În urmă cu 110 ani, la 24 martie 1905, se stingea din viaţă la Amiens scriitorul Jules Verne, cel mai tradus romancier francez al tuturor timpurilor, precursor al literaturii ştiinţifico-fantastice, care prin operele sale a făcut cunoscute o varietate de inovaţii tehnologice cu zeci de ani înainte ca acestea să devină realitate. Savanţi precum Edwin Hubble, Jacques Cousteau şi Hermann Oberth au fost fascinaţi de romanele lui Jules Verne şi au recunoscut că scrierile sale pline de fantezie au fost pentru ei o sursă de inspiraţie.
Jules Gabriel Verne s-a născut la 8 februarie 1828 la Nantes, un port aglomerat din Franţa, unde a fost fascinat de vapoarele care plecau şi veneau, acestea fiind o sursă inepuizabilă de inspiraţie pentru aventurile şi călătoriile imaginare care aveau să încânte mai apoi generaţii întregi de copii.
Există o legendă conform căreia, la vârsta de 11 ani, tânărul Jules s-ar fi îmbarcat ca mus pe o cursă cu destinaţia India, fiind recuperat in extremis de tatăl său la Paimbœuf. Jules Verne ar fi vrut să plece pentru a-i aduce un colier de corali verişoarei sale, Caroline Tronson, de care era îndrăgostit. Muştruluit zdravăn de tatăl său, el ar fi promis că nu va mai călători decât cu gândul. Probabil că aceasta este cu adevărat o ficţiune, deoarece, în „Souvenirs d’enfance et de jeunesse”, Jules îşi aminteşte doar despre urcarea la bordul unui velier pe care l-a explorat în absenţa paznicului, lucru care i-a atras mustrări din partea căpitanului.
Iubiri imposibile şi resentimente de o viaţă
În 1847, Jules Verne este trimis de tatăl său să studieze dreptul la Paris, dar este posibil ca decizia să fi fost luată şi pentru îndepărtarea sa de Nantes şi de Caroline Tronson, verişoara de care era îndrăgostit. Aceasta se căsătoreşte în acelaşi an, pe 27 aprilie, cu un bărbat mult mai în vârstă, mariaj din care au rezultat cinci copii.
După un scurt sejur în capitală, în care urmează primul an de drept şi îşi ia examenele, revine la Nantes pentru a se pregăti pentru al doilea an alături de tatăl său, care era procuror. În această perioadă o întâlneşte pe Rose Herminie Arnaud Grossetière, născută în 1827, pentru care va face o pasiune nebună. Iubirea este împărtăşită, dar părinţii Herminiei nu văd cu ochi buni măritişul fetei lor cu un student al cărui viitor nu este încă asigurat, dându-şi în schimb acordul pentru căsătoria fetei cu un proprietar bogat mai vârstnic cu zece ani. Căsătoria, oficializată pe 19 iulie 1848, îl aduce pe Jules Verne în pragul nebuniei, determinându-l să-i scrie mamei sale o scrisoare halucinantă, compusă sub influenţa alcoolului.
Această dragoste interzisă va marca pentru totdeauna autorul şi opera sa, în care se regăsesc numeroase tinere măritate împotriva dorinţei lor (Gérande în „Maestrul Zacharius sau ceasornicarul care şi-a pierdut sufletul”, Sava în „Mathias Sandorf”, Ellen în „Un oraş plutitor”, etc.), ceea ce l-a determinat pe Christian Chelebourg să identifice un adevărat „complex Herminie” în Călătoriile extraordinare.
Jules Verne va păstra un resentiment de lungă durată pentru oraşul natal şi societatea nanteză, care se regăseşte în unele dintre poeziile sale, în special La sixième ville de France şi Madame C… (o diatribă violentă).
Parisul, teatrul şi providenţialul Hetzel
Jules Verne i-a îndeplinit dorinţa tatălui său, luându-şi doctoratul în drept în 1851. În timp ce îşi vedea mai departe de studii, devine pasionat de teatru şi scrie o serie de piese care vor rămâne inedite până în 2005. Devorează dramele lui Victor Hugo, Alexandre Dumas şi Alfred de Vigny, comediile lui Alfred de Musset, dar este atras mai mult de clasicii Molière şi Shakespeare. În acelaşi timp, el frecventa cu plăcere saloanele literare pariziene. În 1849 l-a cunoscut aici pe celebrul Alexandre Dumas şi s-a împrietenit cu fiul acestuia, care avea să devină la rândul său scriitor. Timp de 20 de ani, el a scris piese de teatru, experienţă care l-a ajutat foarte mult şi în construcţia narativă a romanelor sale.
Alexandre Dumas fiul îi pune pe Jules Verne în legătură cu fraţii Seveste, care au preluat Teatrul Istoric după eşecul managerial al lui Dumas tatăl. Noua instituţie devine Teatrul Liric, iar Jules Seveste, noul ei director, îl angajează pe Verne ca secretar. Munca nu este remunerată, dar lui Verne i se permite în schimb să-şi joace piesele.
Primul său roman, „Cinci săptămâni în balon”, a fost scris abia la vârsta de 35 de ani. Succesul lui Jules Verne avea să vină datorită editorului Pierre-Jules Hetzel, care publicase deja autori celebri, precum Balzac, George Sand şi Victor Hugo.
Începând din 1862, sub coordonarea lui avea să apară seria „Călătorii extraordinare”, care va cuprinde 44 de romane science-fiction şi de aventură.
Începutul „Călătoriilor extraordinare„
În timp ce frecventează Biblioteca naţională devine pasionat de ştiinţă şi de ultimele descoperiri în domeniu, dar este atras în special de georgrafie. În această perioadă, Verne face cunoştinţă cu un personaj deosebit, ilustru geograf şi călător neobosit, exploratorul Jacques Arago, care continuă să străbată lumea în ciuda orbirii. El chiar îşi publică relatarea călătoriilor în jurul lumii sub titlul „Souvenirs d’un aveugle”. Tânărul scriitor regăseşte în preajma lui toate senzaţiile date de primele sale lecturi. Jacques Arago îi deschide noi orizonturi şi îl atrage spre un nou gen de literatură, aflat în plină expansiune, poveştile despre călătorii.
Minuţios documentate, romanele lui Jules Verne tratează atât prezentul tehnologic al celei de-a doua jumătăţi a secolului al XIX-lea (Copiii căpitanului Grant (1868), Ocolul Pământului în optzeci de zile (1873), Mihail Strogoff (1876), Steaua Sudului (1884),Vulcanul de aur, etc.), cât şi lumi imaginare (De la Pământ la Lună (1865), Douăzeci de mii de leghe sub mări (1870), Robur Cuceritorul (1886).
Pe data de 16 martie 1867 se îmbarcă alături de fratele său, Paul, la bordul vaporului Great Eastern. Călătoria desfăşurată din Liverpool până în Statele Unite va da naştere romanului Un oraş plutitor (1870).
În 1868, Jules Verne cumpără şalupa de pescuit Saint-Michel pe care o transformă în cabinet de lucru.
Între iunie şi august 1878, Jules Verne navighează de la Lisabona la Alger pe Saint-Michel III, apoi, în iulie 1879, în Scoţia şi Irlanda. A treia călătorie o face în 1881 împreună cu fratele său, nepotul Gaston şi Robert Godefroy: vizitează Marea Nordului, Olanda, Germania, apoi merge prin canalul Eider, Kiel şi Marea Baltică până la Copenhaga. Există numeroase detalii legate de această călătorie, ele fiind cuprinse de fratele său, Paul Verne, într-o naraţiune apărută la Hetzel.
În 1884, Jules Verne se hotărăşte să facă o călătorie în jurul Mediteranei. Saint-Michel III părăseşte Nantes pe 13 mai.Vasul ajunge la Vigo pe 18, la Lisabona pe 23 şi trece de Gibraltar pe 25 mai. Ajuns la Oran, este primit de Societatea geografică a oraşului. Ziarele îi consacră numeroase articole. Pe 10 iunie se află la Bône, unde beiul Tunisului îi pune la dispoziţie un vagon special. După ce se îmbarcă din nou este prins de o furtună în apropiere de Malta, vizitează Sicilia, Siracuza, apoi Napoli şi Pompeii. La Anzio, ia trenul spre Roma, unde este primit în audienţă de papa Léon XIII şi vizitează Loja masonică a oraşului. Se întâlneşte mai apoi cu Louis-Salvador de Habsbourg-Lorraine, cu care stabileşte o relaţie epistolară care va dura până la moartea scriitorului. După două luni de călătorie, Verne revine la Amiens.
Ultimii ani
Viaţa sa va fi zguduită de un incident major, în 1886, când nepotul său de frate, Gaston Verne încearcă să-l ucidă, împuşcându-l însă din fericire doar în picior. Bărbatul a fost internat ulterior într-un sanatoriu, după ce s-a constatat că-şi pierduse minţile. Accidentul i-a lăsat lui Jules Verne o rană foarte gravă, care i-a afectat mersul pentru tot restul vieţii.
În 1888 este ales în consiliul municipal al oraşului Amiens pe lista republicană (stânga moderată) condusă de Frédéric Petit. Prietenului său, Charles Wallut, îi scrie: „Singura mea preocupare este să mă fac util şi să realizez câteva reforme urbane.” Va păstra această poziţie timp de cincisprezece ani, deşi el nu era un republican convins, ci un monarhist de orientare orléanistă. În cadrul municipalităţii este însărcinat să se ocupe de spectacole, circ şi expoziţii. Proiectul Circului Municipal, propus în timpul precedentului mandat de primar, îi ocupă mult timp. Investeşte mult în el, în ciuda criticilor legate de construirea unui asemenea edificiu şi, pe 23 iunie 1889, ţine discursul de inaugurare.
În 1902 simte cum i se diminuează capacitatea intelectuală. Unei cereri a directorului Academiei din Amiens îi răspunde: „Mă rugaţi să scriu ceva pentru Academie, însă aţi uitat că la vârsta mea cuvintele au plecat, iar ideile nu mai vin.” În 1903 scrie puţin, dar nu consideră o problemă lentoarea cu care lucrează. De altfel, din 1892, Verne păstrează o listă a romanelor scrise şi le corectează pe măsură ce apar.
Diabetul, care-i afectează acuitatea vizuală, îl orbeşte progresiv. După o criză severă de la sfârşitul anului 1904, o alta îl doboară pe 16 martie anul următor. Jules Verne se stinge pe 24 martie 1905 la Amiens, în casa de pe bulevardul Longueville nr. 44 (actualmente bulevardul Jules-Verne). Înmormântarea sa atrage o mulţime de cinci mii de persoane. Împăratul Wilhelm al II-lea în însărcinează pe ambadasorul german să prezinte condoleanţe şi să urmeze cortegiul funerar. În schimb, niciun reprezentant al guvernului francez nu participă la funeralii.
Naţionalismul, problema antisemită, germanofobia şi alte stereotipii
Jules Verne a influenţat generaţii de cititori şi de scriitori science fiction, însă opera sa se află sub semnul ideilor epocii în care a trăit. De exemplu, stereotipiile antisemite prezente în opera sa nu mai sunt imaginabile astăzi. Unele pasaje marcate puternic de aceste idei, mai ales din romanul Hector Servadac, sunt eliminate din reeditările actuale. Istoricul Jacques Sadoul consideră că această atitudine este rezultatul naţionalismului şi patriotismului exacerbat de războiul din 1870, care a afectat elitele la naşterea celei de-A Treia Republici. Unii istorici de stânga explică naţionalismul lui Jules Verne prin prisma dezvoltării unei ideologii comune în rândul burgheziei acelei epoci. Cu toate acestea, avea să introducă un evreu simpatic în romanul Steaua Sudului (1884).
O altă temă prezentă în întreaga operă verniană este caracterizarea negativă făcută popoarelor de origine germană, fie că este vorba de prusaci, austrieci sau de oameni din alte regiuni ale Germaniei actuale. Poate cea mai evidentă reacţie de acest fel apare în romanele „Cele 500 de milioane ale Begumei” şi „Drumul Franţei”, dar probabil că unul dintre motivele care stă la baza acestei atitudini îl constituie conflictul din 1870 dintre Franţa şi Prusia.
La fel ca majoritatea creaţiilor epocii, opera lui Jules Verne marchează uneori condescendenţă sau chiar dispreţ faţă de „sălbatici” sau „indigeni”, cum se poate vedea în romanele „Cinci săptămâni în balon” şi „Satul aerian”. Acest gen de remarci sunt totuşi, ocazionale, personajele de culoare fiind în general prezentate dintr-o perspectivă pozitivă, cum e cazul lui Tom, Austin, Bat, Actéon şi Hercule din „Căpitan la cincisprezece ani”. Căpitanul Nemo nu-i judecă, ci chiar îi ajută pe papuaşi în „Douăzeci de mii de leghe sub mări”, el însuşi fiind de origine hindusă, după cum se dezvăluie în „Insula misterioasă”, fost participant la răscoala cipailor din 1857 împotriva colonialismului britanic. De fapt, acest colonialism este condamnat de mai multe ori în cadrul Călătoriilor extraordinare (în Copiii căpitanului Grant, 800 de leghe pe Amazon, Doamna Branican, etc. ). În aceste romane, Jules Verne ia o poziţie clară împotriva sclaviei, care se reflectă şi în ceea ce priveşte Războiul de Secesiune. El a salutat abolirea sclaviei petrecută în 1848, condamnând în schimb regalitatea africană pentru războaiele distrugătoare urmate de aducerea în sclavie a fraţilor. De asemenea, a luat poziţie împotriva sclaviei practicate de ţările musulmane, opinie care face chiar obiectul romanului „Arhipelagul în flăcări”.
Jules Verne şi România
Cinci dintre romanele verniene au legătură cu România:
Kéraban Încăpăţânatul (1882) – în periplul său în jurul Mării Negre, Kéraban trece prin Dobrogea
Mathias Sandorf (1885) – castelul contelui maghiar este situat în Transilvania
Claudius Bombarnac (1891) – în vagoanele trenului Marele Transasiatic se află un călător clandestin român, Cincu, plecat s-o întâlnească pe logodnica sa, Zinca, la Pekin
Castelul din Carpaţi (1892) – întreaga acţiune se petrece în Transilvania
Pilotul de pe Dunăre (1901) – ultima etapă a călătorie pe Dunăre are loc de la Porţile de Fier până în Delta Dunării
În cartea Pe urmele lui Jules Verne în România, Simion Săveanu, autorul acesteia, emite ipoteza că între 1882 şi 1884 Jules Verne ar fi fost în relaţii intime cu o anume Luiza Müller, originară din Transilvania, mai precis din Homorod (judeţul Braşov). La îndemnul ei, ar fi făcut o călătorie incognito cu o navă pe Dunăre până la Giurgiu, apoi cu trenul la Bucureşti şi apoi la Braşov şi, în final, la Homorod. Cu această ocazie ar fi cutreierat prin regiune mai multe săptămâni şi ar fi vizitat Castelul Colţ (pe teritoriul satului Suseni, judeţul Hunedoara), care a devenit sursă de inspiraţie pentru romanul Le Château des Carpathes („Castelul din Carpaţi„).
70 de romane în 148 de limbi
Opera lui Jules Verne este populară în întreaga lume, conform Index Translationum, cu un total de 4702 traduceri în 148 de limbi. Verne ocupă locul al doilea în rândul celor mai traduşi autori, după Agatha Christie. În 2011, el era de asemenea autorul de limbă franceză cel mai tradus pe plan mondial. A scris în total 70 de cărţi, dintre care 54 au fost incluse în seria „Călătoriilor extraordinare”.
Anul 2005 a fost declarat „Anul Jules Verne” cu ocazia împlinirii a 100 de ani de la moartea autorului, fiind marcat în Franţa şi în alte ţări francofone, printre care şi România, prin reeditări ale volumelor sau ale unor opere de exegeză despre Jules Verne.
Documentarea: Bianca Ioniţă