La o săptămână după Sfintele Paşti, în unele zone ale ţării creştinii respectă o veche tradiţie populară, un amestec de datini creştine şi mituri ancestrale. Este vorba de Paştele Blajinilor, zi închinată pomenirii celor adormiţi. În unele zone această zi coincide cu Duminica Tomii, în altele este în lunea de după Duminica Sfântului Apostol Toma. Adunaţi în cimitire, creştinii oferă nevoiaşilor hrană de sufletul celor răposaţi. Paştele Blajinilor are şi o semnificaţie arhaică, amintind de fiinţe imaginare foarte blânde care ar păzi satele şi care aflau de Paşte numai când sătenii lăsau pe apă să plutească cojile de ouă roşii. Se crede că de Paştele Blajinilor sufletele morţilor sunt libere şi pot gusta din mâncărurile pregătite special pentru ei şi date de pomană.
Care este originea acestei sărbători?
Biblia nu menţionează Paştele Blajinilor. Nu există nici o referinţă în Vechiul sau Noul Testament care ar indica la vreun eveniment sau la vreo lege prin care Dumnezeu ar fi lăsat această sărbătoare. Rădăcinile acestei sărbători vin din timpurile precreştine, când strămoşii noştri erau păgâni. Despre aceasta ne mărturisesc şi o mulţime de legende din tezaurul folcloristic al neamului nostru. Denumirea de blajin vine din slavonul “blajenîi”– blând, bun, cuvios. Conform imaginaţiei populare, blajinii trăiesc într-o lume îndepărtată, la hotarul între „lumea asta” şi „lumea cealaltă”, ori aproape de rai, pe o insulă înconjurată de Apa Sâmbetei, la vărsarea acesteia în Sorbul Pământului. Blajinii sunt enigmatice reprezentări mitice ale moşilor şi strămoşilor, sinonimi cu Rocmanii (Rohmanii, Rugmanii). Potrivit cercetătorilor, numele de Rohmani vine din limba tracă, de la supranumele Zeind-Roymenos (Sfântul luminos) dat Cavalerului Trac, o zeitate prezentă în antichitatea dobrogeană, oltenească şi transilvană. Aceştia sunt celebraţi primăvara, la Paştele Blajinilor, de obicei în ziua de luni după Duminica Tomii. Numele lor, de origine livrescă, au intrat în folclor prin romanul popular de largă circulaţie în Evul Mediu românesc, „Alexandria”, scris în Egiptul elenistic (c. sec. 3 î. Hr.). Într-un episod al epopeii medievale „Alexandria” se povesteşte cum Alexandru cel Mare, în drumul său către est, în căutarea capătului lumii, a poposit şi într-o insulă situată la marginea paradisului. Acolo l-a cunoscut pe Evant, regele Blajinilor (cei înţelepţi şi fericiţi), care i-a dăruit o sticlă cu apă miraculoasă a vieţii veşnice. Se mai povesteşte că Blajinii trăiesc în rugăciune continuă, că au locuit pe Pământ la începuturile istoriei şi se vor întoarce aici după încheierea acestui ciclu istoric al umanităţii, în era înţelepciunii. Descendenţi direcţi ai lui Adam şi ai Evei, ei ar fi luat parte la facerea lumii, ar sprijini Pământul etc. Creştinismul i-a adoptat transformându-i într-o categorie aparte. Au calităţi morale deosebite, precum bunătatea, blândeţea şi simplitatea, care-i fac adevărate modele pentru oameni. Se crede că Blajinii se bucură foarte mult de această sărbătoare şi de legătura dintre ei şi oameni, care se menţine prin intermediul acestui praznic.
De asemenea, există credinţe populare conform cărora blajinii sunt cei care nu au apucat să treacă marea, atunci când Moise a despicat apele sau că sunt suflete ale pruncilor care au murit nebotezaţi. Ei trăiesc în lumea de dincolo, dar păstrează legătura cu lumea noastră, iar în Duminica Tomii sufletele lor sunt slobozite. Ei sunt miloşi şi devotaţi lui Dumnezeu, dar nu ştiu să socotească. De aceea, la sat, femeile aruncă pe ape curgătoare coji de ouă înroşite, pentru ca să afle şi morţii că este Paşti, dar ei primesc vestea mai târziu, abia în Duminica Tomii. Ca înfăţişare sunt oameni de statură mică, umblă goi şi au corpul acoperit cu păr. Bărbaţii se întâlnesc cu femeile o dată pe an, la Paştele Blajinilor, pentru a face copii. Băieţii sunt crescuţi de mame până merg în picioare şi pot să se hrănească, după care trăiesc în izolare şi asceză împreună cu bărbaţii.
În această zi credincioşii depun ofrande pe morminte, bocesc morţii, împart pomeni, fac libaţiuni, întind mese festive în cimitir, lângă biserică, sau în câmp, la iarbă verde (Moldova, Bucovina, Dobrogea, Maramureş, Bistriţa – Năsăud). Unii etnologi susţin că o altă modalitate de a intra în legătură cu lumea lor este „plecarea urechii de pământ”, însă cu preţul de a rămâne surd: „Ei stau în pământ şi de Paştele lor, de ai pune urechea la prag, ai auzi cum strigă şi se bucură că-i Paştele, dar ai rămâne surd toată viaţa”. Legenda povesteşte că, dacă nu ţin cu străşnicie Paştele Blajinilor, oamenilor nu le mai rodesc ogoarele, oile se îmbolnăvesc, iar pe ei îi dor mâinile şi picioarele. Datina spune că blajinii se roagă pentru sufletele noastre, iar la sfârşitul lumii ei vor lua locul oamenilor pe Pământ.
De Paştele Blajinilor nu se pomenesc doar morţii cunoscuţi pe linia ascendentă a unei familii, ci întregul neam al strămoşilor comuni: Uitaţii, Neştiuţii, Albii. Femeile, mai ales, au grijă şi de cei străini morţi sau găsiţi morţi, despre care ştiu că nu au pe nimeni să-i pomenească şi să le îngrijească şi lor mormintele. Gospodina casei sau altcineva aşterne pe un mormânt al vreunuia din neamurile casei un ştergar alb, pe care pune colaci, cozonac, păscuţe mici sau bucăţi de cozonac, fiecare bucată cu lumânare şi câte un ou roşu, apoi farfurii cu mâncare şi o sticlă cu vin, tămâiază mormintele şi aşteaptă cu pomelnicul în mână. Apoi, fiecare femeie aprinde o lumânare direct pe pământ. În jurul acestei lumânări se spune că s-ar strânge sufletele tuturor morţilor ce s-au înecat fără voie. Preotul săvârşeşte la mormânt o ectenie, citind pomelnicul întreg al casei, ca apoi să ude în semnul crucii mormântul cu vin.
Se mai spune că tot ce va naşte în această săptămână nu va trăi. Viermii de mătase înviaţi atunci, mor. Celor ce mor în această săptămână nu li se face pomană, căci se zice că, fiind în Săptămâna Neagră, nu o văd. Nu se fac pomeni, că se fac colacii negri. Nu este sărbătoare aparte, dar multe femei serbează, postind în cinstea mironosiţelor. Femeile însărcinate care respectă această săptămână nu pierd sarcina. Fetele care lucrează au credinţa că nu se mărită lesne. Nu se toarce şi nu se lucrează, ca să nu li se înnegrească faţa vara. Dacă totuşi se lucrează, se spune că tot ce se face iese negru şi totodată strică şi vederea. Nu se pun cloşti ca să scoată pui, căci nu vor scoate pui, deoarece ouăle se înnegresc. Tot acum se duc femeile cu colaci la moaşe. În această zi, tinerii se înfrăţesc şi se „însurăţesc“: primesc fiecare o bucăţică dintr-un ban de argint tăiat în prealabil, se sărută prin cununile puse una în faţa celeilalte etc. Se pregăteşte o turtă de făină din grâu curat. Pe turtă se punea o lingură de sare. Toţi cei de faţă se închină şi spun: „Doamne-ajută, Maică Mărie,/ De bine şi de noroc să ne fie!“. Cel care realizează ceremonialul ia sarea de pe turtă şi din acel loc taie coaja în forma unei cruci, pe care picură vin roşu, câte persoane numără la „însurăţire“, iar după ce a picurat vinul, taie cruciuliţa cu un ban de argint, în acelaşi număr de bucăţele. Fiecare fată mănâncă bucăţica de turtă şi închină un pahar de vin, apoi se sărută, mărturisindu-şi credinţa. Din banul de argint care se taie în trei, cinci părţi, depinde câţi participanţi sunt, fiecare primeşte câte o bucăţică, având grijă să o păstreze bine până la moarte. Cine o pierde, nu va fi primit în rai de Sf. Petru, pentru că şi-a călcat credinţa de la „însurăţire“. Cele ce şi-au păstrat bucăţica de ban, acelora, când mor, li se pune acea bucăţică în sân, anume ca să nu le oprească Sân-Petru la uşile raiului. Din păcate, această tradiţie se păstrează tot mai puţin. Oamenii vin din ce în ce mai puţini la cimitir iar cei care vin se grăbesc înapoi spre casă. Bucuria ce era odinioară de Paştele Blajinilor nu o mai regăsim, din păcate, astăzi.
Luminiţa Roman
Bibliografie:
• Ion Ghinoiu – „Obiceiuri populare de peste an“, Editura Fundaţiei Culturale Române, 1997;
• Ion Ghinoiu – „Sărbători si obiceiuri românesti“, Editura Elion, Bucuresti, 2002;
• M. Sadoveanu – „Nopţi de sânziene. Paştele blajinilor“, Editura Minerva, Colecţia Biblioteca pentru toţi, 1980;
• Simion Florea Marian – „Sărbãtorile la români“, Editura „Grai si Suflet – Cultură Naţională“, 2001;
• Antoaneta Olteanu – „Calendarele poporului român“, Editura Paideia, 2001;
