Agenția Spațială Europeană (ESA) este un organism interguvernamental fondat în 1975, având sediul la Paris. Scopul său este acela de a coordona activitățile – exclusiv pașnice – ale statelor europne în domeniile cercetării și tehnologiei spațiale.
Mihaela Barbu, un exemplu din categoria tinerilor români de valoare, ne oferă cu sinceritate și generozitate câteva dintre cheile succesului unei persoane care și-a îmbrățișat cu încredere în viață, efort și pasiune propria devenire în plan profesional și personal departe de casă, mai exact în Olanda .Vă invit să-i aflăm povestea!
- În prezent lucrezi pentru Agenția Spațială Europeană. Ce înseamnă activitatea într-o astfel de agenție?
Anul acesta se împlinesc doi ani de când lucrez la ESA (Agenția Spațială Europeană). E un mediu de lucru extrem de dinamic și solicitant, în care interacționezi cu zeci de persoane de naționalități diferite, atât din statele membre, cât ți din alte agenții spațiale, și în care trebuie să fii constant la zi cu tot ce se întâmplă în aria ta de expertiză. Practic, tu ești expertul în proiectul în care lucrezi, întrucât nu sunt doi oameni care au același rol. O astfel de responsabilitate implică și o dedicare pe măsură, ca să nu mai vorbim de pregătire continuă. Pe cât e de greu, pe atât e de frumos însă, întrucât lucrezi într-un mediu în care se scrie istorie, iar conțtientizarea că ți tu ețti parte din ea, te motivează și mai mult.
Însă ESA e mai mult decât un loc de muncă, e un spațiu plurivalent, prin activitățile sociale, seminariile sau facilitățile sportive pe care le oferă. De exemplu, eu sunt membrul a 5 cluburi (basket, sailing, hockey, gastronomie, boardgames) și am propria mea gradină, la care lucrez uneori în pauza de masă, dacă e timp frumos.
- Cum a ajuns un absolvent al Facultății de Litere din București să se îndrepte către un domeniu atât de diferit? În plus, spuneai ca ai absolvit și un master în antropologie culturală. Să fi plecat totul de la deschiderea ta spre a interacționa cu oameni din alte culturi? A fost vorba despre curiozitate sau acceptarea unor provocări pe care ți le-a adus în cale viața? Pentru că nu sunt mulți cei care reușesc să-și croiască un destin profesional și personal atât de autentic.
Aș zice că destinul, dar nu cred în predestinare. A fost mai mult un amestec de foarte multă muncă, curiozitate, învatat continuu și o atitudine proactivă față de provocările fiecărui job în parte. Eu cred că dacă îți dorești ceva foarte mult și, pe lângă efort, mai depui și pasiune, atunci nu ai cum să nu reușești. Cazi, te ridici, și o iei de la capăt, important este să nu abandonezi. Când am absolvit masterul/de antropologie culturală/ în 2005, eram ferm convinsă ca firmele îmi vor deschide larg ușile, mai ales că pe toată perioada studiilor am fost mereu în fruntea listei. N-a fost chiar așa, după zeci de interviuri și vreo alte cinci luni de așteptare, am fost acceptată ca asistent director într-o firmă românească de soluții de securitate. Nu era tocmai ce visasem în timpul facultății, însă mi-a prins bine și m-a adus cu picioarele pe pământ, ca sa nu mai zic că am învățat enorm de mult. Atitudinea proactivă, dorința de a învăța și din alte domenii, voluntariatul, cât și perseverența au făcut ca numai în câteva luni să ajung secretarul comunității de cercetare ți dezvoltare la nivelul întregului grup de firme și să coordonez newsletterul respectivei comunități. Anii au trecut și am tot promovat: asistent executiv, asistent de proiect, project management officer, master scheduler. Au contat foarte mult și managerii pe care i-am avut și care au crezut în mine, fiecare dându-mi sarcini care îmi depășeau nivelul de pregătire, însă nu și abilitatea de a învăța și de a îmbunătăți procesul respectiv.
- Acum locuiești în Olanda. Ce îți aduce în plan personal această experiență?
Am reînvățat să mă mândresc că sunt româncă. Când eram în țară și plecam în străinătate doar în vacanță, mă gândeam că peste tot oamenii și locurile sunt poleite cu aur, mai puțin cei și cele de acasă.
Acum, nu mai gândesc așa, pentru că noi suntem construiți foarte frumos pe interior, avem suflet bun, inteligență nativă și suntem generoși. Străinătatea te învață să apreciezi mult mai mult ce ai lăsat în urmă, prin simpla putere a comparației.
Am devenit un om mult mai puternic și mai vertical. Plecatul acesta de acasă cu o mână de haine, trei cărți și câteva albume de muzică spre necunoscut, unde nimeni nu te cunoaște și unde nu este deloc ușor să-ți construiești relații apropiate, te schimbă foarte mult. Te întărește și te face să apreciezi ceea ce contează cu adevărat în viață: nu haina, ci omul, nu forma, ci fondul – vorba lui Maiorescu.
- Ce pasiuni ai și ce-ți dorești pe viitor?
Îmi place să călătoresc, să stau de vorba cu oameni de tot felul și să aflu obiceiurile specifice fiecărui popor, să cunosc o țară prin artele și gastronomia locală. Bunicul era poștaș, și deci vorbă lungă, iar eu cred că am moștenit de la el plăcerea de a discuta cu oamenii. În plus, era al patrulea om din sat care avea bicicletă, și de aici mi se trage, cred, și pasiunea deplasatului pe două roți.
Îmi mai plac fotografia, florile și animalele, ți cumva toate aceste pasiuni ale mele s-au armonizat frumos în noua mea viață, întrucat Olanda e mediul ideal pentru toate.
În ceea ce privește viitorul, e greu de spus. Cred că îmi doresc să ajung să zic iarăși „acasă”. Să nu mă mai simt un turist în afara granițelor și un musafir când vin în țară.
- Ce apreciezi cel mai mult la oamenii din jurul tău?
Onestitatea, generozitatea și abilitatea de a accepta când au greșit. Îmi plac oamenii verticali și autentici, care își lasă amprenta asupra ta și de la care ai mereu câte ceva de învățat. Iar dacă ar fi să mă uit la polul opus, nu-mi plac răutatea gratuită, invidia și ipocrizia.
Îți mulțumim, Mihaela, și îți urmăm mult succes în tot ceea ce-ți dorești!
Interviu realizat de Veronica Popa
