Apăruseră două şcoli civile de pilotaj la Chitila şi Cotroceni când, în aprilie 1912, a luat fiinţă o şcoală militară de aviaţie, sub conducerea maiorului Ion Macri. Era prima din ţară şi a doua din lume, după cea din Marea Britanie. Câteva luni mai târziu, Valentin Bibescu a înfiinţat Şcoala de Piloţi Militari şi Civili pe aerodromul Băneasa. Din ambele şcoli militare au fost instruiţi şi brevetaţi aproape 100 de piloţi militari numai în perioada 1912-1918.
Între războaiele mondiale, la Tecuci a luat fiinţă Şcoala Militară de Pilotaj şi Antrenament, iar la Buzău Şcoala de Perfecţionare pentru Piloţi de Război care desăvârşea pregătirea făcută la Cotroceni şi Tecuci. Zborul de instrucţie începea, într-o primă fază, pe avionul Morane-109 şi continua pe avioane de vânătoare de tipul Fokker D-111, Spad-61 sau pe avioane de recunoaştere de tipul Potez-15.
În 1940 şcolile militare de aviaţie de la Tecuci şi Buzău au fost mutate pe aerodromul Boboc, terenul de zbor aflându-se pe pământurile lui Alexandru Marghiloman, cedate în folosul aeronauticii. Aviatorii de la Boboc vor avea onoarea de a intra primii în luptă, într-o misiune de bombardament asupra Chişinăului, odată cu intrarea României în războiul de reîntregire naţională, la 22 iunie 1941.
Despre Şcoala de la Tecuci, Arhiva de istorie orală a Radiodifuziunii păstrază mărturia unui locotenent aviator, Nicolae Marin, poreclit „Putere”, mărturie înregistrată de Octavian Silivestru în 1996.
„În anul 1922, voluntar fiind, am ajuns sergent şi lucram în atelierul de tâmplărie avioane. Am cerut să fiu trimis la Şcoala de Pilotaj, dar nu mi s-a aprobat în nici un caz, nu au vrut să se lipsească de mine. Şi atunci m-am gândit să iau taurul de coarne şi să plec pe cont propriu…
În 1922 a apărut în ziare că se ţine examen la Şcoala de Pilotaj la Inspectoratul General al Aeronauticii pentru Şcoala de Pilotaj de la Tecuci. Am aflat chestiunea, dar n-am spus nimănui, mi-am făcut singur bilet de voie – pentru că eram sergent şi aveam acces la cancelaria companiei, făceam parte din Compania II tehnică – şi m-am dus la examen fără să spun nimănui. Examenul n-a fost greu, a fost cam la nivelul de două-trei clase de liceu, cam aşa ceva. Nu se cera mai mult pentru că nu erau pretendenţi, nu erau! S-a mai ţinut un examen în ianuarie 1923 şi nu s-au prezentat decât doi [candidaţi] şi nu s-a mai ţinut examen, i-a trimis direct la şcoală.
La examen am dat la geografie, puţină mecanică şi în final am dat proba scrisă voluntară: „Ce determină pe fiecare candidat să devină aviator?„ Şi, după aceea, îşi citea fiecare lucrarea în faţa directorului general care era atunci inspectorul general al aviaţiei, colonel Andrei Popovici, care a fost subcomandandul Grupului II la Mărăşeşti. La Şcoala de Aviaţie erau ofiţeri de la alte arme care veneau să se facă piloţi şi să treacă în aviaţie şi [mai erau] elevi din civili. Total am fost, cu ofiţeri cu tot, cam 80 de inşi. Atâta am fost în total şi am ieşit piloţi mult mai puţini. Am ieşit subofiţeri vreo 15 şi din ofiţeri cam 20, aşa ceva… Restul au fost radiaţi, s-au retras.
Am plecat la Tecuci, am fugit, că nu-mi dădea drumul, am dezertat, n-am spus nimănui că plec la şcoală.
Şcoala de Pilotaj era într-o stare foarte, foarte deplorabilă: câteva semibordeie, un hangar mare şi vreo două din pânză şi ca ateliere, foarte puţine. Cursurile le-am făcut la un semibordei cu lămpi cu gaz. Dormitorul era într-o magazie din avioanele care veniseră din primul război mondial, fuseseră aduse din Franţa, din Anglia şi l-au făcut dormitor pentru elevi, pentru noi, elevii. Mâncarea era proastă. În fiecare zi, la raportul plutonului – comandant era un locotenent minunat, provenit din Armata Albă rusească, basarabean, băiat de preot, bun şi în fiecare zi elevii veniţi din particulari care nu fuseseră militari, veneau cu gamela cu boabe de fasole într-o parte şi în alta cu colţul de mămăligă. Ieşeau la raport: „Ce mâncare e asta, domnule locotenent?„ Ăla, săracu’ se ruşina, era un băiat fin. „Ce să vă fac, măi băieţi?!…„
Ofiţerii veniţi nu erau cazarmaţi. Noi am fost cazararmaţi şi s-a format dintre noi un singur pluton cu două grupe. La grupa I [era] Ivanovici şi la grupa II eram eu, că eram singurii sergenţi. Restul, erau elevi civili şi câţiva caporali de la alte unităţi.
La şcoală s-a predat aerodinamica, mecanica, geografie, părţi principale, cam ce-i trebuia unui pilot pe vremea aceea. Zburam vreo 20-30 de ore pe săptămână, în cinci zile – că cinci zile zburam 4-5 ore pe zi, fiecare elev. La dispoziţie aveam avioane de tip Brandemburg cu 100 C.P., motoare răcite cu apă, tot luate din Ungaria când au fost ai noştri acolo, avioane rudimentare, care serviseră în război în Austro-Ungaria.
Prin aprilie, Ministerul de Război s-a îndurat şi ne-a echivalat cu şcolile militare de ofiţeri şi atunci s-a schimbat situaţia. Ne-a dat şi dormitor la Regimentul 24 Infanterie, că sufla [vântul] prin scândurile alea. Am avut voinţă… Ne-a pus pe urmă galonul la capelă, ca la şcolile militare, ca să nu avem scandal, că erau şi băieţi cu patru, cinci, şapte clase de liceu. De la şcoala de la Tecuci vreo 14-15 inşi am ieşit piloţi; ne-au repartizat: câţiva la Iaşi, câţiva la Bucureşti, şi cei mai mulţi la Galaţi.”
