Aflat într-un autobuz care mergea la deschiderea Centrului Cultural Român „Eudoxiu Hurmuzachi” de la Cernăuţi, Mircea Druc a fost anunţat la frontieră că este persona non grata în Ucraina. Fostul premier anti-sovietic de la Chişinău a fost nevoit să se întoarcă pe jos până în Vama României, de unde a fost recuperat de primarul din oraşul Siret.
„Când aţi primit informaţia că Mircea Druc are interdicţie în Ucraina?”, l-am întrebat pe ofiţerul care controla operaţiunea. „Astăzi”. După care, înţelegând poate că a făcut o gafă, a adăugat zâmbind: „Probabil că are interdicţie de pe timpul regimului Ianukovici…” Şi a zâmbit. L-am întrebat, deşi era inutil, dacă ştie cine a fost Mircea Druc. Nu ştia.
Ulterior, autocarul nostru a fost ţinut trei ore la frontieră.
Este o ruşine pentru România, mai ales că reprezentanţii noştri, fără să-i rugăm noi, declară frecvent că „sprijină necondiţionat aderarea Ucrainei la Uniunea Europeană”. De ce necondiţionat? De unde această disponibilitate chioară, dacă Ucraina continuă să interzică intrarea cetăţenilor noştri acolo, dacă nu respectă drepturile elementare ale conaţionaililor noştri?
Înaintea acestui incident regretabil, Mircea Druc îmi spunea în autobuz că este probabil ultima oară când mai merge în nordul Bucovinei, unde a trăit mai mulţi ani şi că ar vrea să-şi ia rămas bun de la oamenii şi locurile dragi. Mai apoi, ajuns la Cernăuţi, unii români îmi ofereau tot felul de supoziţii: „Regimul Ianukovici i-a interzis intrarea, ascultaţie ce vă zic eu…” „Scroafele de ucraineni au făcut-o”… „Am aflat din sursă sigură – este mâna lungă a Rusiei. Mircea Druc avea viză de tranzit pentru Rusia…” „Tot cozile naostre de topor au făcut-o. Au sunat la Ambasada Ucrainei şi au anunţat că Mircea Druc este în autocar”…
Nu ştiu care este varianta cea mai plauzibilîă, dar, cu siguranţă, Kievul nu dă asemenea interdicţii la solicitarea unor indivizi oarecare fiindcă riscă deteriorarea gravă a relaţiilor cu Bucureştiul. Dacă mai contează acest lucru. De fapt, Ministerul Afacerilor de Externe de la Bucureşti a promis cvă îl va convoca pe ambasadorul Teofil Bauer: „În cursul zilei de mâine, 11 mai 2015, MAE va solicita clarificări ambasadorului ucrainean la Bucureşti. De altfel, subiectul interdicţiilor de intrare în Ucraina pentru un număr de cetăţeni români a fost ridicat de partea română cu mai multe ocazii, inclusiv în discuţiile la nivelul miniştrilor afacerilor externe, atât în cadrul vizitei la Bucureşti a ministrului ucrainean de externe (februarie 2015), cât şi cu prilejul discuţiilor ulterioare, inclusiv telefonice, respectiv prin demersuri ale ambasadei României la Kiev în relaţia cu autorităţile ucrainene (ultimul demers fiind efectuat în urmă cu două săptămâni)”, se arată în comunicatul MAE.
Vasile Tărâţeanu a sintetizat cel mai bine momentul acestui scandal politico-diplomatic: „Mircea Druc, fostul prim ministru al Republicii Moldova, a dorit să vină la noi aici. Nu a putut să treacă. Eu cred că sunt nişte rămăşiţe ale mentalităţii sovietice, ale politicii imperialiste sovietice, pe care le mai au unii funcţionari din diverse instituţii ucrainene. Este aici şi lipsă de educaţie, este şi o teamă nefondată, nu ştiu de ce. El a fost profesor la Universitatea din Cernăuţi, profesor la Institutul de Medicină, nu a făcut niciun rău niciodată. A trăit în Cernăuţi şi este membru fondator al Societăţii pentru cultura şi literatura română în Bucovina. Să pui interdicţie unui asemenea om, la vârsta lui şi cu asemenea merite, eu cred că este o gafă monumentală a unor pseudo-politicieni ucraineni. Nu cred că aceasta este politica actuală a conducerii ucrainene. Poate este politica unor figuri sinistre din politica ucraineană, din diverse structuri ucrainene, care se tem şi de umbra lor. Cu asemenea decizii, ei aduc deservicii statului ucrainean şi demersurilor acestuia pentru aderarea la Uniunea Europeană. Iar noi, deoarece mergem pe cale nouă, europeană, şi vrem cu toţii să fim liberi în Europa, sperăm că vom scăpa de asemenea obstacole care aduc mari deservicii poporului ucrainean şi statului ucrainean, cetăţeni loiali ai căruia noi suntem cu toţii.”
De fapt, nu este prima dată când Kievul ia asemenea decizii, deşi aceasta este cea mai gravă. Un caz care frizează absurdul este al unui bătrân de 91 de ani, din Satul Mare. Refugiat aici din faţa tancurilor sovietice de după război, el voia să mai meargă o dată în locurile natale din nordul Bucovinei. La frontieră, ucrainenii i-au comunicat că este persona non grata. Era un pericol pentru Ucraina suverană şi independentă…
Când o oglindă se sparge în mii de bucăţi, fiecare ciob reflectă aceeaşi realitate, doar la dimensiuni mai mici. Ucraina a preluat de la Uniunea Sovietică aceleaşi năravuri – deznaţionalizarea românilor şi a celorlalte etnii autohtone, deci şi a ruşilor, motiv pentru care a izbuncit şi războiul din Donbass, primitivismul în relaţiile cu alte state şi minciuna afişată pe arena internaţională.
Dezvelirea statuii lui Vasile Posteucă
Pe 9 mai, în faţa şcolii din satul Stăneşti, s-a dezvelit bustul scriitorului Vasile Posteucă. Ion Dumitrel, preşedintele Consiliului Judeţean Alba, a finanţat realizarea statuii lui Vasile Posteucă din Stăneşti. El este un susţinător discret al românilor din nordul Bucovinei. „Vasile Posteucă este un simbol, prin care a trecut neamul românesc în ultimele decenii, în special, după război. Viaţa lui a fost un întreg coşmar. Nu şi-a putut reîntregi familia. Soţia şi copiii trăiau în România şi nu li se permitea să plece în Occident la el. Abia în ultimele lui zile de viaţă, a putut să-i vadă. Toată viaţa a luptat pentru românism, pentru promovarea imaginii adevăratei Românii, pentru apărarea valorilor şi a drepturilor noastre istorice. Un mare scriitor nedreptăţit. Iată că, după 75 de ani, de când a plecat din sat, Vasile Posteucă revine în satul Stăneşti, eternizat în bronz. El scotea revista „Drum” în exil,” povesteşte Vasile Tărâţeanu.
Eugen Pătraş a inaugurat Centrul Cultural Român „Eudoxiu Hurmuzachi” din Cernăuţi
Avocat, om de afaceri, originar din regiune, Eugen Pătraş este un Mecena al românilor din Cernăuţi. Neobosit militant pentru drepturile lor, a fost pus în faţa aceleiaşi interdicţii de a mai călca în nordul Bucovinei. Mai mult, Ucraina a cerut imperativ şi celorlalte state membre din Comunitatea Statelor Independente să procedeze la fel faţă de Eugen Pătraş. Era aceeaşi hăituire de tip bolşevic. Subtil cunoscător al legilor, el a renunţat la cetăţenia ucraineană şi a dat în judecată Ucraina la Tribunalul de la Haga. Ca om de afaceri din România, a cumpărat o clădire pe fosta Stradă Domnească din Cernăuţi, astăzi Kobîlianskaia. A adus arhitecţi şi designeri din Bucureşti şi de la Chişinău. După trei ani de muncă, pe 10 mai 2015, a tăiat panglica acestei instituţii pe care a fondat-o pe banii lui, fără ajutorul României. Meritul Bucureştiului este că măcar nu l-a împiedicat s-o facă. I-a invitat la ceremonie pe Klaus Iohannis şi pe Victor Ponta, dar a primit numai mesajele lor de felicitare.
O zi frumoasă de mai. Probabil peste două mii de români au umplut din zid în zid Strada Domnească din Cernăuţi. Mai întâi, a avut loc o paradă a costumului popular din nordul Bucovinei. Au fost prezentate mesaje de salut din partea autorităţilor ucrainene şi române. Au venit aici şi reprezentanţii consiliilor judeţene Alba şi Bistriţa-Năsăud, un gest cald din partea transilvănenilor. Apoi, Eugen Pătraş a tăiat panglica împreună cu soţi şi cu fiica. Măcar pentru această noutate absolută în tot spaţiul românesc şi TVR1 tot trebuia să prezinte evenimentul. Nu vorbesc de televiziunile comerciale, care au predilecţia lor morbidă pentru Elena Udrea. Pentru asemenea jurnalişti, Burkina Fasso este mai aproape decât Cernăuţii…
Despre semnificaţia deschiderii Centrului Cultural Român de la Cernăuţi, acelaşi Vasile Tărâţeanu spunea: „În primul rând, acest centru simbolizează legătura cu patria noastră istorică, deşi nu s-a întâmplat aşa cum trebuia să fie. De peste 20 de ani, noi solicităm Guvernului României, Ministerului de Externe, Parlamentului, Preşedinţiei să deschidă la Cernăuţi un Institut Cultural Român. Cum s-au deschis la Paris, Berlin, Viena, Lisabona, Budapesta, Chişinău – în total 27 de oraşe din lume. Demnitarii români şi ucraineni nu au putut găsi o limbă comună între ei şi nu s-a putut face nimic. Dacă am văzut că nu se poate, noi ne-am adunat: societatea publică şi capitalul privat. Am constituit o organizaţie non-guvernamentală cu denumirea Centrul Cultural Român „Eudoxiu Hurmuzachi”, care a fost unul din cele mai proemeninente personalităţi din istoria românilor din Cernăuţi. Omul care a rupt Bucovina de Galiţia. Dacă nu ar fi fost el, noi nu mai vorbeam astăzi româneşte. Bucovina a devenit astfel ducat aparte al Imperiului Austro-Ungar şi s-a salvat de la invazie şi deznaţionalizare totală. El a fost căpitanul Bucovinei, mareşalul Bucovinei, a condus provincia. A pus bazele unor instituţii fundamentale, cum a fost Universitatea de Stat din Cernăuţi. Erau trei fraţi care au fost membri ai Academiei Române, mari istorici şi conducători ai Societăţii pentru cultura şi literatura română în Bucovina, înfiinţate în 1872.”
„Răul triumfă acolo unde cei buni nu fac nimic”
Eugen Pătraş este „omul fără de care minunea aceasta nu s-ar fi întâmplat, cum spunea Vasile Tărâţeanu. Tot ce a acumulat peste 20 de ani, de când a plecat de la Cernăuţi, a investit în acest institut. Organiza pelerinaje, filiale săteşti”.
Avocatul Pătraş a rămas la fel de modest. Parcă vorbeşte despre altcineva, dar ce sensuri găsim în ce spune el…
„În cei trei ani cât au durat lucrările, am avut emoţii pe care le-am stăpânit cu bine. Altfel, nu ajungeam la această realizare. Ţin să vă mulţumesc celor care m-aţi ajutat să realizăm acest lucru care, până mai de curând, părea o utopie. Proiectul centrului Cultural Român s-a zămislit din dragoste pentru neamul meu şi pentru limba română, din dorinţa de a-mi cinsti înaintaşii. Nu ascund că este un proiect de suflet, fiind conştient că multiplele probleme, care s-au acumulat de-a lungul timpului în cadrul comunităţii, nu pot fi rezolvate doar cu critici la bucătărie sau chiar în presă. Din simpla înregistrare a unor nelegiuiri, nu se schimbă nimic. Situaţia impune acţiuni şi fapte concrete. Nu ştiu ce gândeşte fiecare din dumneavoastră când trece pe lângă Librăria „Luceafărul” din Cernăuţi, unde nu există nicio carte românească. Personal, eu am un sentiment de ruşine pentru noi toţi. Ori nu se poate face educaţie şi cultură fără carte în limba maternă. Rămân la fel de valabile cuvintele proverbiale din testamentul lui Doxachi Hurmuzachi: „Să nu uitaţi că aveţi de împlinit trei datorii mari şi sfinte, pentru care veţi răspunde în faţa lui Dumnezeu, înaintea oamenilor şi a urmaşiulor noştri. Aceste trei datorii sunt: patria, limba şi biserica.” Nu-mi doresc ca acest centru să fie privit ca o construcţie, ci ca o idee care să ne unească şi să ne întărească. Fac un apel fierbinte la toţi să se implice în acest demers de revigorare a identităţii naţionale, întrucât este bine cunoscut faptul că răul triumfă acolo unde cei buni nu fac nimic. Situaţia este mult prea gravă pentru a nu înţelege că, de fapt, este în joc însăşi existenţa noastră pe aceste meleaguri, iar noi trebuie să acţionăm contra cronometru. Nu pot să n-o citez pe poeta ucraineancă Lina Kostenko: „Naţiunile nu mor de infratct. Pentru început, acestora li se fură limba.” Fac doar precizarea că această constatare este valabilă pentzru toate naţiunile.
Doresc ca acest centru să devină o oază a simţirii româneşti, un loc dorit de toţi cei care vin cu gânduri bune.”
Doctorul Gheorghe Nandriş din Sibiu, fiul Aniţei Nandriş, spunea pe bună dreptate: „Toate împliniruile au la temelia lor o jertfă. Să dea Dumnezeu să nu se cunoască de unde ai dat, domnule Eugen Pătraş, aşa cum spun ţăranii noştri din Mahala! În lunga istorie zbuciumată a românilor Bucovina, din ultimii 240 de ani, înfiinţarea acestui lăcaş de cultură românească va rămâne un punct de referinţă, o bornă de hotar, aşa cum a fost înfiinţarea Societăţii România Jună din Viena, care a format mulţi intelectuali români, sau a Societăţii pentru Cultură şi Literatură Română în Bucovina în 23 ianuarie 1865.”
Interiorul acestui spaţiu spiritual este simbolic pentru românii din Cernăuţi. Pe fundal, se află o copie după tabloul care evocă intrarea lui Mihai Viteazul în Alba Iulia cu prilejul primei uniri. Nu lipseşte Coloana Nesfârşită a lui Constantin Brâncuşi. Într-o firidă albă, veghează busturile lui Burebista şi Ştefan cel Mare şi Sfânt. Aici este Cafeneaua Bucureşti. Alături este Librăria Mihai Eminescu, unde se expun cărţile de limbă română. Este mare nevoie de carte la Cernăuţi, dar mai ales de manuale de matematică, fizică, chimie în limba română. Numai cu literatura nu se menţine limba maternă în nordul Bucovinei, regiune care a ieşit din coşamrul Lenin şi a intrat în umbra lui Taras Şevcenko, scriitor care nu are nicio legătură cu oraşul Cernăuţi.
Au fost lansate două cărţi dedicate lui Eudoxiu Hurmuzachi: una scrisă de Dumitru Covalciuc şi alta de Ilie Luceac.
Rar mai auzi vorbindu-se româneşte prin oraş. Noroc de satele locuite preponderent de români, dar şi acolo pericolul este major. În ultimii 10 ani, s-au ucrainizat 25 de şcoli româneşti, evident prin cumpărarea unor trădători din comunitatea românească. Surse discrete susţin că Societatea culturală „Mihai Eminescu” a fost îngropată, Alexandrina Cernov a fost înlăturată şi autorul acestei „lucrări” a înfiinţat Liga pentru drepturile omului, însă localnicii susţin că nu-i ajută cu nimic atunci când autorităţile ucrainene le încalcă drepturile. Noi sperăm că lucrurile nu stau aşa, dar neînţelegerile dintre organizaţiile românilor din Cernăuţi au devenit patologice, câtă vreme adversarul este în altă parte.
În biserici, preoţii au obligaţia să predice şi în limba ucraineană, deşi credincioşii sunt numai români. Nici în perioada stalinistă nu s-a ajuns la asemenea exagerări.
Iată de ce era imperios necesară înfiinţarea acestui centru cultural din Cernăuţi.
Viorel Patrichi
RADOR, 11 mai
