La 10 Mai…

10 Mai a fost ziua naţională a României între 1867-1947. Fusese aleasă în amintirea a două momente istorice: la 10 mai 1866 prinţul Carol de Hohenzollern-Sigmaringen a depus jurământul în faţa adunării reprezentative a Principatelor Române Unite, iar la 10 mai 1877 a proclamat în faţa Parlamentului independenţa de stat a României. Până la proclamarea republicii, 10 mai era o mare sărbătoare pentru români. În Piaṭa Palatului defilau armata, elevii, studenṭii, meṣteṣugarii ṣi negustorii. La Mitropolie era slujba de sfinṭire a zilei. La Şosea era plimbarea protipendadei ṣi „bătaia cu flori”. Iar seara, familia regală oferea o masă festivă elitei politice româneṣti ṣi diplomaṭilor străini. 10 Mai era un reper pentru toată lumea. 10 Mai era adesea un prilej pentru înnoiri…

Iată o „cronică” a zilei de 10 Mai, aṣa cum s-a sărbătorit în decursul a zece ani, realizată cu ajutorul arhivelor SRR: Arhiva scrisă ṣi Arhiva de istorie orală:

1938

„La 10 Mai publicul a putut admira un frumos automobil – un autobuz elegant şi spaţios – care trecea cu o viteză prin străzile oraşului spre platoul de la Cotroceni unde a avut loc tradiţionala paradă. Pe acest cochet autobuz se putea citi „Radiodifuziunea„, fixat cu litere metalice, scoase în relief […].

Acum dorinţa noastră s-a împlinit: Societatea noastră de Radiodifuziune posedă şi ea un radio-car propriu, de o construcţie ultramodernă, cu o siluetă elegantă şi prevăzut cu o instalaţie din cele mai perfecţionate. Construcţia acestui radiocar se datoreşte proectului elaborat de domnul subdirector general, inginer Mircea Georgescu, care, secondat de domnul subdirector, inginer Al. Băilescu, a conceput planul de realizare şi înzestrare tehnică, pe când domnul arhitect Gh. Trifu a reuşit să-i dea silueta şi eleganţa înfăţişării.”

[Arhiva scrisă a SRR, Revista Radio Adevărul, 22 mai 1938]

1938

„Când eraţi la Şcoala militară, 10 mai cum se sătbătorea?

La 10 Mai era o defilare şi care la Craiova se ţinea aproape de Parcul Romanescu. La această defilare participa comandantul Corpului de Armată de la Craiova, aveam sediul Corpului I Armată. Erau două regimente de infanterie, 26 „Rovine„ şi unul nu ştiu cum se chema… Regimentul 14 Artilerie, Regimentul I Artilerie Grea, plus Liceul militar. Şi noi deschideam defilarea ṣi ceilalţi urmau dupa noi.

Şi după defilare?

După defilare era liber, plimbare în oraş. La masa de prânz era ceva special.

Iar seara vă întorceaţi la programul obişnuit…

Da…”

[Dumitru Cioc, inginer; interviu: S. Iliescu ṣi O. Silivestru, 2009]

1939

„Am cunoscut pe un tehnician al Radio-ului, un reporter tehnic, ca să spun aşa, Chidu îl chema, care a înregistrat de câteva ori 10 Mai în Piaţa Palatului când comandantul parăzii venea şi dădea regelui Carol al II-lea raportul…”

[Dinu Săraru, scriitor; interviu de Octavian Silivestru, 2012]

www.ziarulunirea.ro

1941

„Auditorii noştri au adesea prilejul să asculte diferite transmisiuni de festivităţi, concerte, întâlniri sportive şi altele. Pentru un ascultător pare destul de simplu: la ora anunţată deschide aparatul de recepţie, ascultă emisiunea, aşezat comod într-un fotoliu şi după terminare îşi poate spune: „Da, n-a fost rău…„ Această oră de transmisie este însă rezultatul unei serioase pregătiri de câteva zile, cu mult personal şi aparataj. Vom descrie mai departe, ca o exemplificare, cum a fost realizată transmisiunea parăzii de la 10 Mai.

Instalaţia de transmisie a fost alcătuită dintr-un post central de amplificare montat la tribună, la care erau legate atât cele patru microfoane locale, cât [şi] un al doilea post de amplificare secundar, din Piaţa Victoriei, pentru microfonul care a prins raportul şi introducerea reporterului.

După ce maşina regală a plecat din Piaţa Victoriei, transmisiunea a fost continuată dintr-un automobil prevăzut cu un mic emiţător ce urmărea îndeaproape trecerea în revistă. Acest emiţător de cca 10 W era recepţionat la postul central de la tribună şi introdus în amplificatorul principal de transmisie. La sfârşitul trecerii în revistă, maşina cu emiţătorul mobil fiind aproape de tribună, au fost puse în funcţie microfoanele locale cu care s-a continuat urmărirea programului, realizându-se astfel o continuitate în desfăşurarea festivităţii […].

După trei zile de lucru neîncetat, cu un personal de trei ingineri şi 12 mecanici, s-a ajuns la realizarea unei transmisiuni de două ore care, poate, a mulţumit pe auditorii ce n-au avut posibilitatea să asiste la această manifestare naţională.”

[Arhiva scrisă a SRR, Revista Radio România, 25-31 mai 1941]

 

 

1941

„Vă dau un caz, un exemplu de ce-a-nsemnat onoarea unui militar de generaţia mea pe timpul războiului şi ce-a-nsemnat pentru el Armata Regală. […] A făcut doi ani de zile de Şcoală militară de infanterie. […] A ieşit ca şef de promoţie şi la 10 Mai 1941, pe platoul de la Cotroceni, în faţa regelui Mihai, comandant suprem al Armatei a jurat: „Majestate„… la 10 mai, da! – „Majestate, vom muri la baionetă, dar ne vom reîntregi ţara. Jurăm!„ – el, ca şef de promoţie al tuturor armelor. După treaba aceasta, la 10 Mai, a fost o lună de zile de concediu. A renunţat, a refuzat concediul şi s-a dus la unitate. […] A fost repartizat în Garda Regală. A făcut trei rapoarte să fie scos din Garda Regală şi să fie trimis la un regiment, la o unitate operativă, de luptă. […] Regimentul operativ era pe Prut.”

[Gheorghe Lăcătuṣu, colonel; interviu: Mariana Conovici, 2002]

1942

„Defilarea s-a produs la 10 Mai 1942 când au defilat toate armele de elevi care au ieşit ofiţeri. Printre aceste arme era şi arma Jandarmeriei. Şi defilarea s-a produs în faţa mareşalului Antonescu care a primit defilarea şi care în dreapta şi stânga lui avea câte un ofiţer de cavalerie, invalid de război, unul era fără mâna stângă şi celălalt, după câte-mi aduc aminte, fără mâna dreaptă. Amândoi încadrau pe mareşalul Antonescu care primea defilarea.     Iar studenţii care asistau şi ei la defilare scandau : „Mareşale, vrem Ardealul!„, pentru că în perioada aceea Ardealul era ocupat de unguri. Şi asta era manifestarea care s-a produs din partea studenţilor şi a tineretului, toţi au strigat: „Mareşale, vrem Ardealul!„ şi „Jandarmeria la Cluj!„ – asta scandau. […]

De fiecare dată când ieşea o promoţie, se făceau defilări din astea şi se gradau elevii, intrau deja în corpul ofiţerilor. Până atunci nu fuseseră elevi ai Şcolii de ofiţer. Din ziua de 10 Mai noi deveniserăm ofiţeri ai Jandarmeriei!”

[Grigore Meculescu, colonel; interviu: Silvia Iliescu, 1995]

 

1946

„În Piaţa Victoriei a fost parada militară obiṣnuită de 10 Mai. Şi pe fondul acestei manifestări… aici studenţii au fost autorii, au pus la punct această manifestaţie care a uimit teribil, pentru că marşul… după defilarea trupelor au urmat coloanele acestea, pe care ei le vroiau muncitoreşti, pentru că tot timpul s-a mers la „concurenţă„ cu contra-manifestaţiile muncitoreşti…

Îmi amintesc că fiind într-o coloană, ne-am întâlnit pe Calea Victoriei, lângă Casa Armatei: unii mergeau într-un sens, ceilalţi în celălat sens. Şi fiecare avea bagajul de lozinci pe o orientare sau pe cealaltă. Şi ṣtiu că m-am amuzat foarte tare când studenţii în special strigau: „Regele românilor„, iar coloana muncitorească, ca să ne contracareze, striga: „Regele poporului„. Trebuiau să bage „poporul„ acolo, ca să se vadă că orientarea este de stânga.

Şi atuncea a fost foarte amuzantă toată povestea, de 10 Mai, pentru că începuseră să fie îngrijoraţi cei de la tribuna oficială. Că eu am avut o evoluţie foarte interesantă în acea manifestaţie: nu am mers în cadrul ăsta organizat decât o bucată de vreme şi profitând de faptul că eram ofiţer-medic, eram sublocotenetnt îmbrăcat în uniformă, am început să străbat fără opoziţie spaţiile acestea. Era un cordon aşa, periferic, care bloca accesul unde se găsea tribuna oficială cu diplomaţi cu nu ştiu cum ṣi nu puteai să pătrunzi, stăteau unul lângă altul. Dar eu când am văzut asta… am străbătut foarte uşor şi m-am şi mirat ce se întâmplă, c-am putut să trec printre cordoane. […]

Şi ṣtiu că o colegă pe care o cunoşteam foarte bine, de la Academia Comercială, actualul A.S.E., o tipă voinică-aṣa, foarte simpatică dar cam grăsuţă, cu ochelari; şi când a trecut prin dreptul tribunei principale, a ridicat mâna şi a strigat: „Ce crede dobitocul de Groza?!„ – Groza fiind primul ministru! – „…că se joacă cu noi?! Las’ că-i arătăm noi!„…

A fost o manifestaţie… şi s-a străbătut tot Bucureştiul, din Piaţa Victoriei, s-a mers pe Calea Victoriei, până la Casa Armatei ṣi-acolo a început deja coloana să se împartă. Şi-mi amintesc că spectacolul a fost nemaipomenit! Toate geamurile erau deschise, oameni la ferestre, care făceau cu mâinile semn de victorie, de nu-ştiu-ce…”

[Miltiade Ionescu, medic; interviu: Silvia Iliescu, 1999]

1946

„Serbările de 10 Mai niciodată nu erau organizate decât din punct de vedere militar, pentru defilarea trupelor, dar ca manifestare festivă, să vină cineva să te cheme sau să te scoată, femei, copii, bărbaţi sau din fabrici, nu!

Nici măcar grupurile dumneavoastră de naṭional-ţărănişti…?

Noi ne duceam din punct de vedere sufletesc, eram membri ai partidului, luptam pentru monarhie şi eram – să spunem – mai bine pregătiţi decât cetăţeanul obişnuit, adică aveam o responsabilitate în plus. Eram organizaţi pe sectoare, fiecare organizaţie venea cu oamenii lor, mergeam şi ne întâlneam, dar nu din punct de vedere scriptic, câţi veniţi şi câţi… „Ne întâlnim la Arcul de Triumf şi mergem acolo în grup şi mergem la manifestaţie„, aceasta era, nu era ceva organizat. […] Noţiunea de 10 Mai era ceva simbolic pentru noi, era un simbol, un simbol naţional…

La 10 Mai 1945 […] a asistat şi Comisia Aliată de Control, cum îi spunea, cu reprezentanţii Angliei, Marii Britanii, Franţei şi aşa mai departe. […] A fost o manifestaţie, însă a fost cu atât mai grandioasă cu cât se întâmpla după război, toată lumea era fericită, îşi exprima într-un mod fericirea cu suferinţele de rigoare pentru cei care pierduseră în război şi familii şi bunuri şi aşa mai departe, dar totuşi parcă era o uşurare sufletească, aveai posibilitatea să-ţi manifeşti această uşurare sufletească în faţa regelui pe care toată lumea îl iubea!… Nu mă refer numai la noi, la tineret sau P.N.Ţ., toată lumea îl iubea pe rege, iubea monarhia şi poporul era educat în acest spirit de dragoste de ţară! Când spuneai „rege„, nu spuneai „rege„ ca persoană, spuneai „rege„ ca un simbol! Aşa cum spunem „Sfânta Cruce„ şi ne închinăm la ea, aşa era…”

[Victor Răducan, subofiṭer, membru P.N.Ţ.; interviu Silvia Iliescu, 2000]

1947

„Pe 10 Mai 1947 eram în Bucureşti şi l-am însoţit chiar pe Majestatea Sa regele ca ofiţer de escortă. […] Majestatea Sa, mergând acolo, a fost însoţit numai de un grup de ofiţeri care nu aveam unităţi sub comandă, ci eram plasaţi în jurul tribunei şi urmăream desfăşurarea evenimentului. Deci, atunci, într-adevăr la terminarea paradei de 10 Mai 1947 s-a produs o adevărată explozie de entuziasm când Majestatea Sa a salutat mulţimea şi muzica militară care a însoţit defilarea, a dat salutul la Majestatea Sa şi a făcut la stânga şi s-a pus în marş către ieşirea din zona [Aviatorilor]. […] Când a rămas singur Majestatea Sa regele cu suita şi a coborât din tribună, mulţimea care a fost în zona respectivă a năpădit către maşina care trebuia să-l poarte şi s-a produs o acţiune de simpatie, de entuziasm. Strigau lozinci promonarhiste, fel de fel de manifeste. Şi a trebuit să ajutăm, cu greu, pe Majestatea Sa, că eram în uniformă şi am ajutat ca să ţinem puţină ordine pentru că ordinea care era în jurul acelei tribune se descompusese odată cu terminarea… ṣi cu greu s-a putut face ordine acolo până nu a venit fie să dea mâna cu Majestatea Sa, fie să îi dea flori, fie să-i spună ceva. […] S-a plecat la Palat sau la Calea Victoriei sau la Şosea, depinde unde aveau programat programul, iar noi cu altă maşină, un fel de microbuz, să zicem, pe vremea aia îi spunea livrizon, era o maşină americană, ne-a adunat pe cei cinci-ṣase care am fost în zonă, ne-au suit în maşină şi am venit şi noi la Casa Armatei, în Calea Victoriei, unde aveam plutoanele, acolo.”

[Miloṣ Pavel, ofiṭer în Garda Regală; interviu Octavian Silivestru, 1997]

1947

„În 1947 eu eram încă la Bucureşti ṣi în anul acela s-a făcut ultima manifestaţie românească regalistă. A fost asta la 10 Mai, aşa îmi aduc aminte, 10 Mai. În fiecare an eu căutam să particip în plin la această manifestaţie şi în anul respectiv am ieşit din locuinţă – că eu locuiam pe strada Visarion, lângă Piaţa Romană – şi am vrut să mă duc în Piaţa Palatului. Şi am căutat să mă duc şi n-am putut intra, că erau toate străzile blocate. În vreo cinci-ṣase locuri am încercat să trec, să trec în Piaţa Palatului şi n-am putut că erau toate blocate! Şi nu m-am resemnat, nici nu m-am dus înapoi acasă, am încercat, am încercat, şi până la urmă s-a găsit un miliţian român care era contra măsurii autorităţilor de a-mi bara drumurile spre Piaţa Palatului ca să nu se mai facă nici o demonstraţie regalistă şi el ne făcea semn ca să trecem pe sub cordoanele lor. Şi încet-încet am umplut piaţa din faţa palatului! Şi fireşte că strigam: „Trăiască regele! Trăiască regele!„ […] Şi era alături de mine, la un pas-doi de mine, iată că aud, strigă unu’: „Trăiască republica!„ ṣi-atunci un român de alături de el îi dă cu pumnul în cap, de cade grămadă. […]

Era la 10 Mai şi era o mare sărbătoare militară, adică cu demonstraţie militară. […] Şi când a venit înapoi regele de la această serbare nu l-au lăsat să vină pe Calea Victoriei şi a trebuit să vină înapoi prin spate, prin strada Câmpineanu şi de-acolo a intrat el în Palat şi de la Palat pe urmă… Atunci când era în Palat a văzut că este ovaţionat: „Trăiască regele! Trăiască regele!„ Şi atunci a venit la balconul de la etajul I, aripa din dreapta şi acolo atunci a apărut şi el. Plângea săracul, dar plângeam şi noi de bucurie că-l vedem, dar şi el plângea, săracul, de emoţiile pe care le-a trecut.”

[Viorel Stoica, economist; interviu Octavian Silivestru, 1996]