Cartea lui Martin Vopěnka contribuie în mod esenţial la întregirea mozaicului din care se poate compune la o distanţă de peste patru decenii şi jumătate imaginea anilor şaizeci ai secolului douăzeci. Puţini scriitori cehi au reuşit să evoce această perioadă într-un mod atât de concret, sobru şi de convingător ca el.
Autorul povesteşte despre copilăria şi familia sa. Foloseşte un ton calm, concentrat şi nuanţat pentru a nu stânjeni aplicarea pe pânză a „culorilor necolorate“ ale memoriei sale. Dar în această evocare nu se mărgineşte doar să consemneze şi să descrie. Ştiind că anii copilăriei aparţin deja unui trecut ireversibil care se îndepărtează tot mai mult, îi priveşte şi din perspectivă istorică şi cu distanţarea necesară, fiind capabil să aprecieze ceea ce l-a înconjurat şi ceea ce a trăit pe vremea aceea. Sub tonul liniştit al evocării sale se simte însă aproape la fiecare pagină o mare emoţie. Este limpede că această carte are o importanţă specială pentru autorul ei şi că el retrăieşte puternic în plan afectiv tot ceea ce povesteşte.
În perioada normalizării, scriitorul Martin Vopěnka (n.1963) nu a putut să studieze la o facultate umanistă şi de aceea a absolvit Facultatea de Fizică Nucleară, deşi din copilărie i-a plăcut să scrie. Mama lui s-a născut într-o familie de evrei stabiliţi în exil la Londra. Tatăl său, Petr Vopěnka, este un matematician cunoscut în întreaga lume.
În ultimii ani, trilogia lui Vopěnka, Oraşul care doarme, Dreptatea care doarme şi Taina care doarme (2011, 2012, 2013), şi-a câştigat numeroşi cititori şi simpatizanţi din rândul copiilor şi al tinerilor din Cehia şi Slovacia. Trilogia se află în curs de traducere la Petrograd. Abia la câţiva ani de la apariţie a intrat în conştiinţa cititorilor trillerul său filosofic A cincea dimensiune (2009) tradus şi în limba engleză. Romanul Sfârşitul legii (2003) a fost considerat prea aspru, dar în prezent e perceput mai degrabă ca o viziune realistă a viitorului. Cititorii sensibili s-au bucurat citind romanul Drum spre niciunde. O călătorie cu fiul meu (2005) apărut şi în limba română în anul 2012; în carte sunt evocate peregrinările unui tată însoţit de copilul său care descoperă adevăratele valori umane. Alte cărţi scrise de Vopěnka: Cunosc viaţa şi lumea (2002), O mare de tristeţe în urma câinelui tău (2002), Dragoste prin sms (2001), Antartida în pragul sfârşitului (2000), Hotelul de la mijlocul vieţii (1999), Poveşti din munţii bătuţi de vânt (1998), Balada despre coborâre (1992), Pietre de la munte (1989) şi Dansul lupilor(1998), tradusă şi în limba română. Ultimele două cărţi sunt o culegere de reflecţii şi întâmplări din Carpaţii Meridionali, respectiv un roman de ficţiune care evocă atmosfera din România din perioada comunismului. Amintiri fara culoare este a cincisprezecea carte a lui Martin Vopěnka.
„În seducătoarea sa restrânsă investigare a trecutului, naratorul bogat în culori al Amintirilor fără culoare (Martin Vopěnka, cu subtitlul Despre familie şi copilărie, dar mai ales despre anii 60) apare într-un dublu rol, derivat din acelaşi eu: cel al copilului care îşi trăieşte prezentul de demult şi al adultului, convocat, periodic, să situeze întâmplările în context istoric şi să le comenteze pentru cititorul posterităţii.
Este povestea unui trio, tatăl, matematician ilustru şi auster, mama nevrotică, dintr-o familie de evrei de stânga şi băiatul lor, care creşte, odată cu naraţiunea, în lumea comunistă a Cehoslovaciei dinaintea, din timpul şi de după primăvara pragheză a scurtei renaşteri din 1968, dar şi, periodic, în vestul capitalist al prosperităţii şi pragmatismului. Nu sunt ignorate rădăcinile etnice şi complicaţiile conflictuale ale celor două comunităţi care se întâlnesc în progenitura care este centrul reevaluărilor, nici ramificaţiile sociale şi politice ale familiilor.
Fără culoare înseamnă în scrisul nuanţat şi calm al autorului o orgolioasă modestie a autenticităţii, fără sentinţe solemne, nici atunci când se referă la împrejurări şi individualităţi negativ clasate retrospectiv. Amintiri fără culoare confirmă instinctul literar sigur şi rigoarea prudentă, nuanţată a scriitorului, care, cum el speră, prin „developarea unei înregistrări vechi obţine o imagine care reprezintă o oglindă fidelă a lumii de atunci, astăzi dispărută”.
Cititorul român va găsi multe elemente familiare şi destule noutăţi stimulatoare, chiar incitante, în această mică bijuterie epică.”
