În 1976, pe când era student la Facultatea de Drept de la Cluj, Emil Hurezeanu ṣi-a început cariara de jurnalist devenind redactor ṣi apoi secretar de redacṭie la revista Echinox. Tot în acei ani ṣi-a publicat versurile, adunate în volumul Lecṭia de anatomie care avea să primească Premiul de Debut al Uniunii Scriitorilor.
După ce a lucrat ca jurisconsult, librar ṣi avocat, a reuṣit să plece din ṭară în 1982, la Viena, cu o bursă Herder pe care o primise ca redactor la Echinox. Un an mai târziu primea azil politic în Germania. Despre experienṭa sa din redacṭia de la München a postului Radio Europa Liberă, Emil Hurezeanu a povestit într-un interviu realizat de Octavian Silivestru în 1999. Interviul se află în Arhiva de istorie orală.
„La un moment dat, Emil Georgescu, cunoscututul comentator care avusese mari probleme cu Securitatea la sfârşitul anilor 1970, – în sensul că agenţii Securităţii l-au înjunghiat la un moment dat, omul a suferit atunci, nu ştiu, 12-20 de împunsături în piept cu cuţitul, asasinii erau mafioţi, s-a constatat ulterior, plătiţi de Securitate – omul era suferind, […] s-a pensionat şi prin pensionarea sa şi apoi prin moartea sa, în urma unui cancer pulmonar, locul a rămas liber. La Europa Liberă existau puţine locuri, locurile erau limitate pentru redactorii cu contract nedeterminat. Şi atunci am fost angajat pe acest post, se întâmpla în aprilie 1984. Din aprilie 1984 am fost redactor titular al Europei Libere, am lucrat apoi până la plecarea mea de la München, aproape împreună cu postul, în primăvara lui 1995; mai ales în emisiunile Actualitatea românească redactor, apoi coordonator, senior editor, supervising editor. A fost locul în care mi-am făcut viaţa la Europa Liberă, dar am lucrat în prima perioadă în toate emisiunile, probabil cu excepţia emsiunii de sport.
Care erau principalele dumneavoastră surse de documentare când lucraţi pentru Actualitatea românească?
În primul rând, marile publicaţii internaţionale şi toate publicaţiile de presă. Europa Liberă a fost o instituţie, nu ştiu dacă mai e, datorită condiţiilor Războiului Rece şi bugetului foarte generos al acestei instituţii, surselor de informare şi poziţiei în mijlocul Europei, a fost o instituţie americană de primă mână, cu un background de cercetare, acedemic în primul rând, foarte serios, mai serios decât cel jurnalistic unde – cei care practicau jurmalismul era o chestie de noroc dacă sunt buni sau răi! – veneau disidenţi, veneau imigranţi, veneau tineri ca mine, care abia îşi terminaseră studiile. Dacă se întâmpla să fie şi buni, cu atât mai bine, ei în orice caz trebuiau să se branşeze la un sistem foarte serios de documentare şi informaţie.
Acest sistem era coordonat de germani şi de americani, de doctori în ştiinţe politice, cei mai mulţi, arhivişti, cercetători, oameni foarte serioşi. Ei administrau un fond de informaţii imens, în mai multe limbi, care se împrospăta periodic cu informaţii din presă, din întreaga presă internaţională, e vorba aici şi de revistele de specialitate şi de cărţile de politologie şi aşa mai departe şi de analizele institutelor de sondaje. Şi de anumite rapoarte şi sondaje ale institutelor, ale serviciilor de informaţii cât puteau să fie ele accesibile sau cât ni se ofereau. Pentru că, în ciuda percepţiei pe care o aveaţi probabil în România dar şi în alte ţări din Europa de Est, legăturile Europei Libere cu Serviciile de Informaţii, mă gândesc în primul rând la cel american, erau extrem de precare şi mai mult fictive, în mintea celor de la Bucureşti sau Moscova şi aşa mai departe. Nici măcar legături de informaţii uneori vitale, care ar fi putut grăbi sau determina anumite evenimente în ţările noastre de destinaţie, nu ne-au fost oferite. […]
Eram trei generaţii care lucram la Europa Liberă şi ne completam reciproc informaţiile de bază. Nu informaţiile de acest gen ne interesau, ci comparaţiile între evoluţia românească, evoluţia bulgărească, evoluţia rusească. Ce se spune la Radio Moscova şi cum se interpretează la Bucureşti. De ce se ajunge ca bulgarii sau ungurii să facă una înaintea unei reuniuni C.A.E.R. şi românii alta, cum se vede asta în Scâneia sau în ziarele lor oficiale, de partid … asta era mult mai interesant!
Vă aduceţi aminte de Braşov 1987?
Perfect, îmi aduc aminte perfect pentru că realizam Actualitatea românească [eram] titularul emisiunii, prezentatorul – mai exact – al emisiunii. Actualitatea românească era un copil cu mai mulţi taţi, prezentatorul ei era Neculai Constantin Munteanu, când pleca în concediu îl înlocuiau Orăscu şi eu. Redacţional, aveam aceleaşi titluri, aceeaşi comepetenţă, chiar dacă unii făceam doar analize în emisiuni şi celălalt doar prezentarea. Această delimitare de roluri a fost de bun augur pentru succesul emisiunii, cum de altfel puteţi constata dumneavoastră, cei care aţi constatat-o în ultima parte. Şeful direct al emsiunii era directorul Europei Libere.
Atunci, ţin minte, într-o seară de noiembrie, era o zi de sărbătoare la München, în Bavaria catolică, lucram cu Vlad Georgescu pentru program politic, pentru că în zilele de sărbătoare nu lucra toată lumea, emisiunile erau înregistrate, doar programele politice se făceau, să zicem, live sau în timpul zilei. Şi atunci Vlad Georgescu mi-a spus, ţin minte: „Du-te repede peste Parcul Englezesc…„ care e un parc imens, unde e aşezată Europa Liberă, se afla Consulatul american, o fortăreaţă aproape la fel de bine păzită ca Europa Liberă… şi zice „fugi repede peste…„ erau vreo zece minute chiar în cros până la consulat, „pentru că trebuie să ne dea un plic, ţi se va da un plic„.
Asta era misterios, era penumbră, ploua, era spre seară, niciodată nu am mai fost pus în situaţia să iau un plic de la Consulatul american, de oarecare importanţă pentru ceea ce urmează în orele următoare, aşa cum mi s-a spus. Şi am parcurs rapid drumul care mă despărţea de consulat, am primit un plic, sigilat, i l-am adus lui Vlad Georgescu, l-a citit şi mi-a spus: „Sunt mari mişcări la Braşov„ – asta era chiar în seara zilei de duminică, 15 noiembrie, când se întâmpla povestea asta. Şi la consulat sosiseră împreună cu poşta diplomatică… în mod obişnuit nu se făcea asta, cu curierul diplomatic de la Bucureşti… sosise reportajul, dacă vreţi, cifrat, al unui corespondent de presă care a fost la Braşov şi care după aceea, împreună cu demonstranţii, a fost risipit. Şi care relata fidel povestea. Bineînţeles ne-am agăţat de asta, am fost primii care am vorbit despre asta, pentru că, în orele următoare şi în ziua următoare, am primit foarte multe informaţii de altă natură, inclusiv o braşoveancă care plecase din Braşov cu copilul, în Belgia şi care a participat la toate astea. După aceea am primit şi înregistrări trimise de oameni prin rude, prin Belgrad… oamenii au tot timpul tot felul de legături. […] Totdeauna există informaţii pe care trebuie să le pui cap la cap şi atunci îţi iese ceva. Aşa aveam sentimentul atunci. Şi aşa am aflat despre Braşov.
Şi bineînţeles că am transformat povestea de la Braşov şi într-o poveste internaţională, pentru că aveam legături şi cu ziariştii străini şi, ţin minte, am primit rapid şi un film făcut de un italian şi care s-a dat după aceea la RAI, la Milano, un documentar filmat pe străzile Braşovului chiar atunci. Cam astea au fost informaţiile noastre. Bineînţeles au existat şi informaţiile de presă ale unor ziarişti occidentali care vizitau România incognito ca turişti, mergeau la Poiana Braşov două săptămâni şi după aia coborau la Braşov şi luau legătura cu muncitori, cu ziarişti, cu filosofi, profesori de română care făceau naveta şi care povesteau bineînţeles ce s-a întâmplat.”
