„Bucureşti, oraş al cântecului sub ceruri largi de vară, a dăruit prin compozitorii şi interpreţii săi melodii în care se răsfrânge un ciob din sufletul nostru, al tuturor. Bucurie şi îngândurare, amieze şi nopţi laolaltă, cîntecele Bucureştilor de odinioară reflectă totul, cu candoarea simplităţii. Ele răsunau pretutindeni, înviau din pâlnia patefoanelor, se înălţau spre bolta teatrelor de revistă şi făceau bucuria tineretului epocii. Fierbinte, colorat, elegiac, oricâtă melancolie s-ar prefira în măsurile acestui tango românesc, el exprimă dragostea de viaţă, substanţa lirică a unor trăiri simple şi adevărate”– astfel era anunţată apariţia primului CD de muzică interbelică editat de Electrecord, în anul 2000.
Unul dintre cântăreţii care au fermecat publicul interbelic a fost Cristian Vasile, născut la 8 mai 1908, supranumit de presa vremii „Ultimul trubadur al Bucureştilor”. Brăilean la origine, ca şi Jean Moscopol, Cristian Vasile a interpretat cele mai iubite şlagăre din perioada dintre cele două războaie.
Un fizic fermecător, o voce şi o inimă de aur
Vocea interpretului era ca o vrajă pentru auditoriu, magie ce plutea chiar şi în momentul în care melodia se sfârşea. Preţ de câteva secunde se instala în sală tăcerea. Apoi se declanşau aplauze furtunoase. Cristian Vasile a iubit tangoul. A cântat şi romanţe, dar prea puţine. S-a aruncat în braţele tangoului, pe care l-a interpretat în stil propriu, unic, cu mare eleganţă.
„Îi ardeau ochii şi-i ardea glasul când apărea în public, dăruindu-se cântecului cum numai puţini interpreţi ai acestui gen au făcut-o. (…) Avea o voce caldă, clară, maleabilă, cu un uşor tremur în ea, al cărei patetism exprima o întreagă epocă.” – mărturisea Dr. Nicu Teodorescu, în cartea din 1997 dedicată artistului Cristian Vasile, intitulată „Ultimul trubadur”.
Cristian Vasile avea şi alte avantaje: un fizic plăcut şi o inimă de aur. Era un tânăr fermecător, inteligent şi spiritual. Femeile erau înnebunite după el. Întotdeauna avea o prezenţă impecabilă.
„Se îmbrăca elegant, cu haine de cea mai bună calitate, mereu cu colţul batistei bine asortată cu nuanţa costumului, aşezată în buzunarul de la piept. Nimeni nu l-a văzut vreodată neglijent. N-a fost purtătorul steagului virginităţii, dar nici despotul vieţii destrăbălate. El cucerea nu prin bărbăţie fizică, ci prin candoare şi tandreţe.”
Copilul-orchestră – cu o măturică şi făcăleţul de mămăligă
Fiu de judecător, şi-a petrecut copilăria mai întâi la Hârşova, acolo unde fusese repartizat tatăl său. Împreună cu părinţii şi cu fratele mai mic, mergeau din când în când la restaurantul din parc, unde cânta o orchestră. „Când îl luau cu ei pe Cristian – spune dr. Nicu Teodorescu, muzicolog, autorul volumului „Ultimul trubadur” -, acesta stătea numai în preajma orchestrei, sorbindu-i cântările. Asculta cu atenţie, urmărea mişcările dirijorului şi se minuna cum treceau melodiile pe la diferite instrumente. Ajuns acasă, punea pe o măsuţă din curte o măturică, pe care mama sa o folosea la periatul covoarelor şi, alături, făcăleţul de mămăligă, apoi se aşeza pe scăunelul lui şi începea concertul. Era un fel de om-orchestră. Avea miere în glas, aşa frumos îngâna tot felul de cântece pe care le auzise în parc.”
Mai târziu, în perioada când a trăit la Brăila, Cristian reproducea cu mare talent melodiile pe care le auzea la mama lui. Aşa că Virginia l-a dus să studieze vioara la bătrânul pedagog Grünberg. Acesta vedea în el un mic Kubelik, fiindcă se corecta singur atunci când greşea notele. Când lecţiile s-au complicat, micul Kubelik a pus vioara în cui. Stăruitoare, Virginia l-a dus la Filarmonica „Lyra”. Dar lui Cristian i s-a părut mult prea anevoios studiul viorii. Prefera să îngâne un cântecel, fermecându-i pe cei care-l auzeau. În clasele primare s-a dovedit cel mai talentat la muzică, ba chiar a fost solistul corului şcolii.
Răsfaţatul Bucureştilor
După ce a absolvit liceul în oraşul natal, Cristian Vasile a luat drumul Bucureştilor. S-a înscris la Conservator. Dorea să devină solist de operă şi părea neclintit în hotărâre.
În Bucureştiul plin de tentaţii la fiecare pas, Cristian Vasile a început o nouă viaţă. În anii dintre războaie protipendada intelectuală a Capitalei se dădea în vânt după spectacole de ţinută. De asemenea, restaurantele şi grădinile de vară faimoase precum „Zissu”, „Cina”, „Lafayette” şi alte câteva precum „La Răcaru”, „Băneasa”, „La Şosea” ori „Roata lumii” erau la mare căutare.
[youtube height=”HEIGHT” width=”WIDTH”]https://www.youtube.com/watch?v=aJh8U1ZArvA[/youtube]
Aici poposeau seară de seară orchestre care susţineau programe atât de bune încât publicul sorbea spectacolul „pe nerăsuflate”. Pentru un provincial precum Cristian Vasile, îndrăgostit până peste cap de muzică, împătimit chiar, hotărât să-şi urmeze visul şi de a deveni cântăreţ de operă, ispita a fost cu atât mai mare, oferindu-i-se două extreme: glorie şi năpastă. A gustat din ambele cupe.
După ce a fost admis la Conservator, Cristian Vasile a fost repartizat la clasa de canto a profesorului Romulus Vrăbiescu, pe vremea aceea mare tenor al Operei Române, de asemenea, brăilean. Destinul său avea să fie însă altul. După ce a plecat din cămin, a început să neglijeze cursurile la Conservator. În final, a renunţat la studenţie.
După cum se destăinuia într-o scrisoare, a ales să cânte romanţe şi tango nu pentru că în anii de studenţie îmbrăcămintea i se cam lustruise, nici pentru „hrana cea de toate zilele”. „Nimic din toate astea”, ci din „dragoste pentru cântul vocal”.
Lui Cristian Vasile i se propuneau contracte peste contracte. Proprietarii restaurantelor faimoase îl curtau pentru a cânta în localurile lor. Când pleca de la un restaurant pentru a cânta în altă parte, noul patron acoperea pierderile pricinuite de vechiul contract, mai ales că prin plecarea lui Cristian Vasile părăsea localul şi o parte din clienţi. Fiecare seară era un nou triumf pentru Cristian Vasile.
[youtube height=”HEIGHT” width=”WIDTH”]https://www.youtube.com/watch?v=gLHCgJgIBUE[/youtube]
Numeroşi compozitori îi încredinţau piesele lor. Elly Roman i-a încredinţat piesa „Ilona”, apoi „Nuşa” şi „Gândeşte-te la mine„. Lui Ion Vasilescu i-a lansat de asemenea mai multe cântece: „Te-aştept diseară-n Cişmigiu”, „Vrei să ne-ntâlnim sâmbătă seara?”, ultima piesă reluată cu succes de alt brăilean: Jean Moscopol.
Vechiul său prieten Ionel Fernic i-a compus o nouă piesă – „Nunuţa”. I-a încredinţat-o lui Cristian ştiind că nimeni nu o putea interpreta cu acelaşi patos şi talent. I-a compus apoi şi alte cântece faimoase: „În ochii tăi fermecători”, „Pe boltă, când apare Luna”, „Aprinde o ţigare” şi multe altele.
Zaraza
„Când apari, señorita, în parc, pe-nserat /Curg în juru-ţi petale de crin./ Ai în ochi patimi dulci şi luciri de păcat/ Şi ai trupul de şarpe felin”
Între cele două războaie mondiale „Zaraza” lui Cristian Vasile devenise un veritabil „imn”. „Vreau să-mi spui frumoasă Zaraza/ Cine te-a iubit?/ Câţi au plâns, nebuni pentru tine/ Şi câţi au murit!/ Vreau să-mi dai gura-ţi dulce, Zaraza,/Să mă-mbete mereu,/ De a ta sărutare, Zaraza/ Vreau să mor şi eu!”
Melodia este un tango, preluată în condiţii neclare după un tango uruguayan omonim, compus în 1929 de Benjamin Tagle Lara (1892-1932), interpretat printre alţii de Carlos Gardel şi de orchestra Francisco Canaro. Referenul cântecului original este “¡A la huella, huella, zaraza,/huella, huella, guay!/Volverá la ingrata a su casa/andará por áhi…/Que si yo la viera, zaraza,/la hablaré, velay…/¡A la huella, huella, zaraza,/huella, huella, guay!. Adaptarea în limba română aparţine textierului Nicolae Kiriţescu.
[youtube height=”HEIGHT” width=”WIDTH”]https://www.youtube.com/watch?v=Xjp-rjkCkpw[/youtube]
Cristian Vasile a devenit personaj literar, în povestirea Zaraza, de Mircea Cărtărescu din volumul „De ce iubim femeile”. Datorită succesului acestei povestiri pseudo-documentare, a devenit mai apoi şi personaj de film în „Supravieţuitorul”, de Sergiu Nicolaescu şi de teatru (în piesa „La Vulpea Roşie”, de Puşa Roth)
Sute de imprimări şi câştiguri colosale
Două decenii (1928-1949), atât a ţinut cariera de cântăreţ de muzică uşoară a lui Cristian Vasile. Dar cât timp a ţinut a fost o glorie adevărată în domeniul efemerei arte a melodiilor repede îmbrăţişate şi apoi, tot atât de repede, date uitării. Cristian Vasile devenise în acea perioadă cel mai bine vândut artist, având şi numărul cel mai mare de plăci imprimate.
Era inclus în programele de la Radio, iar casele de discuri Odeon şi Columbia îi scoteau disc după disc. Columbia avea pe atunci sediul vizavi de Palatul Telefoanelor, dar pentru imprimări Cristian mergea la Viena. Nu-i lua mult să descifreze o partitură. Câteva piese le-a pus la punct în trenul Bucureşti-Viena, apoi le-a imprimat, fără nici o ezitare, în timp ce alţi interpreţi făceau zeci de probe. I-a uluit pe managerii casei de discuri.
Cristian Vasile avea multe iubite. Unele îl căutau acasă, determinând-o pe gazda interpretului, doamna Apostolescu, să facă ordine în rândul admiratoarelor. Câştiga într-o lună cât un funcţionar diplomatic într-un an. Sunt tot cuvintele medicului, dirijorului şi muzicologului brăilean Nicu Teodorescu. Marele diseur i-a povestit în câteva scrisori momentele de glorie şi tristeţile vieţii sale. Dr Teodorescu păstrează cu drag corespondenţa, alături de 15 discuri şi numeroase fotografii pe care le-a primit de la Cristian şi Virgiliu Vasile.
Pierderea femeii iubite, boala şi declinul
Nu era deloc cumpătat în privinţa cheltuielilor. În plus, Maud Mary, femeia de care era îndrăgostit, l-a adus în pragul disperării. O iubea nespus, aşa că nu se uita la banii pe care-i cheltuia pentru capriciile ei. Casa din Strada Basarabiei a fost transformată de Cristian într-un veritabil palat: mobilierul a fot adus din străinătate. Oglinzile au fost aduse, de asemenea, de la Veneţia. După ce şi-a atins scopul, Maud Mary l-a îndepărtat. Distrus sufleteşte, a vrut chiar să se sinucidă.
A fost salvat de mama sa, „singura femeie care l-a înţeles şi l-a iubit cu adevărat”. Ea locuia pe atunci la Predeal împreună cu fiul mai mic, Virgiliu. În scurta perioadă cât a stat cu ei, Cristian şi-a recăpătat încrederea în viaţă. Încurajat de veşnicul său optimism, pleacă la Bucureşti în căutarea unui nou angajament. Numai că fratele său aflase că marele diseur căzuse pradă unei boli de piept.
Într-o înţelegere tacită cu Alfred Pagony, a încercat să-l determine pe Cristian să mai rămână la Predeal o vreme, dându-i 25.000 de lei pentru un viitor angajament. Imprevizibil, renumitul cântăreţ a revenit la Bucureşti, însă succesul de odinioară nu l-a mai urmărit. Nopţile pierdute cândva în restaurante şi viaţa „trepidantă” şi-au spus cuvântul. S-a îmbolnăvit grav. A fost îngrijit de o admiratoare până când mama sa l-a dus la Sinaia, unde avea o vilă.
Când s-a simţit în putere a plecat din nou la Bucureşti. N-a putut să găsească însă nici un contract. S-a înrolat pe front în echipele artistice. A ajuns până la Don, dar dezastrul militar l-a adus din nou în ţară. A plecat apoi pe Frontul de Vest. A revenit la Bucureşti şi a fost angajat la un mic restaurant de lângă Cişmigiu. Respira însă greu şi obosea, slăbise foarte mult şi abia se mai ţinea pe picioare. A căzut din nou la pat. Diagnosticul: TBC.
A fost dus la Sinaia, unde fratele său, Virgiliu Vasile, era şeful judecătoriei locale. Cu mare greutate familia a reuşit să-i procure medicamentele de care avea nevoie. Se găseau doar „la negru”. Ca să poată respira a fost supus unui dublu pneumotorax.
„Marele Cristian Vasile, vedeta muzicii uşoare, cel din lumina reflectoarelor, aplaudat, bisat, aclamat, admirat, era nevoit să trăiască la pat. Murea câte puţin în fiecare zi. Ros de boală, se hrănea doar cu amintirea unui trecut glorios. Deşi i se făcuse recomandarea de a sta numai în poziţie orizontală, era deseori găsit stând în fotoliu, cu ochii umeziţi. Alteori, privea cu orele pe geam”, spune. Virgiliu Vasile, fratele diseurului, i-a povestit muzicologului Nicu Teodorescu momentele dramatice pe care le-a trăit Cristian.
În ultimii ani ai vieţii a cunsocut-o pe Rada Moldoveanu. S-au mutat la Piatra-Neamţ, el ca regizor, Rada ca sufleur, apoi s-au căsătorit. Aici Rada s-a pensionat. I-a urmat şi Cristian, din pricina bolii. Respira foarte greu, folosind inhalaţia cu alopent, prin intermediul unui mic aparat, procurat de fratele său, Virgiliu, pe o sumă considerabilă. Căutând un loc cu o climă propice, Rada şi Cristian s-au mutat o vreme la Predeal. S-au stabilit apoi la Sibiu.
Pe lângă boala de plămâni, Cristian a suferit şi o paralizie a corzilor vocale şi o boală de inimă. La Sibiu, Cristian şi-a trăit ultimele clipe. A murit la jumătatea lunii iunie 1974. A fost condus pe ultimul drum, la Cimitirul Hiprodrom I din municipiu, de familie şi câţiva prieteni, printre care şi interpreta Mia Braia. „Înainte de a închide ochii pe vecie – spunea fratele interpretului, Virgiliu Vasile – s-a refugiat o clipă în copilăria lui, lângă fiinţa cea mai dragă căreia i-a şoptit cu ultimile puteri: „Cântă-mi, mamă ca în copilărie căci gândurile mele sunt toate la tine, şi numai la tine!» A murit în alintările mamei noastre”.
Deşi primise, de la Paris, oferte pe sume fabuloase, Cristian Vasile a ales să rămână în ţară. Apoi, odată instalat comunismul, a decis să nu se alinieze noilor „politici culturale”. Pentru asta a avut de plătit preţul propriei celebrităţi.
Surse documentare: Teodorescu, Nicu, „Ultimul trubadur”, editura Opinia, 1997, www.atelier.net, www.historia.ro, www.obiectivbr.ro
Bianca Ioniţă
