pe lângă partea pur tehnologică. Şi, după ce am străbătut toate etapele astea – şi, după părerea mea, cu succes! – nu s-a ales nimic din ce-am făcut, nu era nici o unitate industrială dornică de aşa ceva! Am fost minţiţi, pur şi simplu!
Când a fost asta, în ce perioadă?
Să mă gândesc un pic şi vă spun… după ’72, până în ’80.”
Ce n-am putut suporta au fost ṣedinṭelede învăṭământ politic
„Îmi amintesc, câţiva ani am ţinut cursuri de fizică şi la Catedra de fizică de la Politehnică. Pe-atunci, nu ştiu de ce, era lipsă de cadre didactice. Şi eu am fost delegată să ṭin şi cursul de fizică ṣi de obicei studenţii erau gălăgioşi. Într-o săptămână intru în amfiteatru: o linişte remarcabilă, aproape că am început timid cursul! Ce se întâmpla?! Era în săptămâna dinainte de 7 noiembrie ṣi fiecare cadru didactic fusese obligat, la cursul pe care îl va ţine, să pomenească ceva şi despre un savant sovietic. Probabil că mi-am bătut şi eu capul şi am găsit ceva! Dar studenţii, care nu erau proşti deloc, văzuseră scenariul şi aşteptau cu sufletul la gură să vadă ce porumbel îmi iese mie din gură! Şi după ce mi-am debitat numele, s-a revenit la normal. […]
Cum aţi resimţit dumneavoastră tot felul de obligaţii care au început să vă încarce? Munca patriotică, obligativitatea – începînd cu ‘54 – studenţilor de a face practică productivă?
Evident că şi eu le găseam ca o încălcare a domeniului învăţământ, însă nu ştiu dacă sunteţi de aceeaşi părere, dar în general femeile sunt mai docile. Şi ziceam: „Dom’le, dacă trebuie şi asta, hai să facem şi asta!„
Ce însă n-am putut suporta au fost şedinţele de învăţămînt politic. Şi pentru că le găseam agresive şi pentru că, v-am spus, n-am nici un fel de înclinare către probleme filosofice, adică nu puteam s-o iau pe nici o parte, să găsesc ceva cât-de cât… ṣi şedinţele astea erau câteodată ridicole, câteodată direct agresive.”
Şi mai era problema practicii în producṭie
„Studenţii cu care am avut eu de-a face au fost foarte… cum să spun ?!… dispuşi să facă orice ca să termine cu bine. Adică, inclusiv practica în producţie. Dar curând s-a văzut că, de pildă, ideea lui Ceauşescu de a face cercetare-învăţămînt-producţie a fost un fiasco desăvârşit! Nu s-a putut, deşi bunăvoinţă ar fi fost, nu s-au creat premisele pentru ca realmente ceea ce ştiau cadrele didactice să fie de folos pentru activitatea productivă. […] Îmi aduc aminte de sentimentul de nedreptate care… pe care l-au resimţit unii din tinerii cu care lucram eu, când au văzut că sunt promovaţi, în special în învăţământ, alţii cu merite în special politice. […] Şi ţiu minte patru fete şi patru băieţi, excepţionali toţi! Şi când a fost serbarea de sfârşitul facultăţii, mă aşteptam ca vreunul dintre ei să spună ceva, mai ales că activitatea noastră fusese şi foarte prietenească, făcusem excursii împreună, ne simţeam foarte legaţi. Şi când colo, cel care a luat cuvântul a fost unul Râpeanu, de la altă secţie, care a vorbit execrabil şi eu m-am mirat: de ce ăsta?! „Asta are funcţii politice mari!„ ṣi-atuncea am văzut nemulţumirea oamenilor de valoare faţă de înaintarea celor „cu dosare sănătoase„…”
Eu am fost experimentatoare, nu teoreticiană
„Când s-au introdus cercurile ştiinţifice eram puţin prea în vârstă, erau cei mai tineri care preluau… dar lucrări de diplomă am condus multe. Şi e poate un domeniu unde coabitarea Facultăţii de Fizică cu institutele de fizică pe Platforma Măgurele a fost benefică, pentru că foarte multe lucrări de diplomă erau făcute de studenţi în cadrul unor colective de cercetare din institute, unde ei contribuiau în oarecare măsură la realizarea unor chestii experimentale, fiindcă eu am fost experimentatoare, nu teoreticiană.
Au ajuns pe urmă să lucreze în cercetare?
Foarte mulţi! Chiar în anumiţi ani, după mine, au fost primiţi cohorte, prea mulţi. Pe când se pornea la dezvoltarea Institutului de Fizică Atomică, pe atunci au fost angajaţi prea mulţi – şi foarte buni şi mediocri.
Să vorbim despre Institutul de Fizică la care dumneavoastră aţi fost încă de la început, din 1949. La început el a fost institutul Academiei…
Este evident că Institutul de Fizică a fost creaţia lui Horia Hulubei, el a venit din Franţa cu dorinţa asta şi a avut curajul să înfăptuiască…, deşi şansele de reuşită erau îndoielnice. În primul rând pentru că se pleca de la zero din punct de vedere dotare. Al doilea, pentru că la început fixarea, conturarea domeniului era foarte vagă. Nu se puteau găsi la început atâţia oameni de ştiinţă din domeniul fizicii atomice sau nucleare, încât cu ei să se organizeze un institut viabil. Au fost aduşi oameni din universitate cam de diferite formaţii, cei care erau mai serioşi, mai… promiteau să facă ceva treabă. Dar era la început un conglomerat ṣi a fost marele merit al lui Hulubei că s-a luptat şi, încet-încet… în primul rând s-a făcut despărţirea între fizica atomică şi restul fizicii. […] Când s-a despărţit Institutul de Fizică de la Măgurele, eu am venit în Bucureşti. […] Era o atmosferă de mare entuziasm! În cei 15 ani cât institutul a aparţinut Academiei, s-a creat enorm din punct de vedere al cercetării fundamentale, deşi cu mijloace modeste. Când institutul a fost luat de la Academie… […] şi s-a trecut pe contracte economice, atunci a fost o degringoladă vizibilă, deşi fonduri s-au dat. Dar concepţia de cercetare era absurdă şi nu numai absurdă, cei care eram acolo, ne dădeam seama că nici măcar nu ni se vorbeşte cinstit, că e un eşafodaj de minciuni!
[…] Ca să fiu sinceră, i-am plâns în vremea comunistă pe umanişti, că am zis: săracii de ei, ca să supravieţuiască, trebuie să facă mult mai multe concesii decât noi. Noi ne mai putem strecura, mai putem zice „suntem ignoranţi!„ şi ca atare nu suntem buni, pe când umaniştii erau obligaţi ori să facă concesii dureroase, ori să se mulţumească cu poziţii marginale. Poate greşesc, dar aşa aveam eu impresia.”
