“Iisus a zis : Eu sunt Lumina lumii; cine Mă urmează pe Mine nu va umbla în intuneric, ci va avea lumina vieṭii” (Ioan).
La cererea Moscovei care privea Biserica Unită cu Roma ca pe un „nucleu al imperialismului”, guvernul României a trecut la fapte pentru rezolvarea chestiunii. Decretul 358 din1948 „pentru stabilirea situaţiei de drept a fostului cult greco-catolic” prevedea încetarea existenṭei organizaţiilor centrale şi statutare ale acestui cult. Averea lor mobilă ṣi imobilă revenea statului. Potrivit estimărilor, Biserica greco-catolică din România avea înainte de desfiinṭare 1.500.000 de credincioşi ṣi 1.700 de preoţi. Din punct de vedere organizatoric, avea o mitropolie la Blaj, patru episcopii în ṭară ṣi un vicariat la Bucureṣti. Episcopii ṣi mulṭi dintre preoṭii greco-catolici au ajuns în închisorile comuniste. Cu toate acestea, au fost preoṭi care au oficiat clandestin liturghii, botezuri, înmormântări.
În Arhiva de istorie orală se află o mărturie uimitoare: o călugăriṭă greco-catolică a povestit cum ṭineau Paṣtele în celulele întunecate ale închisorii. Maica Clara, pe numele ei laic Ecaterina Laszlo, se născuse în satul Pustiana din judeṭul Bacău. Intrase în mănăstire în 1929. După trei ani primise haina monahală, apoi depusese jurământul, iar în 1938 fusese trimisă ca administratoare la Nunṭiatura Apostolică cu sediul în Bucureṣti. A fost arestată în 1950 ṣi ṭinută 13 ani în penitenciarul de la Miercurea Ciuc, cea mai dură închisoare pentru femei.
Interviu realizat de Mariana Conovici în 2003.
„[Am intrat] la mănăstire în Bucureşti, la Pitar Moş, la Institutul „Sfânta Maria„ ṣi prima dată am fost repartizată la infirmeria elevelor. Acolo am stat patru ani, cu sora Agatha. După doi ani am primit haina, în 1932 şi în ’34 am depus juramântul şi atuncea am fost repartizată ca ajutoare de maestră de casă. Acolo am fost timp de cinci ani şi în 1938, în 4 ianuarie, am fost trimisă în serviciu la Nunţiatura Apostolică din Bucureşti. Ştiţi că în ’48 s-a rupt Concordatul [cu Vaticanul] şi prin aceasta biserica catolică a pierdut orice fel de activitate [în România].
A fost practic interzisă…
Interzisă, da. A fost pusă în ilegalitate Biserica Unită cu Roma, toţi episcopii au fost băgaţi deja, în ’48, la închisoare ṣi Nunţiul [Papal] a fost expulzat din ţară, în ’50. Nunţiatura a fost lăsată sub ocrotirea Legaţiei Elveţiene. […]
Acuma [în 1950] suntem la Miercurea Ciucului. […] Eu am fost dusă într-o celulă, unde erau 30 de persoane, am stat o lună sau două, cam aşa ceva, pe urmă m-au dus iarăşi în altă celulă […] unde erau 120 de persoane. Acolo era în colţ pusă rogojină unde erau şase butoaie: două pentru treaba mare, două pentru treaba mică, două butoaie erau pentru apă, spălat vasele, ne spălam pe noi şi aşa mai departe. Se golea dimineaţa şi seara. Acolo stăteam, acolo mâncam, acolo dormeam – 120 de persoane! […]
De Paşti ne pregăteam în felul următor. Într-un Paşti făceam aşa: cu 14 zile înainte de Paşti făceam Calea Crucii – fiecare zi o staţiune. Şi meditam la Patimile lui Iisus. Prima zi, a doua zi, a treia zi, până la 14 staţiuni. […] Povesteam despre prima staţiune, cum Iisus a fost prins, condamnat la moarte, cum a fost biciuirea lui Iisus, cum a fost judecat de Pilat şi după ce a fost biciuit şi îmbrăcat în hainele lui cu care a fost primit în Ierusalim, acuma pe cruce, tot aşa, a adus haina aceea, ca să fie cunoscut şi cu coroana de spini ca rege, în batjocură, ṣi a fost dus la Pilat, a curs sânge, picături de sânge care se pot vedea şi astăzi… La Roma, am fost în ’80, am avut o să mă duc la Roma şi atunci am văzut treptele lui Pilat; […] Elena a dus la Roma treptele lui Pilat şi […] se văd capsule [cu] sângele lui Iisus, picături de sânge şi acuma se menţine culoarea şi sângele uscat, da!… […] Şi aşa, a fost pe urmă Învierea lui Iisus, pe urmă a fost Paştele. Aşa că meditam la acestea, la Patimile lui Iisus. […]
Şi ce făceam încă? Două săptămâni înainte de Paşti, felia aceea de pâine, toate din cameră puneam la o parte, făceam mărunţişuri aşa şi puneam după sobă ca să se usuce, […] făceam pâine uscată şi de Paşti, bolnavii care aveau o feliuţă de marmeladă […], bucăţica de marmeladă o opream şi atuncea, în Sâmbăta Mare, frământam cu marmeladă acele fărâmituri de toată pâinea pe care o oprisem [timp de] două săptămâni şi făceam mici tartine, aşa, ca să aibă fiecare deţinut – eram 120, nu?! – şi pentru fiecare făceam câte o tartină, aşa, frâmântată… şi cine avea regim – câteva au avut regim, printre care am avut şi eu regim, – primeam 250 de grame de lapte, puneam sub pat şi am strâns acelea două săptămâni şi printr-o batistă storceam „brânza„ aceea, chipurile, care era prinsă şi cu brânza aceea scriam „Hristos a înviat!„ pe tartine… […] Şi asta era pentru fiecare, în seara de Înviere, atuncea făceam iarăşi rugăciune, făceam şi Calea Crucii. […]
Am avut o perioadă că am putut să ascund Rozariul la mine şi atunci am pus Rozariul pe godină, acolo, care era chipurile sobiţă, pusă batista acolo – era altarul! -, să facem Sfânta Liturghie. Şi atuncea făceam… tradusesem în româneşte – tot o măicuţă care ştia limba latină, pe atuncea se făcea totul în latină – în româneşte [tradusese] rugăciunile şi am pus crucea acolo şi am făcut rugăciunile de Sfânta Liturghie, de Înviere. […] Şi atuncea ne strângeam acolo, în jurul sobelor, evreicele ascultau [la uṣă] ca să nu ne prindă, erau foarte deştepte şi aveau un auz foarte bun: când auzeau că cineva intră pe uṣă, la capătul închisorii acolo, atuncea strigau: „Cine e la tinetă astăzi?„ Şi atuncea ştiam că [vine cineva] ṣi tăceam şi… continuam după aceea mai departe… Şi când era totul gata, rugăciunea, cântam Hristos a înviat!, spuneam Învierea Domnului nostru Isus Hristos şi… când ajungeam la mijlocul rugăciunilor, făceam împărtăşanie spirituală […]: „Doamne Iisuse, eu cred că tu eşti de faţă în preasfânta taină a altarului, eu cred în Tine, Te iubesc şi Te doresc. Vino în inima mea, în mod spiritual… eu cred în tine că Tu eşti Dumnezeu adevărat şi om adevărat…„ […] ăsta era Paştele, da!”
