S-a pus întotdeauna problema până unde poate merge dorinţa de putere în cadrul unui conflict armat. Poate justifica această dorinţă folosirea oricărui mijloc sau oricărei arme pentru a câştiga o bătălie sau un război, sau trebuie să existe o „etică” a confruntării ?
Cu 100 de ani în urmă, la 22 aprilie, era folosit pentru prima dată în lume un gaz toxic drept armă pentru nimicirea inamicului, un moment în care „ştiinţa şi-a pierdut nevinovăţia”, conform spuselor istoricului Ernst Peter Fischer.
Până atunci, există mărturii care arată că francezii ar fi folosit în august 1914 grenade cu gaz lacrimogen împotriva soldaţilor germani, spre a-i opri din drumul spre cucerirea Belgiei şi a nordului Franţei, iar în octombrie 1914 armata germană a atacat trupele franceze la Neuve Chapelle cu obuze încărcate cu o substanţă chimică care provoca crize violente de strănut. Însă acestea nu erau considerate arme letale ci erau destinate să scoată temporar „din joc” inamicul.
Însă la 22 aprilie 1915, Germania şi Franţa, aflate pe poziţii opuse în cadrul Primului Război Mondial, duceau o luptă crâncenă în zona oraşului Ypres, în nord-vestul a Belgiei, o citatdelă pe care nemţii nu reuşeau să o cucerească. Era ceea ce în istorie s-a consacrat ca fiind A Doua Bătălie de la Ypres (22 aprilie – 15 mai 1915), după ce în perioada 19 octombrie – 22 noiembrie 1914 aici avusese loc o primă bătălie, iar britanicii reuşiseră să cucerească oraşul belgian ocupat până în acel moment de germani.
În noaptea zilei de 22 aprilie 1915, germanii decid să arunce în luptă o armă teribilă: eliberează în atmosferă 180 de tone de clor lichid, pe o distanţă de 6 km, între Steenstraat şi Langemarck, care în câteva minute avea să formeze un nor galben uriaş, care este dus de vânt în zona poziţiilor franceze, având un miros distinct care părea a fi un amestec de ananas şi piper.
Tragedia imensă avea să se manifeste aproape instantaneu: francezii se înroşesc la faţă, orbesc şi se sufocă, circa 3000 dintre ei mor în chinuri cumplite, iar aproape 7000 supravieţuiesc însă vor rămâne cu sechele grave pentru tot restul vieţii. Germanii au cucerit astfel o mare parte din împrejurimile estice ale oraşului.
Alte surse arată că în această tragedie au murit prin asfixiere 5975 de soldaţi frencezi, britanici dar şi canadieni aparţinând Diviziei canadiene, care lupta pentru prima dată pe pământ european, iar circa 1500 de persoane au supravieţuit însă au rămas cu sechele.
Folosirea gazelor toxice în Primul Război Mondial a făcut obiectul acuzaţiilor de crime de război, rezultate din încălcarea unor tratate semnate la Conferinţele de pace de la Haga, din anii 1899 şi 1907, care interziceau lansarea de proiectile pentru răspândirea de gaze asfixiante şi, respectiv, utilizarea „otrăvurilor sau a armelor otrăvitoare” în război. E adevărat că până la Ypres, obiectul tratatelor îl reprezenta mai degrabă împiedicarea otrăvirii fântânilor, a solului sau afolosirii săgeţilor otrăvite, fiind foarte puţin anticipată folosirea unor proiectile sau procedee cu putere asfixiantă.
Autorul descoperirii privind clorul lichid, doar ştiinţifice până atunci, fusese chimistul german Fritz Haber, care a rămas în istorie ca fiind primul om de ştiinţă care şi-a pus cunoştinţele în slujba unui război.
Haber descoperise efectele clorului lichid, un gaz destul de ieftin, fiind deşeu chimic, cu înaltă toxicitate, cu proprietăţi de concentrare la înălţime mică deasupra solului, care irită mucoasele, produce dificultăţi de respiraţie, vomă, sufocare şi, nu foarte târziu, moartea.
Germanii au considerat folosirea clorului lichid drept un succes, iar Fritz Haber este recompensat cu gradul de căpitan în armata germană.
Însă în timpul Primului Război Mondial, precedentul nefericit din 22 aprilie 1915 avea să fie repetat:
În mai 1915, pe frontul rus, s-a folosit un amestec de clor şi fosgen care a provocat moartea a 6000 de combatanţi şi 3000 de răniţi, în iulie la Argonne, în Franţa, s-au folosit 100.000 obuze „T”, cu bromură de benzil.
În anul 1916, în martie, în Bătălia de la Verdun, s-au folosit obuze cu fosgen, un gaz incolor, o combinaţie de monoxid de carbon şi clor cu efect mortal, iar în iulie, în luptele de la Somme s-au folosit obuze cu acid cianhidric.
În 1917, în martie, fosgenul a fost răspîndit din avion, iar în septembrie a fost folosit pentru prima dată gazul Clark pe bază de arsen, care provoca vomă şi greaţă, făcând soldaţii incapabili de luptă.
Anul 1918 a consemnat începerea folosirii în masă a obuzelor chimice.
În anii ce au urmat s-a aflat că în acea perioadă nu numai germanii aveau preocuparea de a descoperi arme chimice cu potenţial distructiv, dar ei au fost primii care au descoperit şi folosit clorul lichid, graţie industriei lor chimice dezvoltate.
După acest atacuri cinice, trupele au fost dotate cu măşti de gaze rudimentare, pe principiul filtrării aerului prin tampoane de bumbac îmbibate în urină.
O altă consecinţă a fost creşterea resurselor alocate de părţile din conflict pentru descoperirea altor arme cu potenţial letal de factură chimică.
Oraşul Ypres avea să fie devastat în cadrul celei de-a treia şi ultime bătălii, desfăşurate în această zonă în perioada 31 iulie – 6 noiembrie 1917, care a rămas în istorie drept Bătălia de la Passchendaele, trupele britanice străpungând flancul stâng al liniilor germane. Şi în această bătălie avea să fie folosită o armă chimică – gazul muştar (sau sulfura dietil diclorică sau iperita – după numele localităţii), un gaz care atacă sistemul respirator şi provoacă arsuri puternice şi orbire.
În 1918, Fritz Haber a primit chiar Premiul Nobel pentru Chimie, pentru sintetizarea amoniacului.
Ca o consecinţă a celor petrecute în Primul Război Mondial, în anul 1925 Liga Naţiunilor semnează Protocolul de la Geneva, care prevedea interdicţia folosiri gazelor toxice în caz de război.
În acelaşi an a fost fondat concernul IG-Farben, iar Fritz Haber devine membru în Consiliul de Administraţie. Firma avea să producă ulterior gazul toxic Zyklon B pe bază de cianură, cu ajutorul căruia naziştii omorau milioane de oameni în camerele de gazare.
Culmea este că Haber avea origini evreieşti şi într-un târziu a început să fie vânat în Germania, fiind nevoit, în anul 1933, să se refugieze în Anglia.
Oraşul Ypres a fost reconstruit după război, iar în anul 1927 a fost ridicat în amintirea victimelor bătăliilor purtate în această zona, memorialul Menin, unde sunt inscripţionate şi numele a 54.415 soldaţi din Commonwealth ale căror trupuri nu au mai fost găsite sau nu au putut fi identificaţi.
În pofida tuturor actelor internaţionale semnate, cercetările privind perfecţionarea armelor chimice a continuat, e adevărat de multe ori sub aparenţă strict ştiinţifică, iar aceste tipuri de arme au continuat să fie folsite în multe dintre conflictele armate ce au urmat, în zilele noastre fiind exprimate intens temerile că astfel de substanţe sau arme pot ajunge în mâna unor organizaţii teroriste.
Răzvan Moceanu
