S-a născut la Sighișoara pe 30 octombrie 1937. La dorinṭa mamei a început să studieze baletul la Școala Populară de Artă din Brașov. Acolo s-au vădit deopotrivă puterea sa de muncă ṣi talentul nativ. În 1949 familia s-a mutat la Bucureṣti pentru ca Luli să poată urma cursurile Liceului de Coregrafie. Au fost 15 absolvenți în 1954, an în care avea să debuteze în dansul rus din actul I al baletului Călărețul de aramă, aleasă de Igor Smirnov. După câteva repetiții pentru spectacol, maestrul Smirnov a distribuit-o în rolul Reginei Balului, din actul II. Aṣa avea să înceapă o carieră strălucită de prim balerină a Operei Române, de artistă emerită, de profesoară de dans în ṭară ṣi în Italia.

Interviul amplu acordat de Ileana Iliescu în 2011 pentru Arhiva de istorie orală este mărturia unei vieṭi artistice de prim rang, a unei cariere de 50 de ani, a unei epoci în care baletul românesc era cunoscut peste hotare.

Ce mixtură de sânge am eu…

„Taică-meu, inginer, […] a fost directorul Regionalei C.F.R. la Braşov, pe urmă a fost aicea la Bucureşti. Se numea Wagner. Tatăl lui era un neamţ sută-n sută, Wilhelm Wagner, în perioada aia Carol aducea foarte mulţi nemţi în România, eu vorbesc de 1900-1903… şi bunicul meu venise cu aparatură de-asta mecanizată, agricolă. N-avem noi nici astăzi o agricultură foarte mecanizată, dar poţi să-ţi imaginezi la anii ăia! Şi el s-a însurat cu o grecoaică, asta a fost combinaţia clú, un neamţ cu o grecoaică, au trăit la Alexandria şi acolo s-au născut trei băieţi şi o fată şi unul din băieţi, cel mai mic, era tatăl meu. Şi el n-a rămas cu numele de Wagner pentru că în ’44 noi eram deja la Braşov – eu m-am născut la Sighişoara în ’37, după trei ani am plecat de acolo şi ne-am mutat la Braşov – şi intraseră ruşii în ţară, mama a fost oprită pe stradă, mama avea un aer puţin nemţesc aşa, şi, mă rog, [i s-au cerut] acte, documente, nu ştiu ce, până la urmă s-au lămurit că nu era nemţoaică, dar numele îl avea de Wagner şi zice: „Dacă nu schimbi numele, eu dispar din familia asta, că nu vreau să ajung în vreun lagăr!„ – normal, că intrau mulţi în lagărele ruseşti pe vremea aia! Şi taică-meu, cum era Ilie, a mai adăugat un “escu” la sfârşit şi aşa am apărut Iliescu.

Mama avea, cred, puţin sânge rusesc, pentru că tatăl ei se numea Arhip, era moldovean…[…] mama ştiu că s-a născut la Răcăciuni. […] Şi lumea zice: „Păi da, tu ai devenit o balerină bună pentru că aveai puţin sânge rusesc„. Şi bunica era ardeleancă, deci poţi să-ţi imaginezi ce mixtură de sânge am eu: ardelenesc, rusesc, grec şi nemţesc.”

Ne ṭineam agăṭaṭi de bară toṭi copiii

„Dacă nu era mama, eu cred că nu făceam, nu îmbrăţişam această profesie; în primul rând că ea m-a dus la Braşov, la o Şcoală de-asta de Artă Populară. Nici nu-mi trecea prin cap să dansez, sunt fetiţele astea mici care dansează prin casă, vin musafiri, „ia arată-ne ce ştii!…„, le pun în vârfuri, acolo. Nu, eu chiar n-am dansat, nici nu mă [interesa]. Eu mă jucam cu păpuşile, cu prietenele mele, îmi plăcea să fac pe farmacista, aveam o balanţă mică şi cântăream tot felul de pietricele, de bucăţele de nu ştiu ce… prietenele mele trebuia să fie cumpărătoarele, eu eram vânzătoarea, jocuri de-astea, ştii, dar naive şi drăguţe. Dar nu mă gândeam la dans. Ei, pe urmă sigur, când am intrat în şcoala asta, am intrat destul de târziu, de la 8 ani… […] Profesoara era o nemţoaică care făcuse pe vremea ei dansuri moderne în Germania, mă rog, dar şi clasice, ea ştia şi clasic. Ne-a pus la poante după vreo doi ani de şcoală, ne ţineam acolo agăţaţi de bară toţi copiii şi ne ridicam în poante, nu e foarte indicat să faci poante la vârstă foarte fragedă şi mai ales fără pregătire…[…]

La Braşov, au venit doi solişti de la Opera Română – era Opera Română pe vremea aia -, mama [a zis]: „Gata, trebuie să faci lecţii particulare cu ei…„, era Trixy Checais şi Anaida Matei – Matei a devenit pe urmă, Proşteanu era ca fată – şi am făcut lecţii particulare cu ei şi atuncea i-au sugerat mamei să mă aducă la Bucureşti, că se înfiinţa Şcoala de Coregrafie. […] Dar, vezi, ştii cum pofta vine mâncând… sigur că a început să-mi placă! A început să-mi placă, sigur, pe urmă, printre fetiţe, la sfârşitul anului făceam şi spectacole şi vreau să spun că sacrificiul părinţilor mei n-am să-l uit niciodată, faptul că, spuneam, tatăl meu a fost inspectorul Regionalei CFR, şi-au făcut bagajele, au lăsat totul şi-am început de la zero la Bucureşti pentru că se înfiinţa această Şcoală de Coregrafie, de stat, în ’49. […]

Eu am venit aşa, cu codiţe pe urechi, naivă, copilă la nouă ani, mă rog, aicea erau fetiţe de vârsta mea cu permanent, cu unghiile făcute, drăguţe dar emancipate, îţi dai seama cum mă priveau pe mine provinciala! Mă rog, nu m-a deranjat teaba asta deloc!…

Şi în ziua în care ne pregăteam să ne expunem comisiei de admitere, au apărut două domnişoare şi noi ne uitam la ele, că astea aveau vreo 20 de ani, aşa, şi ne gândeam ce-o fi cu ele. Erau Irinel Liciu şi Valentina Masini. Ele au venit să dea un examen formal, ca să-şi ia şi ele o diplomă, că făcuseră numai şcoli private şi asta fiind prima şcoală de stat, diploma avea o altă semnificaţie. Pe urmă poţi să-ţi imaginezi că le-am cunoscut pe acea scândură să zic, după ani de zile. Eu cinci ani de zile de la intrarea mea în teatru – care a fost în ’54, după terminarea şcolii – le-am vorbit la persoana a doua, nu puteam să le spun pe nume şi ele [mi-au spus]: „Hai, acuma gata, facem aceleaşi roluri, facem turnee împreună, nu mai… eu sunt Irinel, eu Valentina, tu eşti Luli…” – că Luli îmi spuneau toţi, aşa mi-a zis mama după ce m-am născut, că citea în Teodoreanu şi a fost o nebună acolo pe care o chema Luli şi zice „seamănă cu tine!„ Aşa şi toată lumea mă ştia de Luli…”

Transmite-i fetei ăsteia să vină

„Să vorbim despre anii ’50, prima dumneavoastră apariṭie în Macul roṣu la sfârṣitul ṣcolii…

Da, acuma îmi amintesc ṣi ce spunea maestrul Romanovski, zice: „Draga – că el nu vorbea perfect româneṣte, cu toate că a stat o viaṭă aici – draga, zice, dacă te pune să muṭi o tavă dintr-un colṭ în altul al scenei, să traversezi scena, să te duci cu ea, să iei contact cu luminile, cu scena, cu publicul.„ Şi într-adevăr, vreau să spun că eu cinci ani de zileam continuat să fac ansamblu. Dacă astă seară dansam Odette-Odile sau Quitri, a doua zi dansam dansul rus, ansamblu, din Călăreṭul de aramă sau nu ṣtiu… făceam pe pajul în Dama de pică, divertismente ṣi aṣa mai departe. Deci nu mă deranja deloc să trec de la o poziṭie de primă balerină la o poziṭie de… dansam. Şi să stai tot timpul în scenă, pentru că asta este, într-adevăr, extraordinar! […]

Primul rol [de solistă] a fost în Rusalca, coregrafia era tot a maestrului Romanovski, era un divertisment de fapt, că era în actul IV acest tablou coregrafic ṣi eu am fost solistă. După aia a fost regina balului din Călăreṭul de aramă, ăsta a fost montat de un maestru rus cu soṭia, spectacolul ṣi eu abia venisem din ṣcoală… adică ei în ultimul an de ṣcoală, el, Smirnov ṣi soṭia au venit, cu translatorul, bineînṭeles, la ṣcoală ṣi au început să urmărească elevii ultimului an. Şi atuncea ne-au racolat pentru acest spectacol, Călăreṭul de aramă. Şi înainte chiar să terminăm, să dăm diploma de bacalaureat, era spre sfârṣitul stagiunii când a început el să lucreze spectacolul ṣi ne-a invitat la Operă, să învăṭăm dansul rus, să învăṭăm ansambluri nu ṣtiu ce ṣi probabil că m-a remarcat pe mine în mod deosebit ṣi zice, îi spune translatoarei, zice: „Transmite-i fetei ăsteia să vină să asiste la repetiṭiile de Regina Balului, să stea acolo cuminte pe un scaun, să nu creeze o stare neplăcută solistelor de drept, să stea ṣi să urmărească coregrafia.„ Şi aṣa am stat o perioadă de an, m-am uitat bine la ce făceau ele acolo, solistele, care nu erau puṭine, aṣa, ṣi la un moment dat înainte să plece, ṭiu minte că s-a dat premiera, a mai fost o jumătate de an spectacolul urmărit de el ṣi pe urmă ṣi-a lăsat corepetitorii români ṣi zice: „Eu înainte să plec, vreau s-o văd ṣi pe Ileana în Regina Balului„.”

Îmi luam sacâzul… ṣi intram

„Emoṭiile mele erau până la intrarea în scenă ṣi din motivul ăsta eu nu stăteam în culise. Pentru că erau balerine care intrau, ṣtiu eu, cu 5-10 minute înainte de deschiderea cortinei ṣi mai repetau câṭiva paṣi. Şi eu am făcut odată gafa asta ṣi pe urmă n-am mai repetat-o, că nu mi-a ieṣit ceva ṣi n-a ieṣit nici în spectacol o diagolană denumită piruetă ṣi se înregistrează, ṣtii, în subconṣtient, ṣi pe urmă riṣti să nu mai ṣtii să le faci! Ei, ṣi eu intram în ultimul moment în scenă, spre disperarea regizorilor care veneau să mă tragă cu arcanul din cabină: „Luli, intră în scenă, Luli…„ Gata! Îmi luam sacâzul ca să nu alunec, aṣa, ṣi intram. Deci acolo se petrece, în momentul ăsta când aṣtepṭi să-ṭi vină nota muzicală în care intri, acolo emoṭia este mai mare. Dar în momentul în care ai intrat în scenă, mie cel puṭin îmi dipărea această senzaṭie! Şi vreau să mai spun ceva care e aṣa, un miraj al scenei. Se întâmplă, ṣtii, noi să mai facem răni la picioare, la degete, din cauza poantelor, să ai diverse dureri, să ai… în momentul

în care ai intrat în scenă, nu mai simṭi nimic, e o anestezie perfectă!… Mi-aduc aminte, eram odată plecată cu unul din partenerii mei în Rusia ṣi noi aveam calapoadele noastre, soliṣtii, pentru că pantofii noṣtri de poante ṣi ceilalṭi, mă rog, se fac în teatru, în operă avem atelierul de cizmărie ṣi noi, fiecare, aveam calapodul nostru. Acuma, atâtea zeci de perechi ṣi sute de perechi făcute, sigur, calapodul e din lemn ṣi se mai consumă, lemnul se toceṣte. Şi mi-a făcut poantele astea cu aproape două numere mai mici. Mă rog, am umplut valiza de poante, am plecat ṣi când să le încalṭ nu-mi intrau. Nu-mi intrau, trăgeam de ele, le udam, că poṭi să uzi materialul ăsta, că e un saten de fapt, ṣtii, se mai întinde puṭin ṣi se încalṭă cu limba de pantofi. Dar mă strângeau îngrozitor! Vreau să spun că am făcut niṣte răni de neconceput, dar n-aveam încotro, trebuia să dansez, nu puteam să dansez cu alṭi pantofi! Şi dădeam la început de a trage pantoful în picior, cu apă aṣa, pe deget, dădeam cu spray-ul ăsta care îmi amorṭea bine degetele, trăgeam pantoful ăla de-mi ieṣeau ochii din cap ṣi dansam, n-aveam încotro! […]

Spectacolul marcant pe care n-am să-l uit, a fost cel de la Moscova, cu compania Balṣoi Teatr, am dansat cu Marinel Ştefănescu, el cu un an înainte obṭinuse premiul I la un concurs la Moscova ṣi avea dreptul la două spectacole mari, cu companiile ruseṣti. […] Şi atunci am plecat împreună, am dansat la Balṣoi ṣi Giselle la Kirov. Ei, a fost într-adevăr un pas extraordinar, pentru că foarte puṭini dansatori intră să danseze cu trupa lor, ṣtii, adică vin… ṣi baletul nostru a fost plecat în Rusia ṣi a dansat spectacole: ṣi Lacul lebedelor ṣi Carmen ṣi altele, dar trupa noastră de-aicea, compania noastră deplasată acolo, dar să dansezi cu ai lor n-a fost nimeni!”

[Interviu de Silvia Iliescu]

Istorie orală – istorie trăită şi povestită, păstrată în arhiva specializată a Radiodifuziunii

Colecţii de documente audio pentru studiul istoriei recente a României:
– Interviuri cu personalităţi şi cu oameni obişnuiţi care au trăit evenimente importante şi urmările acestora
– Mărturii ale veacului trecut, grupate tematic
– O altfel de istorie culturală, politică, socială a secolului XX

Arhiva de istorie orală a Radiodifuziunii scoate la iveală fragmente de interviuri, strânse din 1993 încoace. Descoperiti mai multe materiale interesante aici.