„Nu există intelectual, care să merite acest calificativ, fără să trăiască neliniştile metafizice ale lui Cioran, numai că nu orice intelectual adevărat poate practica sinceritatea lui totală.” – Petre Ţuţea
Emil Cioran a început prin a fi un gânditor torturat de sentimente şi senzaţii violente. Preocupat de problema morţii şi a suferinţei, este atras de ideea sinuciderii ca idee care ajută supravieţuirii. Tema alienării omului, temă existenţialistă prin excelenţă, prezentă la Jean-Paul Sartre sau Albert Camus, este formulată astfel, în 1932, de tânărul Cioran:
„Să fie oare pentru noi existenţa un exil şi neantul o patrie?
Câteva teme mari străbat opera lui Emil Cioran: contingenţa fiinţei umane, păcatul originar, sensul tragic al istoriei, sfârşitul civilizaţiei, ameninţarea Răului, refuzul consolidării prin credinţă, obsesia absolutului, viaţa ca expresie a exilului metafizic al omului. Cioran a fost un gânditor pasionat de istorie, pe care o cunoaştea bine din vastele sale lecturi şi mai ales din autorii şi memorialiştii perioadelor de decadenţă.
Epuizând încă din tinereţe interesul pentru filosofia de catedră, Cioran a părăsit devreme gândirea sistematică şi speculaţiile abstracte, pentru a se consacra unor cugetări profund personale. „N-am inventat nimic, am fost doar secretarul senzaţiilor mele”, va constata mai târziu. Din eseurile apărute în limba română se desprinde portretul unui tânăr gânditor din anii treizeci, influenţat de mişcarea de idei din acea epocă în care intelectualii români descopereau gândirea existenţialistă (sub varianta ei românească, cu accente creştine şi mistice, „trăirismul”).
A cultivat darul conversaţiei cu numeroşii săi prieteni (Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Paul Celan, Barbu Fundoianu , Samuel Beckett, Henri Michaux). Cioran a întreţinut o vastă corespondenţă, dezvăluindu-se ca un remarcabil autor epistolar.
Emil Cioran s-a născut la Răşinari, aflat pe atunci în comitatul Sibiu, la 8 aprilie 1911. Pe linie maternă, se trăgea dintr-o familie din nobilimea transilvană. Tatăl său, Emilian Cioran, a fost protopop ortodox şi consilier al Mitropoliei din Sibiu.
După studii clasice la Liceul „Gheorghe Lazăr” din Sibiu, începe la 17 ani studiul filosofiei la Universitatea din Bucureşti. A fost coleg cu Constantin Noica şi elev al lui Tudor Vianu şi Nae Ionescu. Bun cunoscător al limbii germane, a studiat în original pe Immanuel Kant, Arthur Schopenhauer, şi mai ales pe Friedrich Nietzsche.
Absolvent al Facultăţii de Litere şi Filosofie din Bucureşti în 1932, cu o teză despre intuiţionismul bergsonian, Emil Cioran îşi face intrarea în lumea literelor şi a reflecţiilor filosofice şi socio-politice într-o Românie Mare ce tocmai traversa cumplita criză economică interbelică, într-o ţară bulversată de mişcări studenţeşti pornite contra unei clase politice incapabile să găsească soluţiile potrivite pentru ameliorarea dezechilibrelor sociale şi morale, în care antisemitismul funcţiona ca o supapă ce califica naţiunea română mai curând ca una „barbară”.
În 1933, într-un moment de ascensiune a nazismului după instalarea lui Adolf Hitler în funcţia de cancelar, Cioran obţine o bursă a Fundaţiei Alexander von Humboldt, care îi permite să continue studiile de filosofie la Berlin. Contactul cu această Germanie a ordinii şi disciplinei i-a stimulat în mod evident reflecţiile ce se vor regăsi la finele acestui stagiu în lucrarea sa, devenită repede de notorietate, Pe culmile disperării (1934).
Cioran se declară, într-un articol, admirator al lui Hitler şi justifică provocator „Noaptea cuţitelor lungi”. Va repudia apoi definitiv, cu furie şi ruşine, această viziune, ca pe o inadmisibilă rătăcire a tinereţii, argumentând prin ea refuzul oricărei implicări a individului în istorie.
„Mi-am urât ţara, i-am urât pe toţi oamenii şi tot universul. Îmi rămânea doar să mă urăsc pe mine: ceea ce am şi făcut, odată cu revenirea disperării”, scria el.
Ca bursier Humboldt are însă posibilitatea materială să fugă în primăvara lui 1934 pentru aproape o lună la Paris. A fost marea sa revelaţie, după cum mărturiseşte în dialogul lui cu Gabriel Liiceanu: „După ce am văzut Parisul, Berlinul a devenit zero, nu m-a mai interesat (…). Parisul a ajuns obsesia mea”.
Succesiv au apărut volumele Cartea amăgirilor (1935), Schimbarea la faţă a României (1936), Lacrimi şi Sfinţi (1937). Cel de-al doilea volum, Schimbarea la faţă a României a fost autocenzurat în ediţia a doua aparută la începutul anilor ’90, autorul însuşi eliminând numeroase pasaje considerate extremiste, „pretenţioase şi stupide”.
Reîntors în ţară, ocupă vreme de un an (1936) postul de profesor de filosofie la Liceul „Andrei Şaguna” din Braşov.
Începe, totodată, să frecventeze Institutul Francez din Bucureşti, care era condus din 1932 de un nou şi tânăr director, Alphonse Dupront, cu doar doi ani mai în vârstă decât Cioran. Întâlnirea a fost oarecum providenţială, pentru că viitorul istoric francez şi fondator al Centrului de antropologie religioasă europeană de pe lângă École des Hautes Études en Sciences Sociales din Paris i-a oferit scriitorului român în formare o bursă pentru a merge la Paris şi a-şi pregăti un doctorat la Sorbona.
Ajuns însă în capitala Franţei la finele lui 1937, tânărul scriitor se instalează la Hotel Marignan (13, rue de Sommerard, V) şi, în loc să se ocupe cu frecventarea cursurilor, îşi cumpără o bicicletă cu care va străbate întregul Paris şi împrejurimile. Cum era de aşteptat, cu o asemenea conduită, Emil Cioran şi-a risipit anul fără a trece pe la Sorbona şi fără a lua legătura cu vreun profesor de aici care să-i coordoneze doctoratul. S-a bazat probabil pe prietenia lui Dupront, care în generozitatea lui şi, poate, fascinat de „sclipirile” lui Cioran, a tot reuşit să-i prelungească stipendiul cu aproape doi ani, până la sfârşitul mandatului său la Institutul Francez, în 1940.
După prăbuşirea celei de-a treia republici şi instaurarea regimului de la Vichy, bursierii străini sunt nevoiţi să se întoarcă în ţară.
În aceste împrejurări, Emil Cioran a revenit în patrie, încercând să-şi caute un rost ca profesor la Liceul „Gh. Lazăr” din Sibiu, dar a rămas pentru scurt timp (nu mai mult de trei-patru luni), şansa surâzându-i din nou la începutul anului 1941. De la 1 februarie 1941, Cioran este numit consilier cultural pe lângă Legaţia română de la Paris, care legal funcţiona însă la Vichy, după ocuparea unei bune părţi din Franţa de către trupele naziste. Numirea a fost făcută de către Nichifor Crainic, ministrul Propagandei Naţionale, instituţie de care aparţineau formal consilierii culturali în această perioadă. Nu puteau fi numiţi în acest post decât posesorii unei diplome universitare, aceştia trebuind să aibă aprobarea statului respectiv, indemnizaţiile fiind calculate după moneda ţării în cauză, variind între 20.000 şi 60.000 lei lunar.
După rebeliunea legionară din ianuarie 1941, Emil Cioran devenise deja un personaj indezirabil regimului antonescian, fapt ce va duce rapid la pierderea postului de consilier cultural. De altfel, în luna mai 1941, un raport „strict confidenţial” al Direcţiei Afacerilor Consulare din cadrul ministerului nostru de Externe includea numele lui
Cioran printre „elementele primejdioase care fac parte din gruparea legionarilor rebeli aflaţi la Paris”, având următoarea caracterizare:
„Fost bursier al guvernului francez; agitator, calomniator. În prezent consilier cultural la Vichy, fără nici o activitate”. În plus, alături de alţi câţiva, „sunt ostili domnului general Antonescu. Fac corp aparte defăimând pe ceilalţi studenţi ce nu fac politică şi pe reprezentanţii autorităţilor româneşti la Paris. „
Deşi încadrat în această categorie de proscrişi, Emil Cioran devine din toamna lui 1942 bursier al Şcolii Române de la Fontenay-aux-Roses, la solicitarea sa, la insistenţele directorului de atunci al instituţiei şi, evident, prin bunăvoinţa ministrului român al Educaţiei, profesorul universitar Ion Petrovici. Este de reţinut faptul excepţional că în
anul academic 1943 şi 1944 Emil Cioran a fost singurul român aflat la Paris care a primit un stipendiu la această şcoală (în Italia, de exemplu, în şcoala pereche, se aflau 7 bursieri), în iulie şi septembrie 1943 primind câte 5000 fr.
francezi, iar de la 1 octombrie 1943 până la 1 martie 1944 încă 30.000 fr.
Din1945, Cioran părăseşte definitiv România. După retragerea cetăţeniei române de către autorităţile comuniste a trăit la Paris ca apatrid, în Cartierul Latin, pe care nu l-a părăsit niciodată. A trăit mult timp retras, evitând publicitatea. În scrierile sale, Emil Cioran povestea adeseori despre nopţile sale de insomnie şi despre lungile lui plimbări nocturne.
După ce operele sale au fost interzise de regimul comunist, Cioran a renunţat la limba lui maternă în 1947 şi a decis să scrie doar în franceză, într-o limbă cizelată, în care gustul său pentru aforism se aliază cu un anumit lirism: „Précis de décomposition” (Tratat de descompunere), publicată în 1949, „Syllogismes de l’amertume” (Silogismele amărăciunii), „De l’inconvénient d’être né” (Despre neajunsul de a te fi născut) şi „La tentation d’exister” (Ispita de a exista). Ultimul său roman, intitulat „Aveux et anathèmes”, a fost publicat în 1987.
„Stilul, care m-a interesat atât de mult, l-am adoptat pentru că am văzut în el o sfidare a neantului”, scria Emil Cioran în renumitele sale „Caiete”.
Rămas sărac, a continuat să frecventeze restaurantul universitar din Paris până la vârsta de 40 de ani, înainte ca oficialii francezi să-i interzică accesul – un episod pe care l-a trăit cu o intensitate dureroasă.
A locuit timp de multe decenii într-o mansardă despre care spunea că era turnul lui de fildeş şi a primit numeroase premii literare, precum Prix Morand, ce i-a fost decernat în 1988 de Academia franceză. Cioran a refuzat însă toate premiile ce i-au fost acordate.
Iubirile lui Cioran
Simone Boué a fost partenera de viaţă a marelui gânditor, cu care a împărţit aceeaşi mansardă mai bine de 50 de ani. O relaţie timidă şi discretă, care le-a scăpat, decenii la rând, şi celor mai avizaţi biografi.
Într-un interviu acordat la Paris în 1996, aceasta declara:
În viaţa de zi cu zi, Cioran nu era deloc o fiinţă sinistră. Era un om vesel, cu umor. Şi aş spune că nu-i scăpau bucuriile şi frumuseţea lumii. Dar nu scria decât atunci când era trist, în accesele lui de disperare, totdeauna noaptea. A şi zis-o cândva: „Dacă sunt sinistre cărţile mele, e pentru că nu scriu decât atunci când îmi vine să-mi trag un glonţ în cap”.
„Dispreţuia gloria. Nu accepta să apară la televizor şi pentru că nu voia să fie recunoscut pe stradă. Dacă era întrebat: „Sunteţi Cioran?”, răspundea „Nu!”. Mă tulbură să-mi amintesc, dar mai târziu, când era foarte bolnav şi avea deja pierderi de memorie, cineva l-a oprit pe stradă şi l-a întrebat dacă e Cioran. El a răspuns: „Am fost!”.
În februarie 1981, Friedgard Thoma, pe atunci în vârstă de 35 de ani, mamă a unui copil şi doctorandă în filosofie, îi scrie pentru prima dată lui Emil Cioran, atrasă fiind de scrierile lui. La momentul respectiv, Cioran avea 70 de ani şi trăia de decenii bune cu Simone Boue, “semi-însurat” cum avea să-i scrie lui Friedgard, mai târziu, într-o scrisoare. Între cei doi s-a născut o profundă legătură intelectuală, materializată printr-o corespondenţă purtată între anii 1981 şi 1991. Cioran s-a aruncat cu toată fiinţa sa în iluzia acestei legături, cu femeia superbă, pe care a numit-o, într-una dintre scrisori, blestemul său indispensabil. După moartea lui Cioran, Friedgard Thoma a publicat, într-un volum, povestea legăturii ei cu filozoful şi, parţial, scrisorile. Volumul a fost tradus în limba română de Nora Iuga, cu titlul ”Pentru nimic în lume – O iubire a lui Cioran” şi publicat în 2005 la Editura EST – Samuel Tastet Editeur.
Deşi a trăit în Franţa până la moarte, Cioran nu a cerut niciodată cetăţenia franceză. Fără să se mai întoarcă vreodată în ţara natală, acesta a murit la Paris, în 1995. A fost înmormântat în Cimitirul Montparnasse. Simone Boué a murit în 1997, la doi ani după Cioran.
După moartea Simonei, o serie de manuscrise (peste 30 de caiete) au fost găsite în apartamentul lor de o menajeră, care a încercat în 2005 scoaterea la licitaţie şi valorificarea lor. Într-o primă etapă, o hotărâre a Curţii de Apel din Paris a oprit comercializarea acestora. În urma judecării, Tribunalul din Paris decide în decembrie 2008 restituirea tuturor documentelor către persoana găsitoare, urmând ca aceasta să dispună de ele cum crede de cuviinţă. Printre manuscrise, în general versiuni ale unor lucrări deja aparute, se află şi un jurnal inedit al lui Cioran, cuprinzând câţiva ani din perioada ulterioară lui 1972 (anul în care se opresc Caietele sale), document de un excepţional interes pentru editori şi cititori, şi probabil ultima scriere inedită a filosofului.
Prietenia epistolară dintre Ţuţea şi Cioran
Separaţi de un clar antagonism filosofic, Emil Cioran şi Petre Ţuţea au fost legaţi de o sinceră prietenie.
“Cu verva sa fără pereche, dacă ar fi trăit la Paris, ar fi avut astăzi o reputaţie mondială. Vorbesc adesea despre el ca despre un geniu al vremurilor noastre sau, mai degrabă, ca despre singurul spirit genial pe care mi-a fost dat să-l întâlnesc în viaţa mea.” Aceste afirmaţii au fost făcute în aprilie 1974 de Emil Cioran.
Ţuţea îi scria lui Cioran, într-o scrisoare: „Am o dorinţa să cumperi garsoniera mea, pentru că nu vreau să mor chiriaş: poate să-ţi servească vreodată la venirea ta în Bucureşti, împreună cu doamna. Este în centrul Bucureştiului, lângă Cişmigiu. Într-o proprietate a lui Cioran nu mă simt chiriaş.”
Emil Cioran şi Petre Ţuţea în „Exerciţiu de admiraţie” – documentar realizat de Gabriel Liiceanu
Surse: Academia Română (www.acad.ro), Revista culturală Tribuna, Cluj , 2010 – Director fondator: Ioan Slavici (1884), William Totok: Schimbarea la faţă a României (Emil Cioran, 1936), Matei Călinescu, cuvânt înainte, în: Ilinca Zarifopol-Johnston, „Searching for Cioran”, Indiana University Press 2009, www.mediafax.ro, www.formula-as.ro, www.adevarul.ro.
Documentarea: Bianca Ioniţă
