Într-un interviu acordat în 2012 Societăṭii de Radiodifuziune pentru Arhiva de istorie orală, istoricul de artă Răzvan Theodorescu oferea o imagine-frescă: „În sistemul comunist, eu spuneam întotdeauna – era imaginea mea preferată! – eram într-o închisoare; nu părăseam închisoarea pentru că eram legat de lucrurile de aicea, dar în mijlocul închisorii era o grădină ṣi eu lucram în acea grădină, nu vedeam zidurile închisorii!” Se referea la Institutul de Istoria Artei al Academiei care i-a oferit mari satisfacṭii profesionale? Se referea la grădina sufletului pe care ṣi-a împodobit-o cu fresce, biserici ṣi palate voievodale? Ne putem imagina orice…
Născut la 22 mai 1939, profesorul ṣi academicianul Răzvan Theodorescu avea să devină după o jumătate de veac ministru, senator, rector, preṣedinte de consilii sau preṣedintele Televiziunii. Dar plantele cele mai pline cu sevă din grădina sufletului său au rămas mereu istoria, arta ṣi pedagogia.
Devenisem un fel de vedetă recunoscută
„Mama ţinea foarte mult să fac Medicina, tatăl ei, unchii ei erau toţi medici, şi pe partea tatălui aveam, mă rog, unchi medici, profesori universitari. Şi mama m-a rugat să mă apuc să… – eram în clasa a 10-a – să mă pregătesc la biologie, anatomie, toate cele… Eu am adorat-o pe mama mea, îi datorez imens şi am ascultat-o, dar foarte à contre coeur, cum se spune. Până ce am avut o întâmplare care e amuzantă dar pentru mine a încurcat foarte mult. M-am dus cu un prieten, ţiu minte, la cinematograf, la Patria şi era o ecranizare după Zola, cred că Germinal era, nişte cumetre se băteau acolo, în lumea aceea promiscuă de lumpenproletariat şi una îi smulgea celeilalte – era în alb şi negru – cercelul şi-i curgea sânge, era un fel de smac negru, însă mie mi-a venit rău. Prietenul meu m-a adus acasă, locuiam aproape, în Piaţa Amzei şi i-a spus mamei: „Doamnă, lui Răzvan i-a fost rău…„ Mama a spus: „Astea sunt strâmbături, nu există!„ Şi s-a făcut un consiliu de familie în preajma zilei mele care era în mai şi când împlineam 16 ani, în 1955, ṣi medicii din familie au spus: „Fii serioasă, femeie, lasă-l să facă ce vrea el, că nu-i de Medicină!„ Atuncea mama a decis – mama se despărţise de tata cu mulţi ani în urmă – şi eu fusesem crescut de mama; tata a fost în închisori şi aşa mai departe – a decis că mă lasă să fac Facultatea de Istorie, cu titlu experimental. […] De la început m-a cucerit, era dorinţa mea şi ce-am decis la 9-10 ani nu regret nici la 72 de ani, astăzi! Am avut nişte profesori extraordinari şi am învăţat foarte mult, evident citeam şi cărţi care erau interzise, bibliotecarele mai îmi dădeau pentru că eram singurul care citea, de pildă cărţi nemţeşti sau englezeşti. Şi spun acest lucru pentru că, cu timpul, lucrurile s-au adunat, devenisem, evident, un fel de vedetă recunoscută ca atare şi în jurul nostru, alături de profesorii străluciţi, Emil Condurachi care a fost, cum spun eu, „zâna bună a vieţii mele„, Ion Nestor cu care mi-am dat licenţa, Mihai Berza cu care mi-am dat doctoratul, Dionisie Pippidi, Ion Sacerdoţeanu, Ion Ionaşcu, Damian Bogdan, era o pleiadă… efectiv ultima falangă din perioada interbelică!”
Mi-au cerut să mă desolidarizez de profesorii mei
„În ’57-’58 deja, partidul, legat de retragerea trupelor sovietice, şi-a luat angajamentul că va strânge şurubul pe plan intern. Era un angajament faţă de Uniunea Sovietică. Evident, acest lucru l-am aflat mai târziu, chiar de la oameni care au trăit epoca, în „fruntea bucatelor„… A fost momentul Ungaria şi imediat după aceea marea reprimare a intelectualilor din primăvara lui ’59: cazul Mihai Andricu la Conservator, Miliţa Pătraşcu, mă rog, înfierări publice, Marius Nasta, academician… Şi s-a ajuns şi la zona istorică. Şi în martie 1959 s-a organizat la Grajdurile Regale, la Căminul 303 o mare [adunare] de 4000 de studenţi, cu Florian Dănălache care era şeful partidului Bucureşti, în prezidiu toate mărimile, pentru judecarea profesorului Dionisie Pippidi care refuzase să semneze ceva contra guvernului grec, à propos de condamnarea lui Manolis Glezos. […] Şi li s-a cerut profesorilor să dea exemplul unui student pe care ei l-au educat aşa cum trebuie. Nu mă aşteptam, dar profesorul Ion Nestor, marele arheolog preistorician, s-a dus şi, în numele colegilor săi, a spus că ei pot să dea un nume, numele studentului Răzvan Theodorescu. […] După ce-a spus numele „Răzvan Theodorescu„ a adăugat „eminentul student Răzvan Theodorescu„! Acest cuvânt, eminent, nu prea era folosit în limbajul epocii comuniste! De ce vă spun asta, pentru că – asta s-a întâmplat în 12 martie 1959 – mi-au cerut mie să mă duc să mă desolidarizez de profesorii mei şi am refuzat!”
Tovarăṣul Gheorghiu Dej va lucra toate aceste apartamente la Sala Palatului
„Exmatricularea [mea] a fost pentru „atitudini politice duşmănoase„, aşa sună pe ordinul meu pe care l-am publicat destul de curând, cu nişte comentarii ale mele. Erau aşa, în ordine: „atitudine antisovietică„ – pentru că vorbisem la un momant dat despre Basarabia ca pământ românesc, la Facultatea de Istorie era normal să se întâmple acest lucru! –, „denigrare a clasicilor marxismului[…], după aceea [am fost acuzat de] frecventarea unor grupuri spiritualiste. Este drept, eu traduceam foarte mult în timpul meu liber din franceză, din engleză şi aceste lucruri se citeau, traducerile, în diverse serate muzicale care se făceau la diverşi amatori de muzică, ascultam Wagner, îmi aduc aminte că Wagner nu era foarte… nu interzis, dar evitat, pentru că se lega de Germania nazistă, prostii de tipul ăsta. […] Am fost exmatriculat, dat afară, exmatriculat! […] A trebuit chiar ca să mă angajez muncitor. […] Şi au fost oameni foarte înṭelegători ṣi mi-au spus: „Uite, Theodorescu…„ – sau studentul mi se spunea! – „tovarăṣul Gheorghiu Dej va lucra toate aceste apartamente la Sala Palatului„, eram în ’60 deja, „trebuie făcute planuri pentru fiecare apartament„, erau sute, „ṣi planul fiecăruia ṣi numerotarea în sensul acelor de ceasornic„, aicea m-au încurcat complet ṣi primul bloc, cel de lângă Athénée Palace este numerotat în sens invers acelor de ceasornic, prin fapta mea!” […] Nu mai aveam nici o speranṭă, singurul lucru pe care-l făceam era: după ziua de muncă, la 7 se termina, seara, mergeam în pufoaică […] să ascult muzică la Biblioteca Centrală de Stat ṣi ascultam muzică, Wagner ṣi Mozart, pasiunile mele. […] Am făcut 12 memorii ṣi la 11 răspunsul era negativ; în ’61 profesorul Condurachi mi-a telefonat ṣi mi-a spus: „Uite, n-are sens…„ – am lucrat ṣi la Mangalia între timp pe ṣantier – „vino să te angajăm ghid de limba franceză ṣi engleză, pentru că încep să vină turiṣti foarte mulṭi, la Histria„. Începea deschiderea. Şi am acceptat ṣi acolo mi-a venit vestea că al 12-lea meu memoriu a fost acceptat. Începea dezgheṭul!.. Noi nu ṣtiam toate aceste lucruri.”
A fost o ṣcoală extraordinară!
„În ’63 am terminat facultatea. […] Şi m-a cerut Institutul de Istoria Artei, ori eu vroiam… în anii ăia grei îmi făcusem un plan, că dacă cândva voi reintra [la facultate], vreau să fac istoria artei ṣi nu orice istorie a artei, ci vreau să fac istoria începuturilor artei medievale. E un Dumnezeu în toate! Cineva, Maria Ana Muzicescu, o nobilă doamnă de la Institutul de Istoria Artei, o femeie venerabilă, m-a cunoscut, m-a auzit vorbind despre niṣte lucruri ṣi m-a dus ṣi m-a prezentat academicianului Oprescu. Academicianul Oprescu mi-a spus – eu între timp eram ras cum sunt acuma – „Semeni cu D’Annunzio! Ia spune, ce vrei dumneata să faci dacă ai veni la noi?„ ṣi am spus: „Domnule profesor, aṣ vrea să studiez începutul artei medievale„. „Păi nu se poate, că astea le-a studiat Iorga„ – el avea un cult al lui Iorga. […] Şi am spus: „Nu, domnule profesor, Iorga n-a studiat decât de la sec XIV înainte„. „Aduceṭi L’Art ancien roumain„. Au adus. „Da, dragă, are dreptate! Şi vrei să faci ceea ce n-a făcut Iorga?„ „Da, domnule profesor…„ – eu studiasem arheologia, studiasem greaca, latina, era hobby-ul meu arta… îmi dădusem licenṭa cu Ion Nestor, cu avarii în spaṭiul est european, deci ṣi probleme de artă ṣi de arheologie, ale migraṭiilor. Şi Oprescu a spus: „O să vină la noi ṣi o să-l lăsam un an să facă ce vrea el.„ A fost o ṣcoală extraordinară!”
