Maria Grigore s-a născut în 1922 în satul Nemoiu, din judeṭul Vâlcea. În 1936, pe când avea 14 ani, s-a dus la mănăstirea Hurezi unde avea să devină călugăriṭă, aṣa cum o îndemna sufletul. I s-a dat numele Melania sau Grigoriṭa. Foarte credincioasă, s-a adaptat repede pentru că nu părea să fie făcută pentru lumea „de afară”: era prea sensibilă ṣi lipsită de spirit practic. Spiritualitatea ei ṣi-a găsit echilibrul în credinṭă. Un echilibru care avea să fie destrămat printr-o măsură a regimului comunist care socotea mănăstirile „cuiburi reacṭionare”, locuri care adăpostesc ṣi ajută pe nemulṭumiṭii regimului „democraṭiei populare”, ceea ce nu era foarte departe de adevăr. Decretul 410 din 1959 avea să tulbure profund viaṭa monahală din România. Printre altele, hotăra că pot rămâne în mănăstiri doar persoane care împliniseră vârsta de 55 ani, bărbaţii, şi de 50 de ani, femeile, acestea din urmă „dacă renunţă la salariu sau la pensie de la stat, dacă nu sunt căsătorite şi dacă nu au obligaţii deja stabilite pe baza Codului familiei”. Dată afară de la Hurezi, Maria Grigore s-a zbătut 11 ani să înveṭe să trăiască între oameni ṣi să-ṣi câṣtige existenṭa.
Istoria ei pare nefirească ṣi totuṣi maica Melania este una dintre cei peste 4.500 monahi ṣi monahii alungaṭi din mănăstiri, potrivit chiar estimărilor Securităṭii.
Ce frumos se cântă aicea, dar în cer ce frumos se va cânta!
„Am venit la mănăstire în anul 1936. La Horezu am venit, la Horezu am rămas.
Câṭi ani aveaṭi atunci?
14 ani.
Şi cum v-aṭi hotărât să faceṭi pasul ăsta?
Ei, era la noi în sat un curent de Oastea Domnului care veneau ṣi cântau la biserici, la diferite vârste, bătrâni tineri. Şi mă duceam ṣi eu cu ei pe la biserici, pe la troiṭe, pe la astea ṣi cântam. Şi la un moment dat mi-a venit în minte, zic: ce frumos se cântă aicea, dar în cer ce frumos se va cânta!
Părinṭii dumneavoastră erau credincioṣi?
Erau credincioṣi, dar n-au vrut să mă lase la mănăstire, ziceau că râde satul de ei că nu sunt în stare să-ṣi crească copiii, deṣi am fost cinci copii. Dar erau „om de mijloc„, nu erau nici săraci, nici bogaṭi, aṣa, de mijloc ṣi aveau cum să ne crească.
Şi am venit la mănăstire ṣi ce mi-am imaginat înainte de a veni la mănăstire, aceea am găsit la mănăstire! Am găsit o clădire mare în care mi-am închipuit că mă duc ṣi voi găsi o clădire mare unde voi sta, acolo. Şi o să fie lume multă, nu ṣtiam de maici, nu văzusem niciodată nici maici, deṣi pe la noi prin sat veneau maici, dar nu m-am întâmplat ca să le văd.
Erau multe maici aici, când aṭi venit?
80…
Şi cum v-au primit?
Şi ne-o primit la 12 noaptea, aṣa cum mi-am imaginat eu că găsesc, undeva întuneric ṣi cineva stă aṣa, mototolilt jos, în genunchi; ṣi le-am găsit la slujba de Utrenie, la 12 din noapte am ajuns, cu căruṭa cu boi.
Cu cine aṭi venit?
Am venit cu patru fete din sat care… una mai fusese pe aicea ṣi ne spunea pe drum cum este, cum o să găsim, nu ṣtiu ce. […]
Ce aṭi simṭit când aṭi plecat? Aveaṭi emoṭie, puṭină teamă sau, dimpotrivă, încredere?
Nu, nimic! Aṣa, parcă mă chema Dumnezeu probabil. Mă împingea o putere care… trebuia să împlinesc datoria aceea. Şi ne-am întâlnit cu bunica într-un zăvoi. Şi: „Unde vă duceṭi, fetele mamii?„ „Păi, ea vrea să meargă la mănăstire…„ „Dumnezeu să-ṭi ajute, fata mamii!„ – simt binecuvântarea lui bunica ṣi astăzi! Pentru că am răbdat mult la mănăstire, că era foarte greu; dar nu mi se părea greu, că aveam chemare de la Dumnezeu. […] Am fost primită în biserică, erau maicile în biserică ṣi după ce-am ieṣit de la biserică ne-au luat să ne dea să mâncăm, deṣi era noapte, dar eram flămânde de pe drum. Şi ne-a dat ṣi am mâncat ṣi pe urmă ne-a dus într-o cameră ṣi ne-a culcat, patru fete.”
Noi suntem armata de geniu a lui Hristos!
„Eram 12 fete într-un dormitor. Şi eram într-un dormitor acuma unde este protocolul, era foarte frumoasă aṣezată camera, avea o terasă în afară ṣi ieṣeam pe terasă din cameră ṣi se auzea murmurul de apă. Şi-mi plăcea grozav! Grozav îmi plăcea murmurul de apă. Şi acolo ne sfătuiam noi între noi, deṣi era o maică între noi, un „paravan„, care era supraveghetoarea nostră, totuṣi nu eram singure!… Şi învăṭam noi cum să facem metanii, cum să facem rugăciuni, cum să răspundem la maici, cum să le ascultăm. […]
Ascultarea era necondiṭionată, trebuia să faci ceea ce zice, ne-a spus maica stareṭă care ne-a primit, era o maică bătrână, aṣa cum sunt eu; mergea cu bastonul ṣi zicea: „Fetele mamii, noi suntem armata de geniu a lui Hristos! Eu trebuie să-l lăsăm la poartă… adică nu mai depindem de noi, depindem de Cel Mare, de Cel mai Mare în mănăstire ṣi noi trebuie să ascultăm.„ Şi să ṣtiṭi că binecuvântarea… am ṭinut foarte mult la binecuvântare, la ascultare ṣi la binecuvântare, pentru că am văzut cu ochii mei, atuncea, fiind mai nouă, începătoare, două măicuṭe care ṣi-au lucrat o haină, o rasă; ṣi-au făcut o rasă fără binecuvântare, fără blagoslovenie de la maica stareṭă. Şi le-a chemat ṣi le-a văzut îmbrăcate ṣi le-a chemat ṣi le-a întrebat: „Când aṭi făcut hainele astea?„ „Păi, acuma…„ „Cu a cui binecuvântare?„ „Păi, n-am cerut„. Şi zice: „Aduceṭi-le încoace!„ Le-a pus în mijlocul curṭii ṣi le-a dat foc, că era fără binecuvântare. […] Şi de atuncea să ṣtiṭi că noi trebuia să ṭinem la ascultare ca la ceva sfânt. […]
Deci aṭi spus că după 3 ani aṭi primit rasa călurgărească; cum se face asta?
E o ceremonie, o slujbă ṣi pe urmă ne dă haine, ne dă scufii, ne dă basmale, ne dă haina peste asta ṣi o haină [cu] care să mergem la biserică. Haina aceea de pe deasupra, nu mergeam decât la biserică cu ea. Şi am stat aṣa vreo cinci ani ṣi pe urmă…
A început războiul atunci…
A început războiul, da. […] Din cauza traiului aveam suferinṭe, că nu prea aveam ce mânca, dar eram foarte modeste, aveam două cămăṣi: una o luam pe noi ṣi una o lăsam să se spele. Şi era obṣte adevărată, toate mâncam la o masă – ṣi acuma toate mâncăm la o masă – dar era mai strict, toată lumea, când suna de masă, toată lumea trebuia să fie la masă ṣi să mănânce ce este. […]
Dacă era o măicuṭă înzestrată cu un anumit talent, la cusut, la cântat în mod special, erau folosite aceste talente?
Da! Erau folosite, erau folosite… era maica stareṭă care foarte mult punea preṭ pe aceste pesoane, pentru că dânsa învăṭa muzica bisericească, ne-a învăṭat la vioară. Aṣa de înzestrată… ea fusese, înainte de a veni, la Bistriṭa directoarea orfelinatului de la „Sfânta Ecaterina„ din Bucureṣti. Era maică înzestrată, foarte-foarte talentată!”
Dumnezeul nostru, miluieṣte-ne pre noi!
„Aveam programul bisericii. […] La 11 ṣi jumătate trăgea clopotul de deṣteptare ṣi ne duceam noi, fetele tinere, eram vreo zece fete cam de aceeaṣi seamă, de aceeaṣi vârstă, ṣi ne duceam la maica stareṭă, ne aṣtepta pe coridor cu bastonul în mână, stând pe canapea ṣi ziceam: „Blagosloviṭi…„, „Dumnezeu, fetele mamii„ ṣi ne trimitea la fiecare chilie, la uṣile chiliilor să cântăm la maici, ca să se ridice la Utrenie. Şi cântam foarte frumos, ce să vă spun, ṣi acuma aṣa cu drag mi-aduc aminte de copilăria din mănăstire! Cântam la fiecare chilie: „Pentru rugăciunile sfinṭilor părinṭilor noṣtri, Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, miluieṣte-ne pre noi!„; dacă maica auzea, zicea: „Amin!„ Dacă nu, noi ziceam: „Vremea cântării, ceasul rugăciunii!…„ […] Şi dacă nu auzea nici atuncea, să ne răspundă, băteam la uṣă. Băteam la uṣă ṣi le sculam… Şi la 12 fix se începea Miezonoptica, adică prima rugăciune de la Utrenie, Miezonoptica. Şi după aceea mergeam în naos, că în pronaos ziceam Miezonoptica, mergeam în naos ṣi începeam cu „Să te audă Domnul!„, e o rugăciune foarte frumoasă!
Aṭi spus că în război aṭi avut de suferit doar doar pentru că era criza…
Da, am suferit… Au venit [odată] trei ruṣi, dar au venit călare pe sub poartă, ne-am speriat un pic, ne-am pitit, dar nu ne-au făcut nimica.
Au intrat în incinta mănăstirii?
Au intrat în cincinta mănăstirii, călare, ṣi noi eram în biserică…
Şi ce-au făcut?
Au venit, s-au rugat ṣi ei puṭin ṣi au zis… nu ṣtiu ce-or fi zis pe limba lor ṣi au plecat. Nu ne-or făcut nimca. […] Era prin ’43… nu, ’44!”
Securiṣtii veneau ṣi ne forṭau
„Şi pe urmă, când s-a instalat comunismul…?
Au început necazurile: ne-a dat afară din mănăstire.[…] A apărut decretul, parcă în ’59 sau ’58… Şi eu am plecat atuncea, atunci mi-a venit [ṣi] mie rândul atuncea, dar foarte greu m-am putut despărṭi de mănăstire! O lună de zile îmi făceam bagajul dimineaṭa ṣi seara îl desfăceam ṣi mă culcam!
Dar s-a plecat în etape?
Pe rând…
Şi cum aṭi aflat că a apărut decretul ṣi că trebuie să plecaṭi?
Ne ziceau: „De ce n-aṭi plecat ṣi de ce..? V-a citit decretul?„, securiṣtii veneau ṣi ne forṭau.
Adică vă adunau ṣi vă spuneau să plecaṭi?
Da… la cancelarie ne adunau. Şi… am plecat! Într-o bună zi am plecat.
Toate au plecat?
Nu, au mai rămas care au fost infirme, care…
Şi unde v-aṭi dus?
Atunci m-am dus la Sibiu, nu puteam să mă duc în sat, că era colectiv ṣi n-aṣ fi putut să stau în lumea care nu cunoṣtea pe Dumnezeu! Şi m-am dus la Sibiu ṣi am intrat într-o fabrică de aṭă de la Tălmaciu.”
Eu n-aveam o boabă de ṣcoală a vieṭii!
„Cum aṭi găsit de lucru? V-a ajutat cineva?
Nu m-a ajutat nimeni, m-a împiedicat, poate. Probabil că ṣi prin asta a vrut să mă împiedice, pentru că-mi dădea servici de răspundere. Şi eu n-aveam o boabă de ṣcoală a vieṭii! […] Era foarte greu, eram crescută în uniformă; [trebuia] să mă îmbrac în haine civile, m-am îmbrăcat în haine civile, dar hainele de călugărie le-am ṭinut cu mine, nu le-am lăsat.
Şi câtă vreme aṭi fost plecată?
11 ani!
Şi 11 ani aṭi lucrat la Tălmaciu?
Am lucrat cinci ani la Tălmaciu ṣi cinci ani la „Libertatea„. Şi un an nu m-a angajat, un an de zile nu m-a angajat. […] N-aveam nici ce lucra, nici ce mânca, nici unde sta.
Şi cum aṭi trăit?
Greu…
Nu v-a ajutat nimeni?
Nimeni!… nu ne-a dat nimic-nimic-nimic… Ne-a dat o bluză ṣi o pereche de foi pe noi ṣi atât! ṣi un batic în cap… […]
Şi cu oamenii cum vă înṭelegeaṭi?
Cu oamenii… eram mai retrasă, aṣa. Însă se lipea câte un suflet de noi, câte o fetiṭă ṣi-apăi aia se ṭinea cu noi ṣi ne învăṭa. Ţin minte că eram cu o fată care a plecat în Germania, era căsătorită, dar s-a lipit de mine ṣi… o, Doamne! Şi zicea: „Domniṣoară, numai un pic să-ṭi scurtezi fusta, ca să nu râdă de matale!„ “
Doamne, ce-oi fi rătăcind eu prin marea asta a vieṭii?
„Şi pe urmă cum aṭi aflat că vă puteṭi întoarce?
Am împlinit 50 de ani. Eu tot ziceam că nu mai vin la mănăstire, pentru că nu mai puteam să mai suport al doilea refugiu din mănăstire, n-aṣ fi putut să mai… Şi am venit să-mi serbez ziua de călugărie. […] Şi am venit aicea ṣi îmi făcusem recuperări la fabrică, ca să pot să stau mai mult. Dar nu m-am gândit înainte, până venii aicea, că pot să rămân. Şi lunea trebuia să plec. Dar eu m-am dus ṣi i-am spus lui maica stareṭă: „Maică stareṭă, zic, eu vreau să mai rămân pentru că mi-am făcut recuperări ṣi vreau să mai stau la mănăstire. Daṭi-mi ceva să lucrez„. Zice: „Păi du-te prin biserică ṣi vezi ce e de făcut…„ M-am dus în biserică, m-am rugat puṭin ṣi pe urmă am început să ṣterg praful, să fac candelele ṣi cititnd la rugăciune, mi-a venit în minte, zic: „Doamne, ce-oi fi rătăcind eu prin marea asta a vieṭii ṣi nu voi veni la mănăstirea unde mi-am depus jurământ?!„ […] Şi întâlnesc la uṣa cancelariei pe maica stareṭă, maica Mihaela Ghicioiu. „Maică stareṭă, zic, eu m-am gândit să revin la mănăstire!„ „Păi, hai să facem o cerere…„ Şi m-am dus în cancelarie, am făcut o cerere… Şi maica stareṭă trebuia să facă cerere la Episcopie ṣi la ministrul Cultelor. Şi foarte-foarte repede a mers acest decurs, pentru că toată lumea a aprobat să vin, dacă am împlinit 50 de ani, toată lumea… Şi deci asta a fost în august ṣi în noiembrie am fost cu bagajul în faṭa bisericii.”
[Interviu de Silvia Iliescu, Hurezi, jud. Vâlcea, 2010]
