După invadarea Poloniei de către Germania – la vest şi mai târziu de către Uniunea Sovietică – la est, guvernul polonez a părăsit Varşovia, dar a continuat să lupte din exil. După ce nemţii au atacat Rusia, sovieticii au decis să elibereze prizonierii de război polonezi, care mai apoi au început să se regrupeze şi să formeze o armată.
În aprilie 1942, o parte dintre aceste unităţi poloneze au ajuns în Persia şi au traversat o zonă muntoasă pentru a ajunge în Egipt şi Palestina şi a se alătura armatei britanice.
În timpul traversării munţilor, se spune că un grup de soldaţi au dat de un ciobănaş iranian care avea un pui de urs brun sirian, recuperat după ce mama acestuia fusese împuşcată. Mâncarea era greu de găsit, aşa că băiatul a fost de acord să le dea soldaţilor puiul de urs în schimbul câtorva conserve cu carne.
Chiar dacă nu este sigur că lucrurile s-au petrecut chiar aşa, se ştie totuşi cu certitudine că polonezii au ajuns în posesia unui pui de urs în timpul marşului lor. I-au dat numele Wojtek, care însemna „războinicul”.
Ursul a devenit mascota lor, dar nu numai atât. Potrivit scriitorului Garry Paulin, soldaţii polonezi, rămaşi fără nimic, fără speranţe, au găsit în acest prieten un adevărat sprijin pentru moralul lor.
Wojtek a devenit la început un membru neoficial al companiei 22 Transport a Diviziei de Artilerie din Corpul II Polonez. Când compania a fost relocată în Irak,apoi în Siria, Plaestina şi Egipt, Wojtek a mers cu ea.
Cât a fost mic, soldaţii l-au hrănit cu lapte condensat, fructe, miere şi sirop, apoi l-au trecut pe hrană solidă. Neştiind prea multe despre cum trebuie îngrijit un urs, soldaţii îl tratau ca pe un tovarăş şi îi dădeau chiar bere, pe care o adora. Ursul a început să aibă şi alte vicii, cum ar fi fumatul sau mestecarea tutunului. În ciuda acestor obiceiuri, Wojtek s-a dezvoltat normal şi a atins o greutate de 250 de kilograme. Joaca lui preferată era lupta pe două picioare cu camarazii.
Ursul se înţelegea bine şi cu alte animale, fiind prieten la cataramă cu un dalmaţian aparţinând unui ofiţer britanic. Îi era însă frică de cai şi de măgăruşii de povară care, nu de puţine ori, îl loviseră cu copitele.
În Palestina, Wojtek a ajutat fără să vrea la capturarea unui hoţ de muniţie, care încercase să fure din depozitul unde acesta dormea de obicei. Hoţul a fost atât de speriat, încât a început să strige şi a alertat soldaţii, care l-au prins. Wojtek a fost recompensat cu o sticlă de bere.
Pe măsură ce armata poloneză se apropia de zona de conflict din Italia, în 1943, soldaţii au început să se întrebe dacă este bine ca ursul să-i mai însoţească, pentru că se apropiau de linia frontului. Dilema lor a continuat până în portul din Egipt, unde ursului nu i s-a permis îmbarcarea spre Napoli. Aşadar s-a decis înrolarea lui oficială, cu acte, a primit un număr şi un document, astfel putând fi urcat la bord. Soldaţii l-au dresat chiar să se ridice în două labe şi să salute milităreşte.
Pe front, în timpul asaltului de la Monte Cassino, Wojtek a ajuns chiar un ajutor de nădejde al trupelor, fiind învăţat să care obuze de mortieră pentru cei care operau artileria grea. După bătălie, o imagine a ursului cu un obuz în braţe a devenit insigna regimentului şi a fost pusă pe toate vehiculele, steagurile şi uniformele soldaţilor.
La sfârşitul războiului, circa 3.000 de soldaţi polonezi şi ursul lor au fost staţionaţi timp de doi ani în Scoţia. După demobilizare, în 1947, aceştia şi-au luat cu greu adio de la Wojtek. Ursul a ajuns la grădina zoologică din Edinburgh unde a devenit o mare atracţie. Mulţi dintre camarazii săi au veit să-l viziteze de nenumărate ori de-a lungul anilor, iar îngrijitorii povesteau că ursul recunoştea imediat limba poloneză şi se bucura nespus.
Ursul brun sirian trăieşte circa 20-30 de ani în libertate, dar în captivitate poate ajunge chiar şi la 48 de ani. Wojtek nu a rezistat însă atât de mult şi a murit în 1963, la vârsta de 22 de ani.
www.todayifoundout.com
Traducerea şi documentarea: Bianca Ioniţă
