În a doua jumătate a secolului trecut încă se mai spunea că cercetarea arheologică este un domeniu mai potrivit pentru bărbaṭi, în care aceṣtia pot da rezultate mai bune. Eugenia Zaharia este una dintre femeile-arheolog care infirmă această teorie sexistă. A fost unul dintre cei mai destoinici discipoli ai reputatului profesor Ion Nestor. Pe teren ṣi-a făcut cercetarea cu pasiune, tenacitate ṣi acribie. În lucrările publicate ṣi în sesiunile ṣtiinṭifice s-a luptat pentru teoriile care erau confirmate de descoperirile sale. În calitate de specialist în epoca etnogenezei româneṣti s-a opus pe cât era posibil teoriilor exagerate, folosite propagandistic, aceea a rolului slavilor sau a „imperialismului” roman.

Eugenia Zaharia s-a născut la 24 decembrie 1921; în 1945 a absolvit Facultatea de Litere ṣi Filosofie după care a urmat cursurile de doctorat; în 1950 a devenit asistent, apoi cercetător ṣi cercetător principal la Muzeul Naṭional de Antichităṭi – astăzi Institutul de Arheologie „Vasile Pârvan” – ca specialist în studiul istoriei secolelor V-XI. Lucrările sale bazate pe cercetări de teren din epoca primitivă, neolitic ṣi feudalism timpuriu, despre culturile Criṣ, Boian, Cucuteni, ṣi mai ales Dridu, i-au adus o recunoaṣtere printre specialiṣti ṣi premii, unul dintre acestea fiind Premiul „Vasile Pârvan” al Academiei RSR. Mică, gracilă ṣi delicată în atitudine, acest „arheolog în fuste” avea să lase o urmă viguroasă: lucrări de referinṭă, discipoli ṣi o amintire vie în sufletele celor care au lucrat cu ea. S-a stins din viaṭă în 2010.

Înterviul cu Eugenia Zaharia păstrat în Arhiva de istorie orală a fost realizat de Silvia Iliescu în 1996.

Eu am intrat cu nota 8 la facultate

„[1940-1944] sunt anii în care mi-am făcut studiile universitare şi care corespund perioadei de război. Nu exista în momentul acela nici o restricţie de a putea urma un învăţământ superior, în afară de modul în care te prezentai la examenul de admitere. Adică nu se punea problema nici a apartenenţei politice, nici sociale, nici a averii, nici a unei activităţi trecute în cadrul familiei tale. Nota era suverană şi suverană era, desigur, după aprecierea profesorilor care alcătuiau comisia de verificare a acestor lucrări de admitere, scris şi oral. Eu am intrat cu nota 8 la facultate şi am urmat 5 ani datorită morţii profesorului de arheologie Ion Andrieşescu datorită căruia a trebuit să mai prelungesc un an până la venirea noului profesor, ca să închei anii de universitate, şi asta a însemnat în primăvara anului 1945. […] După atâţia ani, adică după peste 45-47 de ani de la încheierea studiilor universitare, pot să zic cu maturitate, să mă gândesc asupra cursurilor pe care le-am urmat în acei ani şi să-mi îngădui [să fac] o apreciere mai mult decât foarte frumoasă. […]

V-aş ruga să vorbiţi acum despre viaţa studenţească în sine, care era atmosfera?

Studenţi eram mulţi, într-adevăr, n-aş putea să spun numărul, dar sălile erau pline la toate cursurile. […] S-a produs un eveniment care ne-a zguduit pe toţi şi care a produs într-adevăr o mişcare, o ruptură în viaţa noastră studenţească. Acest lucru a însemnat moartea lui Nicolae Iorga. Mi-aduc aminte că am venit la cursuri şi am găsit un afiş… Când intram în săli treceam prin aşa-zisa sală de marmură a vechii Universităţi, a vechii clădiri, prin Edgar Quinet, unde erau afişe pe care le urmăream totdeauna să vedem dacă este ceva care ne informează asupra unui lucru nou. Şi am găsit un afiş acolo în care se cerea ca toţi profesorii şi studenţii, la o oră anume, să fie în sala de marmură pentru comunicări foarte importante. Şi într-adevăr am aşteptat acolo, au apărut şi profesorii… îmi aduc aminte de Gheorghe Brătianu, îmi aduc aminte de Ioan Andrieşescu, de Nicolae Bănescu, de Ştefan Ciobanu, de Cartojan, care făceau istoria literaturii române vechi şi au fost probabil profesorii care aveau ore în dimineaţa aceea. Convingerea mea este că n-au ştiut ce ni se va comunica. Au apărut trei tineri în uniforma lor, cu cămaşa verde aşa cum îi ştiam, şi ne-au comunicat pe un ton destul de agresiv aş spune, că cei care se vor duce la înmormântarea lui Iorga, profesori sau studenţi, vor fi consideraţi trădători şi scoşi afară din universitate. Cuvintele au avut efectul unui duş de apă fiartă, adică întâi profesorii, ei erau în faţă, noi eram în spate, au lăsat capul în jos şi au plecat. În urma lor am plecat şi noi. Nu-mi aduc aminte dacă s-a mai spus ceva. Emoţia a fost, cred, atât de mare încât, cel puţin pentru mine, n-am mai înregistrat nimic, dacă s-a mai întâmplat ceva, dacă comunicatul a fost mai lung decât ceea ce am spus eu decât ceea ce am auzit şi am reţinut atunci. Nu ştiu dacă într-adevăr a avut un efect sau s-a luat vreo măsură, cert este că studenţii l-au plâns, studenţii care l-au apucat măcar un an profesor pe Iorga, eu nu l-am apucat, în toamna aia a fost scos din facultate. Deci asta se petrecea practic la două luni, două luni şi ceva, moartea lui, de la începutul anului universitar, în noiembrie [1940]. A produs un efect groaznic!… N-a fost profesor din cei pe care i-am audiat care să nu-şi consacre prima oră unei prezentări, unei conturări a valorii lui Nicolae Iorga ca român, ca istoric, şi aş spune [ca om de valoare] şi în alte domenii. Deci ameninţarea a fost gratuită, pentru că nimeni n-a putut ţine socoteala de ea. Studenţii au plâns şi profesorii au plâns…”

Am beneficiat de un material didactic extraordinar!

„Am auzit şi eu întâmplător la radio comunicatul [către ṭară], care s-a dat în seara zilei de 23 august [1944], al regelui, în care se menţiona încetarea războiului din partea noastră împotriva Uniunii Sovietice, dar, din nefericire, n-a fost şi invers acţiunea, adică s-au produs încă multe tulburări în ţară şi prizonieri luaţi şi aşa mai departe. Armata însă a încercat să se apere într-un fel. N-am avut în familie decât un singur medic care a făcut frontul atuncea ca medic şi care a venit cu armatele, din urmă, în retragere, şi ştiu că panica a fost teribilă! […]

Mă întorc la regele Mihai şi aş vrea să relatez acuma un lucru [pe] care nu l-am citit la nimeni, deşi sunt convinsă că nu sunt singura persoană care-l ştie. Regele era de vârsta noastră, de generaţia noastră, şi întâmplarea a făcut ca mulţi dintre profesorii noştri să-i fie şi lui profesor. Fiind rege, fiind în război, desigur că nu şi-a putut permite aş zice acest „lux„ de a fi student, adică de a-şi consacra… Deci, preţuirea pe care o aveam noi, tinerii, atunci pentru rege era întâi datorită vârstei, eram o generaţie, apoi de la profesorii pe care-i aveam noi şi care în acelaşi timp ţineau şi lecţii în faţa regelui. […] Profesorul [Ion] Ştefănescu ţinea ore cu diapozitive, adică două ore de curs de două ori pe săptămână, deci patru ore de curs; întreaga prelegere era în permanenţă însoţită de proiecţii. Această cantitate de proiecţii pentru o sigură lecţie costa între 8, 10 şi 12 mii de lei, […] care erau bani pe vremea aceea. Şi atunci regele s-a oferit şi a procedat în permanenţă aşa: [profesorul Ştefănescu] îi ţinea întâi regelui lecţia şi regele plătea deci materialul didactic şi apoi îl transmitea universităţii, unde şi rămânea. Cu acest material ne-a ţinut în permanenţă [cursurile], din 1940-41 până în ’48, până când a fost scos din învăţământ. În felul acesta am beneficiat de un material didactic extraordinar de bogat pentru aceste lecţii de artă creştină! În afară de acest lucru, tot de la profesorul Ştefănescu, ne-a spus că regele vrea să ajute tineri care sunt săraci, care sunt necăjiţi, care au avut dureri în familie, fie frate, fie părinte, fie oricine din familie, să fie ajutat în modul cel mai discret cu putinţă, adică ne ruga pe noi să le dăm numele şi din ce facultate ţinea, […] deci putea să fie şi de la Filosofie, şi de la Filologie, şi de la Istorie propriu-zisă. Şi atuncea noi ne interesam şi dacă ştiam pe cineva care a avut o pierdere sau care un necaz în familie, sau era lipsit… din partea regelui primea în modul cel mai discret, tot: şi îmbrăcăminte şi bani şi ajutor şi tot, tot, tot. Partea aceasta nu ne mai interesa pe noi, decât să-i dăm numele, atât. Încât afecţiunea care o manifesta faţă de tineret şi faţă de familia fiecăruia dintre noi ne-a mişcat extraordinar de mult şi ne-a făcut să rămânem… toată generaţia mea este legată de această monarhie şi de persoana regelui, pentru bunătatea lui, pentru generozitatea şi modul în care s-a comportat faţă de noi.”

Nu puteai susţine că romanizarea a fost un proces fericit sau cu un efect bun…

„1948 a fost un an foarte important pentru întreaga cercetare şi pentru învăţămîntul superior în special, dar cu aceeaşi problemă şi în învăţămîntul mediu: adică trecerea de la o formă de învăţămînt la cealaltă şi nu din punctul de vedere atât organizatoric, cât ideologic. Adică s-a schimbat o întreagă tematică, o întreagă interpretare a unor fapte şi date istorice, care până atuncea aveau o interpretare – şi le consider corecte – la altele, care erau de data aceasta interpretate cu totul altfel ṣi nu-i vorba numai de istoria, să zicem, modernă şi contemporană, dar chiar începând cu istoria veche şi cu preistoria.

Capitolul din istorie sau perioada din istorie cea mai implicată şi cea mai lovită care a fost era aṣa-zisa „perioadă sclavagistă„ – după noii termeni folosiţi -, adică istoria greco-romană şi implicaţiile ei în dezvoltarea evului mediu timpuriu şi bineînţeles şi mai târziu. Întreaga perioadă a fost considerată o perioadă din istoria omenirii în care întreaga muncă şi produs era considerat ca datorat muncii sclavilor, ceea ce e inexact. Aş da un singur exemplu: se cunosc date – şi date scrise da data asta, adică informaţii precise, nu interpretări – că, iată, chiar în perioada clasică când într-adevăr existau sclavi, totuşi se lucra şi cu muncă plătită. Şi acest capitol este cunoscut încă din preistorie, adică din epoca bronzului. […]

[Apoi] cucerirea romană a fost considerată ca o „cotropire„ a teritoriului geto-dacic, iar produsul etnic, lingvistic şi cultural ale acestui proces – care a fost un lucru real, un fapt de existenţă – considerat foarte greşit, foarte rău, în aşa fel încât întregul proces de romanizare nu era acceptat ca un fapt bun, ca un proces istoric care a adus îmbunătăţiri în dezvoltarea geto-dacilor. […] Evident că nimeni nu poate să conteste că a existat un război între geto-daci şi între romani, adică cucerirea romană a fost o cucerire, un rezultat al unor războaie; ştim foarte bine că au fost două războaie între geto-daci şi între romani, dar având în vedere modul în care s-au petrecut şi rezultatul [benefic], adică dezvoltarea unei populaţii romanice la noi şi apoi a unei vieţi civilizate, trecerea cu adevărat la un stadiu de cunoaştere a vieţii orăşeneşti… […]

Imediat după reforma învăţământului aceeaşi ideologie a fost impusă şi cercetării, adică şi în institutele de caracter istoric şi arheologic.

Prin ce mijloace?

Nu puteai susţine că romanizarea a fost un proces fericit sau cu un efect bun pentru întreaga Europă. […] De exemplu, în publicare… regret că trebuie să încep cu un caz personal, în care am fost şi eu implicată personal şi cu un grup întreg de cercetători. Atunci când am vorbit de o romanizare generală a teritoriului României, pe date arheologice certe, adică nu numai pe nişte texte scrise în care cineva le mai poate mişca într-un fel sau altul, atuncea lucrările n-au fost publicate – nu numai ale mele, ale multor colegi! – adică absolut toate lucrările care [scriau despre] procesul de romanizare şi de continuitate erau reţinute la editură, chiar la Editura Academiei care a oscilat o vreme şi a încercat să cântărească lucrurile în aşa fel încât totuşi să poată merge înainte… Ei, au fost ṣapte-opt ani de reţinere a acestor lucrări care priveau continuitatea şi existenţa românilor înainte de secolul XII, adică înainte de statul Asăneştilor; nu se admitea o prezenţă a elementului romanizat la nord de Dunăre!

Şi cum se motiva nepublicarea lor?

Iată cum… un exemplu: dacă implicai sau dacă introduceai în cadrul istoriei largi a Imperiului Roman de Răsărit sau Imperiului Bizantin faptele şi istoria ţării noastre, atuncea… ţi se răspundea că statul bizantin, că Imperiul Roman Târziu şi Bizantin apoi, a fost un stat retrograd; că slavii, de exemplu, îi întreceau în cultură şi civilizaţie pe bizantini […] şi nu ţi-o publica! Un număr important de monografii care plecau de la data când se pune problema continuităţii, adică după retragerea romană, deci începând cu secolul IV înainte [de Hristos], erau reţinute şi nepublicate.

Deci de la institut plecau!

Da-da!… de la institut plecau; nu numai că plecau, dar plecau şi cu referate bune, pozitive, care erau obligatorii, adică şefii secţiilor din care făceau parte autorii, ca şi directorii institutelor, făceau referate pozitive, în sensul că cercetarea respectivă care era la baza lucrării – fie că era un studiu, fie că era o monografie – [era considerată] binevenită şi corectă. Totuşi la editură se bloca! Era tot Editura Academiei, acolo probabil că era intervenţia unui factor împotriva continuităţii şi-atuncea blocau lucrările, tocmai ca să nu se răspândească! […] Aşa aş da exemplu cercetările lui Victor Teodorescu, care priveau secolele VI-VII. Cercetările noastre, ale profesorului Nestor, împreună cu Ligia Bârzu şi cu mine, din judeţul Sibiu, de la Bratei. Apoi cercetările tot ale noastre de la Dridu, din Ialomiţa, care au dat semnalul şi au deschis calea, dacă vreţi, a întregirii, a cercetărilor care au avut ca rezultat întregirea istoriei întregului mileniu I şi de fapt a formării istoriei şi arheologiei perioadei de formare a poporului român, perioadă pentru care într-adevăr documentele scrise sunt puţine, dar în schimb cele arheologice abundă.”

Această cultură se întinde cu mult dincolo de graniţele noastre

„Vă rog să faceţi precizări privind publicarea cercetărilor dumneavoastră legate de cultura Dridu.

Da, aicea am avut o piedică foarte mare din partea regretatului profesor Constantin Daicoviciu care nu era deloc convins de aşa ceva. Adică, convingerea lui era că numai în Transilvania şi numai acolo unde a fost provincie romană se putea vorbi de o romanizare. Pentru că fără romanizare, evident, nu puteai vorbi nici de poporul român, un popor de limbă şi de cultură latină. Şi fiind preşedintele Secţiei de Istorie din Academie şi cu prestigiul care-l avea în Universitatea din Cluj şi în toată ţara, evident că a oprit publicarea acestor lucrări subt pretextul că n-ar face decât să ne aducă prejudicii, în sensul că să ne aducă o dovadă contrară tezelor noastre, deoarece – argumenta profesorul – că sudul Dunării, adică practic Bulgaria de astăzi este plină de această cultură şi de aceste elemente, începând cu secolul IV, adică cu [civilizaṭia culturii] Dridu, cu Ipoteşti-Cândeşti […] până la sfârşitul secolului XI. Acesta era argumentul lui. Şi că această cultură nu s-ar găsi decât pe lângă Dunăre, unde evident populaţiile sunt mereu amestecate, la o graniţă, şi o atribuia în întregime regatului lui Simeon, de la care noi am fi luat aceste elemente.

Ce am adus noi nou aicea şi care a reuşit să convingă conducerea de partid de atuncea, […], [a fost] că această cultură se întinde cu mult dincolo de graniţele noastre, că în forme, în variante regionale se întinde în tot Imperiul Rroman, prezent până în Apus, nordul Italiei, prezent până în Spania; am adus argumente şi documente de acolo, încât [se vedea că această cultură] nu se mai putea lega de o zonă restrânsă, de pătrunderea slavilor la Dunăre. […] Toate lucrurile acestea, încet-încet adunate, au convins.”

Problema continuităṭii, o chestiune de partid

„Comitetul Central a organizat chiar o şedinţă – aş spune aşa cum se chema atuncea: o şedinţă plenară – la care am participat toţi cercetătorii care am lucrat în această perioadă, în acest domeniu. […] Fiind atunci secretar la Propagandă domnul Cornel Burtică. Practic, noi îi datorăm foarte mult lui, în momentul acela când […] procesul de romanizare [era] considerat numai sud-dunărean şi nu şi nord-dunărean. […] O şedinţă care a durat până seara, în care fiecare şi-a spus cuvântul şi din care a reieşit că dreptatea era de partea noastră, în sensul că întreaga cercetare care se făcuse pentru istoria noastră, completa întreg mileniul I, adică se justifica, se legitima toată munca de aproape 30 de ani, în care se dovedea existenţa continuă a unei populaţii sedentare şi romanizate pe întreg teritoriul nostru. […]

S-a argumentat atunci, mi-aduc aminte, că noi… suntem obligaţi să spunem numai adevărul ṣi numai adevărul! Nu vreau să spun numele, dar sunt cunoscuţi… [cei] care nu acceptau o continuitate şi o romanitate decât în Transilvania. Adică, practic… teoria lui Roesler era schimbată numai din punctul de vedere al teritoriului de unde au venit românii: după Roesler eram veniţi din sudul Dunării, iar după unii dintre noi, eram veniţi din Transilvania, adică din teritoriul intracarpatic al României s-a produs nu o romanizare, ci o românizare târzie – care era de fapt teza sovietică…

Secretarul cu Propaganda de atuncea, domnul Cornel Burtică, a răspuns cred eu foarte corect: „Nu se poate accepta că numai două-trei persoane sunt singurii deţinători ai adevărului istoric, iar restul suntem toţi mincinoşi!„ […]

Când a avut loc şedinţa, vă mai amintiţi?

Cred că era într-o lună, într-un noiembrie, într-o toamnă, în ’71, în urma unei şedinte care a avut loc la Institutul de Istorie întâi şi în al cărei program a fost această temă: „Problemele legate de formarea poporului român„ şi-n care eu am aruncat piatra atuncea: am considerat că cel care susţinea… teza împotriva continuităţii era greşită. […] La acest lucru, la aceată expunere a mea s-a asociat imediat un filolog al cărui nume l-am uitat, care a spus că, într-adevăr, textul lui Roesler aşa este, din Romanische Studien de la care au plecat toţi şi cei pentru şi cei contra continuităţii. Şi apoi Constantin Preda, pe linie de cercetare arheologică-numismatică a argumentat tot în acest sens şi a confirmat că într-adevăr, în lucrare sunt menţionate toate provinciile noastre istorice. Deci cam în felul acesta s-au petrecut lucrurile în momentul acela.”

Istorie orală – istorie trăită şi povestită, păstrată în arhiva specializată a Radiodifuziunii

Colecţii de documente audio pentru studiul istoriei recente a României:
– Interviuri cu personalităţi şi cu oameni obişnuiţi care au trăit evenimente importante şi urmările acestora
– Mărturii ale veacului trecut, grupate tematic
– O altfel de istorie culturală, politică, socială a secolului XX

Arhiva de istorie orală a Radiodifuziunii scoate la iveală fragmente de interviuri, strânse din 1993 încoace. Descoperiti mai multe materiale interesante aici.