În condiţile ateismului comunist, un grup de intelectuali şi feţe bisericeşti de la Mânãstirea Antim a înfiinţat o societate creştinã şi culturalã care considera rugãciunea ca unul din drumurile spre mântuire. Numele asociaţiei a fost “Rugul Aprins” – rug ce dupã Biblie arde cu flacãrã mereu verde şi care simbolizează unirea celui mântuit cu absolutul. Iniţiatorul şi motorul acestei societăţi a fost poetul şi jurnalistul Sandu Tudor – călugărit cu numele Daniil.
Un prim pas concret în creearea acestui grup a fost făcut în anul 1943, atunci când, la invitaţia Mitropolitului Bucovinei, Tit Simedrea au ajuns la Cernăuţi câteva personalităţi care urmau să conferenţieze şi să dezbată timp de o săptămână pe tema misticii creştine. Printre cei invitaţi s-a aflat preotul Nicolae M. Popescu, preotul Benedict Ghiuş, Anton Dumitriu, Constantin Noica, Petru Manoliu, Paul Sterian, H. H. Stahl şi Sandu Tudor. După momentul Cernăuţi, centrul acestei mişcări s-a mutat la Mânăstirea Antim din Bucureşti, unde Sandu Tudor a adus o icoană veche de la Muntele Athos dedicată Rugului Aprins. La Mânăstirea Antim grupul a activat între 1946 – 1948 sub denumirea de „Rugul Aprins al Maicii Domnului”. Membrii acestui grup – intelectuali laici şi monahi – doreau păstrarea valorilor ortodoxe, a dreptei credinţe ortodoxe în vremuri de ateism comunist. Întalnirile de la Mănăstirea Antim aveau loc joia, în biblioteca sau în pridvorul mănăstirii şi erau prezidate de către stareţul din acea vreme, Părinte Arhimandrit Vasile Vasilache. S-au citit piese literare (comentate apoi dintr-o perspectivă teologică), texte scripturistice, patristice şi filosofice. Printre cei prezenţi la întâlnirile de la Mânăstirea Antim s-a numarat şi preotul ieromonah Sofian Boghiu, duhovnic iubit şi respectat de generaţii întregi:
Rugul Aprins – cum ştim foarte bine – este un fapt biblic, o întâmplare fericită când Moise, prorocul, fugit din Egipt, din casa lui faraon, ajuns în zona Muntelui Sinai, îşi păştea oile un păstor şi a ajuns în faţa unui rug pe Muntele Sinai, a unui pom care ardea în flăcări şi nu se mistuia. Şi apropiindu-se de el, când să pună mâna să se convingă că acest rug care arde şi nu se mistuie, i se spune: „Descalţă încălţămintea din picioarele tale pentru că locul pe care stai este sfânt.” Şi din acest rug îi vorbea cineva. Îi vorbea Dumnezeu. Şi acest rug în teologia bisericii noastre ortodoxe este simbolul Maicii Domnului, care a fost mama Dumnezeului întrupat, care era în fiinţa sa sfântă, fiinţa Maicii Domnului şi foc ceresc era Iisus Hristos. Maica Domnului a rămas nearsă, neatinsă, însă dumnezeită. Acest prunc – Iisus Hristos – se va naşte în Bethleem, aşa încât Rugul Aprins este simbolul Maicii Domnului, iar pentru noi, care ne-am ales acest patron sfânt al Mânăstirii Antim – Rugul Aprins este simbolul rugăciunii neîncetate, cine se roagă neîncetat se aseamănă cu acest rug care ardea şi nu se mistuia. Suntem mereu sub focul lui Dumnezeu – această vâlvătaie de lumină şi de putere, şi cu cât arde mai mult, cu atât devenim mai luminoşi şi mai aproape de Dumnezeu. Acesta este un înţeles al Rugului Aprins.
Această mişcare duhovnicească a Rugului Aprins a luat naştere în timpul stăpânirii comuniste. Pe stradă şi în viaţa de toate zilele era un zbucium şi un efort din partea unor puteri vrăjmase ca să schimbe tot ce era vechi, aşezat şi frumos statornic, să schimbe în moda nouă pe care o ştim şi am trăit-o. În acest timp, la Mânăstirea Antim, la Biblioteca mânăstirii se vorbea despre Rugăciunea lui Iisus, de probleme de rugăciune, de mărturisire şi de lucrare lăuntrică bazată pe tradiţia sfântă, pe Sfinţii Părinţi, pe practica Sfinţilor Părinţi. Toată asceza asta, de două ori milenară, care a fost plină de rugăciune şi mai ales de această rugăciune, de această rugăciune închegată, scurtă şi cuprinzătoare – Rugăciunea lui Iisus. Această lucrare obştească, într-un cerc restrâns era foarte plăcută, însă nu se putea extinde prea mult din cauza zarvei din afara vieţii mânăstireşti. Erau profesori universitari care ne vorbeau şi după aceea era un fel de seminar. Erau mulţi – câţi încăpeau în această mică sală de bibliotecă şi pe scările bibliotecii Mânăstirii Antim. Era multă lume, mult tineret, mulţi studenţi care după aceea au suferit mult în închisoare. Veneau setoşi să afle şi ei ceva despre această viaţă lăuntrică. Şi plecau foarte hrăniţi sufleteşte. După ce conferenţiarul îşi termina cuvântul său, erau întrebări din public – fel de fel de întrebări şi răspundeau cei care vroiau şi puteau să răspundă. Era un dialog şi o ţesătură de idei şi de gânduri şi de dorinţe duhovniceşti care hrăneau foarte mult pe cei care ascultau această întâlnire duhovnicească.
[Interviu realizat de Remus Rădulescu – Radio România Actualităţi. Arhiva de Istorie orală – Radio România]
