Concursul Muzical Eurovision (Eurovision Song Contest; Concours Eurovision de la Chanson) este competiţia anuală desfăşurată între ţările care sunt membre active ale Uniunii Europene de Radio-Televiziune (European Broadcasting Union, EBU). Eurovision 2015 va fi cea de-a 60-a ediţie şi se va desfăşura în Austria, la Viena, ca urmare a victoriei Conchitei Wurst la concursul din 2014 cu piesa „Rise Like a Phoenix”. Sala aleasă de organizatori este Wiener Stadthalle.
Cele două semifinale au fost stabilite pe 19 şi 21 mai 2015, urmând ca finala să aibă loc pe 23 mai 2015. Aceasta este a doua ocazie când Austria organizează Eurovisionul, după ediţia din 1967.
Trupa Voltaj, reprezentanta României, va intra pe poziţia a 15-a în prima semifinală din această seară. Piesa „De la capăt/All Over Again” spune povestea unui copil lăsat în grija bunicilor de părinţii plecaţi la muncă în străinătate. Pentru ca mesajul să ajungă la inimile străinilor, piesa va fi cântată şi în limba română, şi în limba engleză.
[youtube height=”HEIGHT” width=”WIDTH”]https://www.youtube.com/watch?v=aaNiTmkVG8I[/youtube]
Alături de români, în prima semifinală participă, în ordine: Republica Moldova, Armenia, Belgia, Olanda, Finlanda, Grecia, Estonia, Macedonia, Serbia, Ungaria, Belarus, Rusia, Danemarca, Albania, şi Georgia.
Pentru prima dată în 12 ani, Ucraina a ales să nu mai participe, în timp ce Cipru, Serbia şi Republica Cehă revin după o pauză de 1 an, respectiv 5. Aceasta ediţie marchează şi debutul Australiei în concurs, în semn de recunoştinţă pentru cei mai bine de 30 de ani de transmitere a Eurovision-ului pe micile ecrane. În cazul în care va câştiga, va alege un stat din Europa care să găzduiască viitoarea ediţie şi va contribui financiar la organizare.
TVR a difuzat pe 16 mai, de la ora 21.20, concertul aniversar Eurovision Song Contest’s Greatest Hits, susţinut de foşti participanţi şi câştigători ai celui mai mare eveniment muzical european. Concertul desfăşurat pe 31 martie 2015 la Eventim Apollo, în Londra, a avut ca prezentatori doi „veterani” ai concursului – Graham Norton (gazda Eurovision Dance Contest 2007 şi 2008) şi Petra Mede (prezentatoarea Eurovision Song Contest 2013).
De-a lungul anilor, Eurovision a fost transmis şi în ţări precum Argentina, Australia, Brazilia, Canada, China, Columbia, Coreea de Sud, Egipt, Filipine, India, Iordania, Japonia, Mexic, Noua Zeelandă, Statele Unite, Taiwan, Thailanda, Uruguay şi Venezuela, în ciuda faptului că acestea nu participă.
Începând din 2000, concursul este transmis şi pe Internet, ediţia din 2006 fiind urmărită de mai mult de 74 000 de persoane din aproape 140 de ţări.
Cea mai mare parte a costurilor necesare producerii concursului sunt acoperite de sponsori comerciali şi de contribuţii aduse de alte ţări. Competiţia este considerată o oportunitate unică de a promova ţara-gazdă ca destinaţie turistică. În 2005, Ucraina chiar a eliminat necesitatea vizelor pentru vizitatorii din UE, pentru a facilita călătoriile în perioada concursului. În acest an, Ucraina nu va participa la concurs din cauza situaţiei politice din ţară.
Cele mai mari săli în care a avut loc competiţia au fost stadionul Parken (în Copenhaga; aproximativ 38 000 de spectatori în 2001) şi Arena Esprit (în Düsseldorf; 36 500 de spectatori în 2011). Cea mai mică localitate-gazdă a fost Millstreet, Irlanda (1993). Satul avea o populaţie de 1 500 de locuitori, deşi Green Glens Arena are o capacitate de 8.000 de persoane.
Concursul a fost transmis în fiecare an de la inaugurarea sa în 1956 şi este unul dintre cele mai longevive programe de televiziune din lume. De asemenea, este unul dintre cele mai vizionate evenimente non-sportive din lume, cifrele de audienţă fiind estimate în ultimii ani la valori între 100 şi 600 de milioane de telespectatori la nivel internaţional.
Printre artiştii ale căror cariere internaţionale au fost lansate în urma participării sau a victoriei la Eurovision se numără, printre alţii, Domenico Modugno (locul 3 în 1958), ABBA (locul 1 în 1974), Céline Dion (locul 1 în 1988) şi Julio Iglesias (locul 4 în 1970).
Conceptul Eurovision, un proiect ambiţios pentru anii ’50
În anii 1950, în timp ce o Europă devastată de al Doilea Război Mondial încerca să se reconstruiască, Uniunea Europeană de Radio-Televiziune (EBU) — cu sediul în Elveţia — a înfiinţat o comisie ad hoc pentru găsirea de idei prin care ar putea să unească ţările membre EBU în jurul unui „program deschis de divertisment”. La o şedinţă a comisiei ţinută în Monaco în ianuarie 1955, directorul general al televiziunii elveţiene, Marcel Bezençon, a conceput ideea unui concurs muzical internaţional în care ţările să participe într-un program televizat care să fie transmis simultan în toate ţările uniunii. Competiţia s-a bazat pe Festivalul de Muzică de la Sanremo, ţinut în Italia şi a fost, de asemenea, privit ca pe un experiment tehnologic în televiziunea live, fiindcă, pentru acea perioadă, aducerea mai multor ţări într-o reţea de transmisiune internaţională largă era considerată un proiect ambiţios. Televiziunea prin satelit nu exista; de aceea, Reţeaua Eurovision a fost formată dintr-o reţea terestră bazată pe transmiterea datelor prin microunde. Conceptul, cunoscut atunci ca „Eurovision Grand Prix”, a fost aprobat de Consiliul General al EBU la o şedinţă ţinută la Roma pe 19 octombrie 1955 şi s-a decis ca primul concurs să aibă loc în primăvara anului 1956 la Lugano, Elveţia. Numele „Eurovision” a fost utilizat pentru prima oară în relaţie cu reţeaua EBU de către jurnalistul britanic George Campey în tabloidul Evening Standard, în 1951.
Numărul de ţări participante a cunoscut o creştere stabilă în timp, ajungându-se de la 7 ţări (în 1956) la peste 20 (la sfârşitul deceniului 1980). În 1993, 25 de ţări au luat parte la competiţie, în acel an participând şi Bosnia şi Herţegovina, Croaţia şi Slovenia, care au intrat independent pentru prima oară de la destrămarea Iugoslaviei.
Ţările eligibile pentru participare includ membrii activi (nu şi cei asociaţi) ai EBU. Membrii activi sunt ţările aflate în Aria Europeană de Transmisie sau în Consiliul Europei. Membrii activi trebuie, de asemenea, să fie capabili să îşi transmită conţinutul către cel puţin 98% din populaţia cu televizoare din ţara pe care o reprezintă.
Eligibilitatea de participare nu este determinată de apartenenţa la continentul european sau la Uniunea Europeană. Mai multe ţări situate geografic în afara Europei pot participa: Armenia, Cipru, Israel, Maroc. De asemenea, Turcia, Azerbaidjan, Georgia şi Rusia, situate doar parţial în Europa, sunt eligibile.
Începând din 2000, Franţa, Germania, Regatul Unit şi Spania sunt calificate automat în finală, indiferent de poziţiile ocupate de acestea în trecut, datorită statutului lor ca cei mai mari 4 contribuitori financiari către EBU. În consecinţă, aceste 4 ţări au devenit cunoscute ca „Big Four” („Marile Patru”). Germania este prima ţară care a câştigat concursul de când a apărut această regulă, când Lena Meyer-Landrut a câştigat Concursul Muzical Eurovision 2010. Pe 31 decembrie 2010, EBU a anunţat că Italia, care nu mai participase după 1997, urma să revină în concurs şi să se califice automat în finală. Astfel, „Big Four” au devenit „Big Five”, lucru ce a stârnit controverse — Turcia s-a retras în 2013, fiind nemulţumită de statutul ţărilor din grupul „Big Five”.
De regulă, finala Concursului Muzical Eurovision se desfăşoară primăvara, într-o seară de sâmbătă, la ora 19:00 UTC (22:00 EEST). În genere, este aleasă pentru acest scop o seară de sâmbătă din luna mai, deşi au existat şi excepţii — în 1956, a fost într-o joi, iar în 1979, a fost în martie.
Formatul concursului s-a schimbat de-a lungul anilor; totuşi, principiile de bază au rămas aceleaşi: ţările participante înscriu cântece care vor fi, apoi, interpretate live într-o emisiune TV transmisă în direct simultan în ţările ce aparţin Reţelei Eurovision. Prin „ţară”, ca participant, se înţelege un post TV din ţara respectivă — de obicei, postul public al ţării. Evenimentul este găzduit de una dintre ţările participante.
În timpul emisiunii, după ce toate cântecele sunt interpretate, fiecare ţară acordă voturi cântecelor participante, cu excepţia celui care reprezintă ţara respectivă. La sfârşit, cântecul câştigător, cel care va fi adunat cele mai multe puncte în urma votului, este interpretat din nou. Câştigătorul primeşte, pur şi simplu, onoarea de a fi câştigat, deşi este obişnuit ca textierii şi compozitorii cântecului învingător să obţină şi un trofeu; în plus, naţiunea câştigătoare este invitată să găzduiască evenimentul în anul următor.
Termenul „Săptămâna Eurovision” denotă săptămâna în care concursul are loc. Luând în considerare faptul că este o emisiune în direct, există un număr de repetiţii pentru fiecare concurent, desfăşurate pe scenă cu mai multe zile înaintea concursului; de aceea, delegaţiile trebuie să ajungă din timp la locul concursului. În aceeaşi perioadă sosesc şi reprezentanţi ai presei. Câteva hoteluri acreditate oficial sunt selectate pentru cazarea delegaţiilor, fiindu-le asigurate şi mijloace de transport între hoteluri şi sala de spectacol.
Fiecare post TV participant nominalizează un şef de delegaţie, care coordonează mişcările celorlalţi membri şi funcţionează ca reprezentant în cadrul EBU. Delegaţiile cuprind interpreţi, textieri, compozitori, jurnalişti, dirijori (înainte de 1999) şi, dacă se doreşte, comentatori (care primesc cabine în spatele publicului).
Delegaţiile obişnuiau să sosească în duminica dinaintea concursului, pentru a fi prezente la repetiţiile de luni. Totuşi, după introducerea semifinalelor şi mărirea numărului de participanţi, a rezultat necesitatea ca delegaţiile să ajungă în oraşul-gazdă cu aproape două săptămâni înainte de concurs. Există două perioade de repetiţii pentru fiecare ţară, desfăşurate în această perioadă.
După fiecare repetiţie individuală, delegaţia se întruneşte cu regizorul artistic al numărului în camera de vizionare, unde privesc înregistrarea repetiţiei, discutând diferite aspecte, precum unghiurile camerelor, luminile şi coregrafia, în încercarea de a obţine un efect estetic maxim. Acesta este momentul în care şeful de delegaţie poate aprecia necesităţile actului artistic şi le poate cere televiziunii-gazdă. După aceea, are loc o conferinţă de presă, în care reprezentanţii presei acreditate pot pune întrebări delegaţiei.
50% din rezultat este decis cu o zi înaintea spectacolului propriu-zis
Înainte de fiecare spectacol, există 3 repetiţii generale ale acestuia: 2 în ziua precedentă, iar una cu câteva ore înainte de evenimentul live. Cum biletele pentru spectacolele în direct se obţin greu, sunt puse în vânzare şi bilete pentru aceste repetiţii. Cea de-a doua repetiţie este denumită „repetiţia pentru juriu”, fiindcă ea este cea luată în considerare de juriile naţionale atunci când evaluează cântecele. Acest lucru înseamnă că 50% din rezultat este decis cu o zi înaintea spectacolului propriu-zis.
Toată partea vocală a interpretării trebuie să fie live: nu sunt permise backing vocals pe negative. În 1999, cântecul croat a avut pe negativ sunete care semănau dubios cu nişte voci umane. Delegaţia croată a declarat că nu erau voci umane, ci sunete sintetizate digital pentru a replica voci, însă EBU a decis că spiritul regulilor fusese încălcat. În consecinţă, 33% din punctele obţinute de Croaţia în 1999 nu au fost luate în considerare în scopul calculării mediei punctelor obţinute de Croaţia în ultimii cinci ani, care urma să fie folosită pentru a decide dacă ţara era calificată sau nu în concursurile viitoare.
Între 1956 şi 1998, a fost obligatoriu ca ţara-gazdă să ofere o orchestră live, înainte de 1973 fiind chiar obligatoriu ca instrumentaţia să fie realizată live de orchestră. Începând din 1973, sunt permise negative preînregistrate; cu toate acestea, televiziunea organizatoare era obligată să asigure o orchestră pentru a putea da participanţilor o alternativă. În cazul utilizării unui negativ, a fost obligatoriu până în 1996 inclusiv ca toate instrumentele auzite pe acesta să fie prezente pe scenă.
În 1999, regulile au fost schimbate, înlăturându-se necesitatea de a avea o orchestră live, aceasta din urmă rămânând o contribuţie opţională. Organizatorul din acel an, IBA (Israel), a decis să nu folosească o orchestră din cauza cheltuielilor necesare, iar 1999 a devenit primul an în care toate cântecele au fost cântate cu negativ. De atunci, nu s-au mai folosit orchestre live.
Semifinalele – introduse în 2008
O rundă de calificare, cunoscută sub numele de „semifinală”, a fost introdusă în 2004. Semifinala din 2004 s-a ţinut în miercurea din Săptămâna Eurovision. Cele mai bine clasate cântece din semifinale s-au calificat pentru finala de sâmbătă, celelalte fiind eliminate. Între 2005 şi 2007, semifinala s-a ţinut în joia din Săptămâna Eurovision.
„Big Four” şi cele mai bine clasate 10 ţări non-„Big Four” din marea finală erau calificate automat în finala din anul următor. Orice altă ţară ce voia să participe în anul următor trebuia să treacă prin semifinală.
La cea de-a 50-a şedinţă anuală a Grupului de Referinţă EBU din septembrie 2007, s-a decis ca din 2008 să existe 2 semifinale. Începând din 2008, poziţiile de pe tabelă nu mai sunt relevante, iar — în afară de „Big Four”/„Big Five” şi de ţara organizatoare — toate ţările participante trebuie să participe în semifinală, indiferent de rezultatele trecute.
În fiecare semifinală, votarea se face de către ţările participante în acea semifinală şi jumătate din ţările calificate automat (se organizează o tragere la sorţi pentru a vedea care dintre ele votează în care semifinală). În contrast, toate ţările participante votează în finală, indiferent dacă s-au calificat sau nu.
În fiecare semifinală, după ce toate voturile sunt acordate, cele 10 ţări calificate în finală sunt anunţate de prezentatori, însă nu se specifică poziţia în clasament sau numărul de puncte. Clasamentele complete sunt publicate pe site-ul oficial Eurovision după terminarea finalei.
Ţări câştigătoare şi recorduri
61 de piese au câştigat până acum Concursul Muzical Eurovision. De-a lungul timpului s-au folosit mai multe metode de vot pentru declararea câştigătorului, cea mai cunoscută dintre ele fiind acordarea de puncte de către jurii sau telespectatori. Primul concurs Eurovision nu a fost câştigat prin intermediul punctelor, ci prin voturi (două per ţară) şi numai câştigătorul a fost anunţat.
Până în prezent au existat 58 de concursuri, fiecare având câte un câştigător, cu excepţia celui din 1969, care a avut patru.
Douăzeci şi şase de ţări diferite au câştigat concursul, prima dintre ele fiind Elveţia în 1956. Irlanda este ţara cu cele mai multe victorii, şapte la număr, în timp ce Portugalia este ţara cu cea mai lungă istorie în concurs fără să fi câştigat vreodată.
Singurul cântăreţ care a câştigat de mai multe ori concursul este Johnny Logan din Irlanda, care a interpretat melodiile „What’s Another Year” în 1980 şi „Hold Me Now” în 1987. Logan este de asemenea unul dintre cei 5 compozitori care a scris mai multe melodii câştigătoare („Hold Me Now” în 1987 şi „Why Me?” în 1992, interpretată de Linda Martin). Această distincţie unică îl face pe Logan singura persoană care a obţinut trei victorii la Eurovision, fie ca interpret, compozitor sau ambele.
În 2009, Norvegia a câştigat concursul cu 387 de puncte, cel mai mare total din istoria competiţiei, devenind prima ţară care a obţinut cel puţin 300 de puncte şi scoruri maxime de la 16 ţări.
Recordul de punctaj a fost aproape egalat în 2012, când Suedia a câştigat cu 372 de puncte, dar a stabilit un nou record de 18 scoruri maxime.
Controverse geopolitice şi studii sociologice privind votarea
Concursul este acuzat de mult timp de unii ca nefiind corect din punct de vedere politic, percepţia fiind că juraţii — şi acum publicul — alocă puncte pe baza relaţiei ţării lor cu celelalte naţiuni mai mult decât pe baza meritelor muzicale ale cântecelor. Conform unui studiu al tiparelor de votare de la Eurovision, unele ţări tind să formeze grupuri („blocuri de votare”) şi clişee prin faptul că votează similar de fiecare dată. Alt studiu ajunge la concluzia că până în 2006, de cel puţin două ori, blocurile de votare au afectat decisiv rezultatele concursului. Pe de altă parte, alţii nu sunt de acord şi sunt de părere că unele ţări alocă puncte disproporţionat de mari altora din cauza culturilor, limbilor şi gusturilor muzicale similare şi că, în consecinţă, au o şansă mai mare de a-şi aprecia reciproc cântecele.
Un alt factor influent este proporţia mare de expatriaţi, minorităţi etnice şi diaspore care trăiesc în unele ţări, de multe ori din cauze financiare sau politice. Deşi juraţii şi televotanţii nu pot vota pentru ţara lor, expatriaţii şi diaspora pot vota pentru ţara lor de origine din ţara lor de reşedinţă.
Din moment ce toate ţările alocă acelaşi număr de puncte, indiferent de populaţie, votanţii din ţările mai populate au mai puţină putere ca indivizi de a influenţa rezultatul concursului decât cei din ţările mai puţin populate.
Într-o mişcare pentru reducerea efectelor blocurilor de votare de la introducerea televotului în Concursul Muzical Eurovision, au fost reintroduse juriile naţionale, în tandem cu televotul, în finala din 2009, fiecare contând în proporţie de 50%. Acest sistem hibrid a fost extins în 2010, fiind implementat şi în semifinale. Cu toate acestea, din 1994, nicio ţară nu a câştigat de două ori consecutiv, iar semifinalele au fost, de asemenea, câştigate de ţări diferite până în 2012, când Suedia a câştigat a doua semifinală pentru a doua oară consecutiv. Deşi multe ţări acordă 12 puncte aceloraşi ţări în fiecare an, s-a observat că şi factori precum alte seturi mari de puncte (7, 8, 10 puncte) sau numărul de ţări care acordă puncte unei anumite ţări afectează, de asemenea, clasamentul final.
Site aniversar 60
Organizatorii Eurovision 2015 au lansat o aplicaţie specială la cea de-a 60-a aniversare a concursului muzical, care cuprinde întreaga istorie Eurovision într-o selecţie de infografice, clasificate pe ani. Aceasta poate fi accesată AICI
Surse: www.eurovision.tv/page/history-Istoria Concursului Muzical Eurovision, eurovision.tvr.ro, 60th.eurovision.tv
Documentarea: Bianca Ioniţă
